Războiul împotriva Iranului nu a mers conform planului inițial al Washingtonului și Tel Avivului. După ce tentativa de a înlătura rapid conducerea de la Teheran a eșuat, Israelul și Statele Unite recurg acum la ceea ce este cunoscut drept doctrina Dahiya, o strategie care vizează subminarea sprijinului intern pentru regimul iranian prin lovituri asupra populației civile și infrastructurii.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Profesorul emerit de studii pentru pace la Universitatea Bradford, Paul Rogers, atrage atenția că războiul „trebuie să se încheie cu o victorie totală” pentru Israel. Orice rezultat mai puțin decât distrugerea completă a capacității regimului iranian nu este suficient. Dacă regimul supraviețuiește, chiar și grav afectat, Iranul va putea concentra resursele tehnice pe dezvoltarea unei arme nucleare, pentru a preveni viitoare atacuri.

Planul A a eșuat

Inițial, strategia SUA-Israel presupunea asasinarea liderului suprem și a conducerii Corpului Gărzii Revoluționare (IRGC), pentru a slăbi puterea statului și a destabiliza teocrația. Operațiunea a eșuat. Regimul iranian are un lider nou și, potrivit serviciilor de informații americane, sunt deja selectate „rezerve” pentru a prelua comanda în cazul unui atac, scrie The Guardian.

Planul B: fracturarea și pedepsirea populației

Planul secundar, mai complex și mai semnificativ, are două direcții. Prima vizează încurajarea minorităților – kurzii și, posibil, baluchi – să se revolte, fragmentând astfel Iranul. Impactul ar fi limitat: minoritățile nu au încredere în israelieni și nici în SUA sub conducerea lui Trump.

A doua componentă este mult mai semnificativă și se bazează pe o doctrină militară israeliană cunoscută sub numele de doctrina Dahiya.

Aceasta presupune distrugerea sistematică a infrastructurii civile și presiuni intense asupra populației pentru a slăbi sprijinul intern al adversarului atunci când conducerea politică sau militară nu poate fi învinsă rapid.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Doctrina își are numele de la cartierul Dahiya din sudul orașului Beirut, distrus masiv de armata israeliană în timpul războiului din 2006 împotriva organizației Hezbollah.

Criticii afirmă că o strategie similară a fost folosită pe scară largă și împotriva organizației Hamas în Gaza în ultimii doi ani și jumătate. Potrivit estimărilor citate de Rogers, conflictul ar fi provocat cel puțin 70.000 de morți și distrugeri masive, fără a elimina însă complet Hamas.

Acum, IDF (Forțele de Apărare Israeliene) și forțele aeriene americane aplică aceeași doctrină în Iran, atacând infrastructura civilă și industrială. Secretarul american de război, Pete Hegseth, a avertizat că operațiunile se vor intensifica.

Perspective și riscuri

Rogers atrage atenția că, având în vedere populația de aproximativ 93 de milioane de oameni – de peste 40 de ori mai mare decât Gaza – impactul asupra Iranului va fi limitat și va dura luni de zile. De asemenea, există riscul ca IRGC să extindă atacurile asupra industriilor de petrol și gaze din statele Golfului – Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuwait sau Arabia Saudită –, ceea ce ar putea provoca o criză economică globală comparabilă cu embargo-ul petrolier din 1973-1974.

Profesorul sugerează că optimismul lui Trump privind „victoria aproape câștigată” este exagerat, iar unii oficiali israelieni ar putea căuta deja o cale de ieșire. La Washington, ideea unei alternative la escaladarea războiului ar putea prinde tot mai mult teren.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

De la nașterea marelui istoric al religiilor Mircea
Eliade și descoperirea planetei Pluto, până la alegerea Papei Francisc sau
premiere în aviație și explorarea spațiului, data de 13 martie este legată de
numeroase evenimente care au marcat istoria lumii.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

1881: S-a născut actorul român Tony Bulandra

Actorul Tony Bulandra, una dintre figurile
reprezentative ale teatrului românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea,
s-a născut la 13 martie 1881, la Târgoviște. Încă din adolescență a fost atras
de scenă, iar pasiunea pentru teatru a fost cultivată sub îndrumarea marelui
actor Constantin I. Nottara, care i-a devenit mentor și l-a inițiat în arta
interpretării.

De-a lungul carierei, Tony Bulandra a rămas în
memoria publicului prin rolurile de june prim interpretate în piese
franțuzești, dar și prin aparițiile în opere importante ale dramaturgiei
universale. A jucat în texte semnate de William Shakespeare, Anton Cehov,
Henrik Ibsen, George Bernard Shaw sau Lev Tolstoi, demonstrând o mare
versatilitate artistică.

Împreună cu soția sa, celebra actriță Lucia Sturdza
Bulandra, a condus Compania de Teatru Bulandra, una dintre cele mai influente
trupe teatrale din România acelei perioade. Activitatea sa nu s-a limitat însă
doar la interpretare. Tony Bulandra a fost și regizor, traducător de piese din
engleză, italiană, germană și franceză, scenograf și organizator de spectacole,
fiind considerat un profesionist care cunoștea în detaliu toate etapele
producției teatrale.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Tony Bulandra s-a stins din viață la 5 aprilie 1943,
la vârsta de 62 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri” din
București.

1881: A fost asasinat țarul Alexandru al II-lea al
Rusiei

La 13 martie 1881 a murit Alexandru al II-lea
Nicolaevici, țarul Imperiului Rus, în urma unui atentat comis de anarhiști. Fi
al țarului Nicolae I, Alexandru al II-lea a condus Rusia din 2 martie 1855 și a
deținut, totodată, titlul de Mare Duce al Finlandei și pe cel revendicat de
rege al Poloniei.

Domnia sa a fost marcată de reforme importante, dar
și de tensiuni politice interne. În plan extern, Rusia s-a implicat în
numeroase conflicte, inclusiv în războiul ruso-turc din 1877–1878, în contextul
căruia România și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman.

Moartea lui Alexandru al II-lea, ucis într-un
atentat la Sankt Petersburg, a provocat un șoc major în Rusia și a marcat
sfârșitul unei perioade de reforme moderate.

1865: S-a născut fizicianul şi inventatorul român
Dragomir Hurmuzescu

La 13 martie 1865 s-a născut Dragomir M. Hurmuzescu,
unul dintre cei mai importanți fizicieni și inventatori români. Provenit
dintr-o familie modestă din București, Hurmuzescu a devenit profesor
universitar, cercetător și fondator al învățământului electrotehnic din
România.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

După ce a obținut o bursă de studii, a plecat la
Universitatea Sorbona din Paris, unde a devenit licențiat în fizică în 1890,
absolvind ca șef de promoție. În perioada petrecută în capitala Franței a
lucrat în laboratorul profesorului Gabriel Lippmann, colaborând și cu celebrii
cercetători Marie Curie și Pierre Curie.

În 1896 s-a întors în România, fiind numit
conferențiar la Universitatea din Iași, unde a pus bazele primului laborator de
electricitate din țară. A inventat dielectrina și a construit electroscopul
Hurmuzescu, instrument utilizat în cercetările privind electricitatea și
radiațiile.

SavantuI român a avut o contribuție majoră și în
dezvoltarea radioului. În 1901 a reprodus la Iași experimentele de comunicație
prin radio realizate de Guglielmo Marconi și Alexandr Popov.

Ulterior, sub conducerea sa, în 1922 a început să
funcționeze Societatea Română de Radiodifuziune, instituție care avea să
inaugureze prima emisiune radiofonică oficială din România la 1 noiembrie 1928,
cu celebrul anunț: „Alo, alo, aici Radio București”.

Dragomir Hurmuzescu a fost și membru fondator al
Academiei de Științe din România și primul președinte al Comitetului
Electrotehnic Român.

1907:
S-a născut filosoful Mircea Eliade. Fascinaţia sa penrtu India şi yoga

La 13 martie 1907 s-a născut, la București, Mircea
Eliade, una dintre cele mai importante personalități culturale românești ale
secolului al XX-lea. Eliade a fost istoric al religiilor, filosof, prozator și
eseist, devenind ulterior profesor la University of Chicago, unde a predat din
1957.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Din 1962 a ocupat prestigioasa catedră de istoria
religiilor Sewell L. Avery, iar în 1966 a devenit cetățean american, fiind
distins cu titlul de Distinguished Service Professor.

Activitatea sa intelectuală a fost impresionantă. A
publicat peste 30 de volume de lucrări științifice, opere literare și eseuri
filosofice, traduse în 18 limbi, precum și aproximativ 1.200 de articole și
recenzii dedicate unor domenii variate.

Opera sa completă ar depăși 80 de volume, fără a
include jurnalele intime și manuscrisele rămase nepublicate. În 1990, Mircea
Eliade a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

O viaţă ca un roman

Un episod celebru din viața sa este legat de
perioada petrecută în India. În 1928, Eliade a trăit o intensă poveste de
dragoste cu Maitreyi Devi, fiica filosofului indian Surendranath Dasgupta,
alături de care studia gramatica sanscrită și filosofia hindusă. După ce
relația lor a fost descoperită, Eliade a fost nevoit să părăsească locuința
familiei Dasgupta și, în cele din urmă, să se întoarcă în România. Experiența trăită
în India avea să inspire ulterior celebrul roman „Maitreyi”, dedicat tinerei
indience.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Fascinația pentru India și pentru yoga

În perioada petrecută în India, Mircea Eliade s-a
dedicat studiului limbii sanscrite și al filosofiei orientale, dar a intrat și
în contact direct cu practicile spirituale tradiționale, fiind inițiat în
tainele yoga.

După despărțirea de familia Dasgupta, Eliade s-a
retras pentru o vreme într-o mănăstire situată în apropierea Himalayei, unde a
trăit o perioadă de viață austeră, dedicată meditației și exercițiilor yoghine,
având ca mentor spiritual un fost medic indian, devenit ghid spiritual.

Experiențele trăite în acea perioadă au avut o
influență profundă asupra cercetărilor sale ulterioare. Interesul pentru aceste
practici s-a concretizat și în teza sa de doctorat, publicată în 1936 sub
titlul “Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne”, o lucrare dedicată
originilor misticii indiene.

Intelectualii interbelici și fascinația fascismului. Istoric: „Asociația Criterion avea intenția de a pune România pe scena mondială“

În scrierile sale, Eliade arată că practica yoga i-a
oferit o perspectivă profundă asupra condiției umane și asupra ideii de
libertate spirituală.

„Simţeam că nu voi putea ieşi din labirint decât
după ce mă voi putea reîntoarce la centru. Trebuia, cu orice preţ, să mă
concentrez, să-mi regăsesc adevăratul meu centru. Meditaţiile şi tehnicile
yoghine, pe care le studiasem cu Dasgupta în textele clasice şi pe care le
aplicam acum sub controlul lui Shivananda, m-au convins încă o dată că erau
rezultatul unei extraordinare cunoaşteri a condiţiei umane”, notează Mircea
Eliade în memoriile sale.

După întoarcerea din India, Mircea Eliade a
continuat să studieze aceste tradiții și să le analizeze din perspectivă
filosofică și istorică. În opinia sa, yoga reprezenta nu doar o practică
spirituală, ci și o metodă profundă de explorare a psihicului uman, idei
dezvoltate ulterior și în volumul “Techniques du Yoga”.

Profesorul şi indianistul Florinel Agafiței
subliniază că Eliade nu a fost atras de aspectele spectaculoase ale fenomenului
yoga, ci mai ales de sensurile sale profunde, care vizează transformarea
interioară a celui care practică această disciplină.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În memoriile sale, savantul român mărturisește că
petrecea adesea ore întregi în meditație, atât ziua, cât și noaptea, și că,
deși dormea foarte puțin, nu resimțea oboseala. Cu toate acestea, deși a avut
ocazia să aprofundeze practicile yoghine la un nivel înalt, Mircea Eliade a
realizat în cele din urmă că destinul său era legat de cercetare și scris.
Astfel, a părăsit mediul monastic și a continuat să exploreze cultura și
spiritualitatea Indiei dintr-o perspectivă intelectuală.

1930: Clyde W. Tombaugh anunță descoperirea planetei
Pluto

La 13 martie 1930, astronomul american Clyde William
Tombaugh a anunțat descoperirea planetei Pluto, corp ceresc aflat la marginea
Sistemului Solar.

Multă vreme, Pluto a fost considerată a noua planetă
a Sistemului Solar, însă în 2006 Uniunea Astronomică Internațională a
reclasificat-o drept planetă pitică. Pluto rămâne totuși una dintre cele mai
mari astfel de planete, iar împreună cu satelitul său principal, Charon,
formează un sistem aproape binar.

1934: A apărut celebrul personaj Donald Duck

Personajul de desene animate Donald Duck a fost
creat în 1934 de studiourile lui Walt Disney. Ideea i-a venit lui Disney după
ce l-a auzit pe actorul de voce Clarence Nash imitând o voce de rață în timp ce
recita poezia „Mary Had a Little Lamb”.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Aspectul personajului a fost inspirat de rasa
americană de rațe Pekin, iar personalitatea sa a fost gândită ca un contrast
față de celebrul Mickey Mouse. Dacă Mickey era calm și optimist, Donald a fost
creat ca un personaj impulsiv, morocănos și imperfect, trăsături care l-au
făcut extrem de popular.

Donald Duck a câștigat și un Premiu Oscar pentru
scurtmetrajul „Der Fuehrer’s Face”, iar în 2004 a primit o stea pe Hollywood
Walk of Fame, fiind unul dintre puținele personaje animate care au primit
această distincție.

1969: Apollo 9 revine pe Pământ

La 13 martie 1969, misiunea spațială Apollo 9 s-a
încheiat cu succes, după zece zile petrecute pe orbită. Lansată pe 3 martie cu
o rachetă Saturn V, misiunea a avut ca obiectiv testarea modulului lunar în
condiții reale de zbor.

Echipajul format din Jim McDivitt, David Scott și
Rusty Schweickart a realizat mai multe premiere, printre care primul zbor cu
echipaj al modulului lunar și prima andocare între două vehicule spațiale cu
echipaj.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Testele realizate în timpul acestei misiuni au fost
esențiale pentru succesul aselenizării din cadrul misiunii Apollo 11, câteva
luni mai târziu.

1988: Se deschide Tunelul Seikan din Japonia

La 13 martie 1988 a fost inaugurat Tunelul Seikan,
care la acea dată era cel mai lung tunel feroviar din lume. Construcția, cu o
lungime totală de 53,85 kilometri, traversează strâmtoarea Tsugaru și leagă
insulele japoneze Honshu și Hokkaido.

O parte semnificativă a tunelului se află sub fundul
mării, la aproximativ 240 de metri sub nivelul apei. Proiectul a necesitat
aproape două decenii de muncă și a implicat milioane de metri cubi de excavații
și cantități impresionante de oțel și beton.

2009: Simona Maierean  devine prima româncă pilot pe un avion
supersonic

La 13 martie 2009, Simona Maierean a devenit prima
femeie din România care a pilotat un avion supersonic MiG-21 Lancer. Zborul a
avut loc pe aerodromul din Bacău și a durat aproximativ o oră.

Una dintre cele mai impresionante și motivante povești ale istoriei. Cum au reușit niște femei să salveze o întreagă garnizoană

Ulterior, ea a devenit și prima femeie pilot din
Europa certificată comandant instructor pe aeronava militară C-17 Globemaster,
în cadrul organizației Strategic Airlift Capability, un program internațional
de transport aerian strategic.

2013: Papa Francisc devine al 266-lea Suveran Pontif

La 13 martie 2013, cardinalul argentinian Jorge
Mario Bergoglio a fost ales papă al Bisericii Catolice, luând numele de Papa
Francisc.

Născut la Buenos Aires într-o familie de emigranți
italieni, Bergoglio a fost arhiepiscop al capitalei Argentinei înainte de
alegerea sa. Este primul papă originar de pe continentul american, primul
iezuit și primul pontif neeuropean după aproape 1.300 de ani.

Pontificatul său a fost marcat de accentul pus pe
modestie, solidaritate cu cei săraci și pe apropierea de oamenii simpli. În mod
simbolic, Papa Francisc a refuzat apartamentele luxoase din Palatul Apostolic,
alegând să locuiască în reședința Casa Sfânta Marta din Vatican.

2020: A murit actrița Carmen Galin

Actrița Carmen Galin, una dintre cele mai apreciate
interprete ale teatrului și filmului românesc, s-a stins din viață la 13 martie
2020, cu o zi înainte de a împlini 74 de ani.

Născută la Iași, a absolvit Institutul de Artă
Teatrală și Cinematografică din București în 1967, ca șefă de promoție. A jucat
pe scenele Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, Teatrului Național din
Cluj-Napoca, Teatrului Mic și Teatrului Național București.

În cinematografie a interpretat roluri memorabile în
filme precum „Ilustrate cu flori de câmp”, „Tănase Scatiu”, „Faleze de nisip”
sau „Secretul lui Nemesis”.

În 2016 a fost distinsă cu Premiul de excelență la
Festivalul Internațional de Film Transilvania.

După 1995 s-a retras din viața artistică și publică,
alegând să se dedice discret unor activități umanitare.

Ultima perioadă a creat impresia că România este tot mai izolată, că trebuie să se descurce singură și că vin peste noi tot mai multe provocări.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Iar discursul radical îndeamnă la refuzul partenerilor, la respingerea tuturor propunerilor (este criticată Uniunea Europeană pentru că ne-ar fi cerut prea multe și pentru că ne condiționează sprijinul de reguli pe care nu le vrem; este respins NATO pentru costul în creștere pentru apărare; este respinsă America pentru că Trump este un lider neobișnuit, diferit de stilul diplomatic al ultimilor zeci de ani). Atenție, respingerea asta a celorlalți nu vine doar la partide așa-zis suverniste (AUR, SOS, POT etc), ci și de la voci din partidele tradiționale (pentru prea mulți pro-europeni a devenit complicată ecuația pe care o propune administrația americană, de exemplu). Radicalismul îl auzim și de la cei care îl critică greșit pe Trump, neînțelegând logica competiției globale în care el acționează.

Votul de ieri, din Parlament, prin care s-a acceptat o prezență mai mare a americanilor la baza militară de lângă Constanța a ilustrat un moment rar. Ca „pe vremuri”, majoritate parlamentarilor au fost de acord cu ceea ce ne-au solicitat partenerii americani. Fără nuanțe, fără scuze. Este un moment excepțional, dar care trebuie tratat în context mai larg. Și este un moment care poate da un prilej liderilor politici, influencerilor din mass-media și oamenilor educați din România să readucă aminte ce contează în momente grele.  

În acest context mai larg, trebuie să recunoaștem, nu se mai vede un acord general, transpartinic, despre cine ar trebui să fie partenerii României, și care să fie axa de politică externă. Confuzia este dominantă, și se speculează despre soluții improvizate (poate ne bazăm mai mult pe francezi, poate mergem singuri, poate facem alianțe regionale, poate redeschidem dialogul cu China, poate cerem mai mulți bani de la americani pentru folosirea bazelor militare, poate facem ca ungurii în relația lor teribilă cu UE etc). Este foarte ușor să servești acest tip de discurs în care îți ataci partenerii de până mai ieri. Vorbele nu costă nimic, iar teribilismul este extrem de simplu de ilustrat – mai ales pe rețele sociale, pe noile conturi de tiktok unde prea mulți cred cifrele de engagement prin care platforma netransparentă chinezească continuă să atragă simpatizanți. 

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Care este efectul social al acestei frenezii? Românii își pierd încrederea în partenerii lor. Pro-europenii cred mai puțin în SUA condusă de Trump, pentru că nu îi înțeleg nici stilul, nici direcția. Pro-trumpiștii nu mai cred în Uniunea Europeană. Suveraniștii nu mai cred în nimeni. Iar românii simpli, afectați de criza bugetară, de tăierile și austeritatea din ultimul an, ajung să se sperie de costul major pe care „străinii” ni-l impun. Din fericire, nu crește încrederea în Rusia, care este în continuare statul cel mai detestat de români, în majoritate de 90%. Dar unitatea încrederii transatlantice se fragmentează, cu efecte complicate pe termen mediu. Publicul care în trecut avea încredere și în SUA, și în NATO, și în UE este tot mai divizat și marcat de incertitudini.  

Care este efectul politic? Aici e adevăratul risc. Partidele erau obișnuite să aibă un partener mare (SUA, de obicei) care să le „ceară” mereu ceva de făcut, și care să le „dea” și lor ceva în schimb. Ani de zile s-a căutat acest tip de diplomație, în care rolul românesc a fost minimalizat chiar de către politicieni și diplomați. Mulți dintre românii noștri, în fața propunerilor americane de a ne asuma un rol mai mare în regiune, au spus mereu că noi n-avem cu ce să ne lăudăm, ca nu suntem buni la nimic, și că n-are nici un sens să încercăm ceva pe cont propriu. Mereu au așteptat ca alții să ne „dea”, pentru că ei, pe cont propriu, n-au avut curaj să construiască mai nimic. Or, politica și respectul se fac de lideri care știu să arate că pot să facă și ei lucruri. Nu trebuie să cerem de la UE, de la Bruxelles, să ne urecheze politicienii și să ne dea directive. Nu trebuie să ne dorim „firmane”, nici directive. Suntem suficient de maturi democratic încât să facem și noi pași. Trebuie doar să învățăm că de noi depinde – de fiecare dintre noi (cetățenii pot să își mobilizeze aleșii, societatea civilă poate să aibă proiecte, mass-media pot susține campanii, instituțiile își pot urmări propriile strategii – la final, democrația înseamnă armonizarea tuturor acestor dinamici în trasee, strategii și mari dinamic).

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Partenerii noștri nu se „supără” dacă noi avem inițiative. Dimpotrivă, și-ar dori să avem mai multe. Să stăm mai mult pe picioarele noastre, să ne ținem de cuvânt când spunem ceva și să rămânem „de încredere”. Putem să fim patrioți, putem să susținem capitalul românesc, putem să construim campioni economici cu prezență regională și internațională – și nu vom atrage supărarea nimănui! Putem să preluăm modele occidentale în economie, în consolidare democratică, în lupta anticorupție, în tranziția spre modele europene, dar mereu adaptându-le la specificul local, fără ca asta să însemne că suntem mai puțin europeni. Prea mult timp s-a forțat argumentul că, dacă nu facem la literă ce ne spun partenerii externi, ei ne vor părăsi și noi vom reveni rapid în brațele rușilor. Iar realitatea faptică ne demonstrează constant că nu este așa. Dacă vom avea inițiative locale, asta nu va duce la fuga nici a americanilor, nici a europenilor. Dimpotrivă, vom constata că partenerii noștri (americanii, în special) ne vor respecta mai mult, ne vor invita la mai multe acțiuni comune, ne vor trata mai mult ca egali și nu ca pe niște frați mai săraci. 

Dacă însă liderii noștri vor continua să fie pasivi și să aștepte ordine de altundeva (din ambasade, din întâlniri în alte capitale, din păduri sau alte forme de relief), România va fi tot mai singură, tot mai lăsată pe margine în aproape toate ecuațiile de putere. Când ne vom prinde că lumea îi respectă pe cei curajoși și cu inițiativă, și că asta nu ne știrbește din încredere și respect, s-ar putea să constatăm că putem avea și discurs național, și mândrie locală, alături de deschidere spre modelul occidental, spre lumea liberă și avantajele ei. 

Statele Unite vor continua să fie liderul categoric al acestei lumi. Alternativa la modelul american este, în prezent, modelul chinezesc (creștere economică într-un stat totalitar) sau chiar cel rusesc (în care nu există creștere și nici libertate). Știu că mulți anunță, ca alternativă, un model european, însă mai durează minim 10 ani în care se va realiza construirea unor capacități militare, financiare și economice proprii pentru continent. Fără ele, acel model nu poate să conteze la nivel global. După ce se va construi însă, pentru că ne îndreptăm spre această direcție, relația transatlantică nu va fi una concurențială, ci una de completare (pentru că există o compatibilitate culturală enormă între cele două părți ale acestui ocean). 

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ce alegem între timp? Să ne izolăm tot mai mult, sperând că cineva ne va bate la ușă, din când în când, cu câte o rugăminte? Sau căutăm căi prin care să ieșim din cercul vicios al ultimilor ani? Alegerea este simplă, în opinia mea. Alături de partenerii săi, România este mult mai sigură. Alături de familia europeană care îi aduce bunăstare și libertăți. Dar și alături de America interesată de apărarea acestei regiuni a lumii de asalturile tot mai complexe venite din afara civilizației noastre.