Actualitate
Despre „dreptatea” care cere ”justiție” și importanța ei
Motto -”Justiţia este în realitate un bine al altuia; este un avantaj pentru cel ce comandă şi un rău pentru cel ce se supune.” definiţie de Thrasymachos din Calcedon
AVERTISMENT
Dintru început, pentru a vă asigura, cu toată sinceritatea, vreau să vă aduc la cunoștință faptul că acest material nu este conceput a fi unul strict tehnic, înveșmântat în termeni academici greoi. Cu aceeași deschidere vreau să vă mulțumesc și să vă asigur totodată că acest material nu se vrea a fi unul complet, deoarece în rândurile de mai jos voi încerca să realizez o sinteză a unor considerații pe baza evidențelor, în care mi-am propus temerara clarificare a noțiunilor de „dreptate” și de ”justiție”, văzute din mai multe unghiuri de vedere. De aceea, tot ceea ce este cuprins în spațiul acestui material este pur subiectiv dar și perfect argumentat. Luând în considerare acestea, orice fel de încercare de a aduce laude sau dimpotrivă de a cere desființarea totală sau parțială, prin forța și justețea argumentelor vă revin în integralitate, indiferent de natura sau de scopul motivării dumneavoastră în prealabil.
Ca urmare a tuturor celor convenite, ceea ce voi realiza direct sau indirect poate fi comentat și analizat, dezbătut deoarece numai într-o asemnea manieră, prin varietatea punctelor de vedere, prin cumulul de informații și forța argumentelor sustenabile se creează punți de legătură.De aceea, se poate vorbi deschis, fără menajamente despre aceste concepte, virtuți în această societate postmodernă măcinată de griji, de consumerism cât și de o multitudine de vicii.
Din punctul meu de vedere, această opțiune de a avea păreri și de a le susține reprezintă și respectă cu adevărat libertatea și demnitatea oricărui semen. Iar puterea reală, justificată la care oamenii speră să găsească ajutor este dată de către Acel Creator, care are grijă de fiecare dintre noi și care ne inspiră sau ne poate transforma în creațiile sale apropiate, desăvârșite Lui. Urmând acest fir călăuzitor, aș îndrăzni să vă spun că nu voi folosi în acest caz doar simple metafore, ci totul se dorește să fie legat de rolul și semnificația care i se acordă noțiunilor extinse de dreptate, de justiție.
Conținutul propriu-zis
Din cele mai vechi timpuri, chiar din momentul în care Cain l-a ucis pe Abel se produce în lume o separație între prigoniți și victimă, între ucigaș și cel ucis, sacrificat din răutate.Aceasta se va transmite și se va amplifica tuturor generațiilor, inclusiv celor din actualitate. Setea de răzbunare, de răutate aprigă a lui Cain cât și a urmașilor săi se poate identifica fără niciun fel de impediment.
Tot așa, ideea de jertfă, de asumare a urmașilor lui Abel a constituit chiar unul dintre atributele omenești de prim rang. Însă, între aceste modele transparente există și alte atribute,virtuți (posibil moștenire provenite din scânteia divină, a harului cu care suntem fiecare dintre noi înzestrați) precum dreptatea,cinstea,corectitudinea dar și justiția.
Numai că, din momentul izgoniți din grădina Edenului a protopărinților noștri Adam și Eva, aceste caracteristici psihice și volitive nu au mai fost că la început,în binecuvântatul moment al Creației.Răzvrătirea, ascultarea de șarpe,călcarea poruncii a dus la pervertirea omului cât și a întregii creații de pe pământ. Automat,sentimentele faptele și gândurile „de a fi ca Dumnezeu” și de a stăpâni,de a cunoaște creația s-au amestecat într-un mod incredibil. De aici înainte, moartea, păcatul au devenit firești tuturor, ca și setea anumitor semeni de a clama dreptatea, de a invoca fondat justiția omenească.
Revenind la unul dintre cele mai importante motive care au generat acestea văzute ca fiind antagonice- pe de o parte Dreptatea Lui Dumnezeu materializată prin izgonirea din Rai și nedreptatea lui Cain care l-a ucis pe fratele său Abel-putem descoperi și alte fațete ale acestor evenimente consemnate în Cartea Cărților.
Unii exegeți ai Vechiului Testament precum sfântul Chiril al Alexandriei interpretează însă în profunzime textul, plecând de la pedeapsa înşeptită pentru cel care l-ar ucide pe Cain din cartea Facerii .Surprinzător sau nu, în opinia acestui om înduhovnicit nu ar fi vorba doar de un singur păcat, ci de o înlănţuire de şapte păcate, care au pus stăpânire pe Cain. Deja când Dumnezeu i se adresează, vorbindu-i despre natura păcatului, Cain comisese trei din cele şapte.
„Primul păcat al lui Cain a fost că nu a deosebit în chip drept, nici n-a oferit lui Dumnezeu cele mai bune roduri. Al doilea, că aflând de păcatul lui, nu s-a întors spre pocăinţă şi n-a îndreptat greşeala prin săvârşirea celor bune, ci s-a aprins de mânie şi s-a înfuriat de preţuirea dată aproapelui, pe care trebuie să caute să-l imite, nu să-l socotească duşman şi să-l privească cu ochi nedrepţi. Al treilea păcat, care e ca un adaos la uciderea sălbatică, este pisma neîmpăcată. Al patrulea, invitaţia: „să ieşim la câmp”, care e dovada vicleniei şi a înşelării. Al cincilea e crima uciderii nelegiuite. S-ar putea socoti că al şaselea păcat al lui, minţirea lui Dumnezeu. Al şaptelea, socotinţa că poate scăpa fără voia lui Dumnezeu de pedeapsă, putând fi eliberat fără voie de viaţa în trup.”(Sf. Chiril al Alexandriei, „Despre Cain şi Abel” 2, în: Scrieri. Partea a doua. Glafire, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, PSB 39, p. 23)
Depășind acest delicat moment din istoria umanității, desprindem încă o învățătură probată și servită nouă tuturor-Dreptatea lui Dumnezeu este diferită și chiar opusă a ceea ce numim „dreptatea oamenilor”.
Dreptatea lui Dumnezeu este dragoste, îndelungă răbdare şi îngăduinţă, în timp ce dreptatea şi judecata omenească sunt pe de-a-ntregul nedrepte.Iar istoria consemnează din plin toate acestea.Mai mult decât atât, Dreptatea omenească susține că cel care a greşit trebuie să fie pedepsit. dreptatea dumnezeiască cere însă omului să-şi recunoască greşeala şi să se pocăiască, pentru a fi astfel iertat. De altfel,absolut orice dreptate omenească, indiferent de organizare,curent, modă sau timp chiar şi cea care poate avea atributul de a fi „ireproșabilă” se întemeiază întotdeauna pe principii omeneşti.
Aceste condiții nu sunt deloc interpretabile și subiective.În sprijinul tuturor celor afirmate, voi cita mărturia unui alt bărbat, unui alt casnic a Lui Dumnezeu, care a dobândit acea înțelepciune pe care lumea actuală o refuză cu zgomot…Este vorba de ceea ce a scris și a lăsat moștenire nouă Sfântul Paisie Aghioritul care a vorbit în repetate rânduri despre nedreptate, pe care o considera un mare păcat.
Din punct de vedere religios, toate păcatele au circumstanţe atenuante.Dar nedreptatea nu are, iar pe deasupra aceasta atrage şi urgia lui Dumnezeu. De aceea, cele mai multe rele care se întâmplă sunt din cauza nedreptăţilor omenești.
„Nedreptatea, în concepția ortodoxă este de două feluri: materială şi morală. Nedreptate materială este cea prin care cineva îl nedreptăţeşte pe altul în lucruri materiale, în timp ce nedreptatea morală se referă la înşelarea care aduce prejudicii sufleteşti, de pildă, când cineva amăgește un copil.
Fiecare om se raportează la nedreptate potrivit cu starea lui duhovnicească. În acest sens, Sfântul Paisie, plin de Duh Sfânt a afirmat și a lăsat scris că există patru stadii în înfruntarea nedreptăţii. De pildă, „când cineva te loveşte pe nedrept: prima treaptă – îi răspunzi cu aceeaşi măsură; a doua treaptă – simţi înăuntrul tău o mare tulburare, dar te abţii şi nu-i întorci cuvântul, nici nu reacţionezi; a treia treaptă – nu te tulburi, rămâi neatins; a patra treaptă – simţi multă bucurie şi fericire pentru nedreptatea care ţi s-a întâmplat .”(Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 76).
Mergând mai departe, consider că este bine să ne exprimăm părerea despre această construcție, această cauzalitate- „dreptate-justiție” și din alte puncte de vedere, mai lumești. Această dualitate poate fi și etichetată a fi în consens și unitate deoarece funcționează concomitent dar și independent.
De aceea, fără a surprinde pe cineva opinez că justiția pe care noi o înfăptuim nu poate fi decât una temporară și relativă, dependentă de realitatea pe care o construim zi de zi și mai ales de frânturile de Adevăr pe care reușim să -l activăm și să-l descoperim în conștiința noastră.
Pentru majoritatea „dreptatea” și „justiția ” sunt sinonime. Ei bine, chiar dacă această sinonimie are o anumită importanță, ele nu sunt sută la sută compatibil, în concordanță. Sentimentul „dreptății ” este măsura individuală cu care fiecare evaluează binele și răul social. „Justiția ” este mecanismul colectiv prin care se asigură coeziunea și eficiența societății. „Dreptatea absolută” poate fi egală cu „injustiția absolută”; după cum „justiția absolută” poate echivala cu „nedreptatea absolută”.
Dintotdeauna, pe bună dreptate ne tot punem semne de întrebare, de ce este necesară justiția?
Răspunsul nu este atât de convenabil dar, este totuși simplu printr-o înțelegere ulterioară, profundă a situației existente în actuala societate.Din moment ce noi oamenii nu suntem perfecți, pentru că nu ne purtăm unii cu alții așa cum ar trebui să o facem, pentru ca lipsește un standard de moralitate există atâta sete de dreptate. Bineînțeles că nici nouă nu ne place să respectăm regulile,pentru ca nu suntem mereu conștienți de efectele a ceea ce gândim, vorbim și facem celorlalți, iar de multe ori nu știm să iubim și ne este frică să nu fim luați drept naivi.De aici, un singur pas și tindem la a clama mereu justiția. Pe aceeași linie continuăm cu ardoare să vrem să ne răzbunăm, pentru că ne dorim mereu mai multe lucruri, influență, putere și mai mulți bani…
Într-o lume dominată de dorința de putere, de a avea și de a controla, toate acestea sunt transformate în scrum iar ucigașul multiplicat de Cain în ființă,în ADN-ul nostru omoară speranța și încrederea în noi înșine cât și în conștiința noastră.
În definitiv, dacă avem posibilitatea și privim detașați tot acest tulburat tablou ne vom da oare seama că justiția nu reprezintă o stare de normalitate? Admit faptul că, este doar un răspuns forțat, o reacție imediată sau târzie la realitatea ce ne înconjoară.
De aceea, dicționarul Merriam-Webster a declarat „dreptatea” drept „cuvântul anului” 2018, datorită creșterii cu 74% a anului trecut a căutărilor pentru definirea sa. Privind tot așa de seren și lucid, fără urma de a comenta într-un fel sau altul, tocmai în puritatea, simplitatea sa sensul zilnic al dreptății este cel mai bun și se referă la tratarea corectă a altora.
Din punct de vedere politic, lucrurile deja se schimbă, se metamorfozează deoarece , printr-o clipire de ochi tot ceea ce reprezenta dreptatea nu prea mai are vreo legătură directă, ci una periferică și chiar certifică faptul că legile trebuie să fie scrise și administrate astfel încât drepturile legale ale tuturor să fie respectate în mod imparțial. Poate că de aici derivă și motivul pentru care atât de mulți oameni caută definiția „justiției”.Iar aceasta se datorează confuziei cauzate de activiștii politici care își răsucesc sensul pentru a-și promova agendele ideologice.
Poporul american-(de fapt impropriu zis)-conglomeratul de rase și culturi a prețuit mereu idealul justiției.Astfel cei care ar reforma din temelii aceasta forță mondială- Statele Unite ale Americii încearcă și în prezent să-și legitimeze obiectivele politice prin călcarea în picioare a noțiunii de justiție. Cea mai mare confuzie provine din folosirea expresiei „justiție socială”. Aceasta are valoare semantică a unei fraze lingvistice cu caracter problematic.
Vă voi explica și voi încerca a demonstra și de ce este asemănător unui pleonasm – de fapt o redundanță… Justiția, fără ca factorul „social” să o modifice.De facto, consider că este în mod inerent un ideal social. Catalogarea a ajuns a fi cea mai eficientă, deoarece se pune accentul pe modul în care ne tratăm unul pe celălalt. Ca exemplu, putem spune că o persoană nu este doar cu el însuși, dar aceasta este o chestiune privată de interes pentru guvern. Numai în domeniul social al interacțiunilor interpersonale, justiția devine în mod corespunzător o chestiune de politică publică.
Conceptul de dreptate îmbrățișat de părinții fondatori a fost clar enunțat și susținut în 1759 de către filosoful scoțian Adam Smith în „Theory of Moral Sentiments „. Inteligentul și charismaticul scoțian a citat trei virtuți sociale cardinale: prudență, dreptate și bunăvoință. Prin prudență, Smith a însemnat ca prima obligație socială a oricărei persoane competente să fie tocmai acea capacitate de a-și asigura propriile nevoi și dorințe, astfel încât să nu le împovăreze pe alții. Smith a considerat că cea de-a doua virtute socială, dreptatea, este cea mai importantă. Din punctul său de vedere a caracterizat-o ca fiind „pilonul principal care susține întregul edificiu” al societății. Dreptatea, potrivit lui Smith, „nu are nici un bine pozitiv real” și este „doar o virtute negativă” care „ne împiedică doar să ne rănească pe vecinul nostru”.
În eseul intitulat „Legea”, repetat după 90 de ani după trecerea la cele veșnice a lui Smith, francezul Frederic Bastiat găsea o altă definire, în sensul că dreptatea e doar lipsa nedreptății, adică o societate în care drepturile nimănui nu sunt încălcate. De alttel, scoțianul Adam Smith a lăsat scris că a treia virtute socială, bunătatea (adică a face binele pentru ceilalți) merită cea mai înaltă laudă și este bijuteria coroanei unei societăți bune. Beneficiul, totuși, nu este niciodată o datorie: „Beneficiul este întotdeauna liber, nu poate fi exorbitat cu forța”. De aceea,dacă unii cetățeni ar lua bogăția unui alt cetățean și îl vor da cuiva în nevoie, aceasta este o „beneficie” și un act antisocial de agresiune împotriva dreptului de bază al proprietății, încălcând astfel dreptatea. Idealul dreptului împărtășit de Smith și de acest fondator a însemnat că fiecare cetățean ar trebui să stea egal în fața legii, fiecare având aceleași drepturi și responsabilități. Evident, din cauza urâciunii sclaviei și a atitudinilor neînlăturate ale secolului al XVIII-lea față de drepturile femeilor, generația fondatoare nu a obținut justiția completă.
Din acest moment, asemenea unui mecanism bine articulat se vor distinge drepturile prevăzute și mult clamate.De pildă, fiecare cetățean alb, de sex masculin, bogat sau sărac, avea dreptul la o justiție imparțială, și anume la aceeași protecție guvernamentală a drepturilor sale fundamentale de viață,în ceea ce privește libertatea și proprietatea, așa cum se prevede în Cartea Drepturilor. Mai mult decât atât, în sprijinul acestora, conform celor enunțate fiecare împărtășește aceleași responsabilități inerente acelui sistem bazat pe drepturi.
Existau un anumit set de reguli clare privind organizarea și funcționarea optimă a beneficiilor, totul garantat și consemnat.Primul dintre acestea admitea să nu se încalce drepturile concetățenilor.O a doua idee se lega de aspectul de a-și asigura singuri și dependenți , în ceea ce virtutea lui Smith se traducea ca fiind „prudență”.
Deoarece nimeni nu avea dreptul la proprietatea altcuiva, o a treia idee, cale de urmat a fost aceea de a se produce, indiferent de cantitate sau mijloace de intervenție ceva de valoare celorlalți, în diviziunea socială a muncii ca mijloc de auto-susținere.
Revenind la Frederic Bastiat, cu siguranță unul dintre primii pionieri ai luptei anti-sistem,putem afirma fără a greși flagrant că a reprezentat și întruchipat o personalitate cu o voce puternică, din moment ce eseul său a stârnit multe reacții și comentarii.
Iată ce scria , acum.mai bine de o sută cincizeci de ani acest reputat francez…”Legea a fost pervertită! Și puterile poliției statului au fost pervertite împreună cu asta! Legea, spun eu, nu numai că s-a abătut de la scopul propriu, ci a urmat un scop cu totul contrar! Legea devine arma oricăror lăcomii! În loc să verifice crima, legea însăși vinovată de relele pe care trebuie să le pedepsească!
Iar acum, mai mult ca niciodată, conform unor teorii vehiculate de mai bine de o sută de ani, există și un anumit grad de ferocitate, de impunere brutală a noțiunii de „justiție”,de „dreptate”. Societățile secrete, pe deplin oculte proclamă ideea că ar controla prin „puterea legii” pe oricine și orice.Și, fără să punem întrebări aiuritoare și nici să contestăm toate aceste tulburătoare aspecte, ar fi cazul să ne aducem aminte de controversata lucrare intitulată Protocoalele Înțelepților Sionului, din care voi cita anumite fragmente.Unul dintre acestea admite fără niciun echivoc, punând o serie de întrebări retorice la care mulți dintre noi nu prea știm să răspundem și nici să reacționăm…-” Ce lucru a ținut și ține în frâu fiarele sălbatice care se numesc oameni? Ce i-a călăuzit până acum? La început ei s-au supus puterii oarbe a pumnului, mai târziu legii, care nu este decât aceeași putere, dar mascată. De aceea ajungem la concluzia că dreptul e în forță, dreptatea este de partea puterii.”
De aceea, ideal ar fi să nu ajungem să asistăm cu gura căscată la acest sinistru joc pe care toate națiunile acestui glob „evoluează” practic de câteva secole, ca și cum ACEASTA AR FI NORMALITATEA!
Ne-am tot uitat cu admirație și cu invidie, ne-am admirat vecinii cu speranță și reproș. Numai că, indiferent de câtă justiție, dreptate și sete de Adevăr nutrim, ar fi cazul ca noi, popor român, multimilenar creștin-ortodox să nu cădem pradă înșelării, regiei impecabile pe care o vor pune în scenă cu mare fast!
Mai bine ar fi nici să nu ne pese iar ” onorabilii” să trăiască cu convingerea c-am fi retrograzi, habotnici, barbari și nu mai înțelegem nimic. Asta să le fie lor lecția pe care o predică acești ante-mergători ai Antihristului ce vor corupe și subjuga total profitând de mândria, prostia lumii întregi, deoarece, prin metode variate vor elimina pe oricine sau orice le va fi potrivnic, iar noul sistem care va clama „dreptatea” care cere ”justiție” pe care lumea întreagă se căznește și o caută aiurea, fără de Dumnezeu…Aceasta va grăbi Sfârșitul!
Nu cumva noi nu am înțeles bine lecția predată? Nu cumva adevărata dreptate ar fi atunci când doar opinia noastră contează, că doar ea reprezintă adevărul, dreptatea și progresul, că ceea ce ar crede alții nu-i decât minciună, injustiție și regres? Nu cumva am înțeles sau nu am văzut, poate, că legile sunt făcute pentru a fi încălcate dacă nu ne convin nouă fără să ne pese de ceea ce cred alții, că dacă „Dumnezeu a murit”, precum zicea ateul filosof Nietzsche?
Nu cumva noi, dacă privim în istoria umanității descoperim că marile conflicte au generat, imediat după finalizarea lor, o altă perspectivă asupra realității, o schimbare?
Sursa foto : Jurnal Spiritual,drepturile-omului.eu,Crestin Ortodox,TurnTo23,youtube.com,bufteni.ro
Acest material a fost conceput si oferit de catre Prof. Dr.Daniel Mihai, CNA Regina Maria Constanta, redactor-sef al platformei online Criteriul Național
Actualitate
Strategia SUA-Israel împotriva Iranului a eșuat – acum trec la planul B, doctrina Dahiya
Războiul împotriva Iranului nu a mers conform planului inițial al Washingtonului și Tel Avivului. După ce tentativa de a înlătura rapid conducerea de la Teheran a eșuat, Israelul și Statele Unite recurg acum la ceea ce este cunoscut drept doctrina Dahiya, o strategie care vizează subminarea sprijinului intern pentru regimul iranian prin lovituri asupra populației civile și infrastructurii.
Iranienii asistă neputincioși la bombardamentele israeliano-americane FOTO: Profimedia
Profesorul emerit de studii pentru pace la Universitatea Bradford, Paul Rogers, atrage atenția că războiul „trebuie să se încheie cu o victorie totală” pentru Israel. Orice rezultat mai puțin decât distrugerea completă a capacității regimului iranian nu este suficient. Dacă regimul supraviețuiește, chiar și grav afectat, Iranul va putea concentra resursele tehnice pe dezvoltarea unei arme nucleare, pentru a preveni viitoare atacuri.
Planul A a eșuat
Inițial, strategia SUA-Israel presupunea asasinarea liderului suprem și a conducerii Corpului Gărzii Revoluționare (IRGC), pentru a slăbi puterea statului și a destabiliza teocrația. Operațiunea a eșuat. Regimul iranian are un lider nou și, potrivit serviciilor de informații americane, sunt deja selectate „rezerve” pentru a prelua comanda în cazul unui atac, scrie The Guardian.
Planul B: fracturarea și pedepsirea populației
Planul secundar, mai complex și mai semnificativ, are două direcții. Prima vizează încurajarea minorităților – kurzii și, posibil, baluchi – să se revolte, fragmentând astfel Iranul. Impactul ar fi limitat: minoritățile nu au încredere în israelieni și nici în SUA sub conducerea lui Trump.
A doua componentă este mult mai semnificativă și se bazează pe o doctrină militară israeliană cunoscută sub numele de doctrina Dahiya.
Aceasta presupune distrugerea sistematică a infrastructurii civile și presiuni intense asupra populației pentru a slăbi sprijinul intern al adversarului atunci când conducerea politică sau militară nu poate fi învinsă rapid.
Doctrina își are numele de la cartierul Dahiya din sudul orașului Beirut, distrus masiv de armata israeliană în timpul războiului din 2006 împotriva organizației Hezbollah.
Criticii afirmă că o strategie similară a fost folosită pe scară largă și împotriva organizației Hamas în Gaza în ultimii doi ani și jumătate. Potrivit estimărilor citate de Rogers, conflictul ar fi provocat cel puțin 70.000 de morți și distrugeri masive, fără a elimina însă complet Hamas.
Acum, IDF (Forțele de Apărare Israeliene) și forțele aeriene americane aplică aceeași doctrină în Iran, atacând infrastructura civilă și industrială. Secretarul american de război, Pete Hegseth, a avertizat că operațiunile se vor intensifica.
Perspective și riscuri
Rogers atrage atenția că, având în vedere populația de aproximativ 93 de milioane de oameni – de peste 40 de ori mai mare decât Gaza – impactul asupra Iranului va fi limitat și va dura luni de zile. De asemenea, există riscul ca IRGC să extindă atacurile asupra industriilor de petrol și gaze din statele Golfului – Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuwait sau Arabia Saudită –, ceea ce ar putea provoca o criză economică globală comparabilă cu embargo-ul petrolier din 1973-1974.
Profesorul sugerează că optimismul lui Trump privind „victoria aproape câștigată” este exagerat, iar unii oficiali israelieni ar putea căuta deja o cale de ieșire. La Washington, ideea unei alternative la escaladarea războiului ar putea prinde tot mai mult teren.
Actualitate
13 martie: Ziua în care s-a născut marele filosof şi istoric al religiilor Mircea Eliade. Fascinaţia sa pentru India şi pentru yoga
De la nașterea marelui istoric al religiilor Mircea
Eliade și descoperirea planetei Pluto, până la alegerea Papei Francisc sau
premiere în aviație și explorarea spațiului, data de 13 martie este legată de
numeroase evenimente care au marcat istoria lumii.
Mircea Eliade, de la „adolescentul miop”, la istoricul religiilor. FOTO: colaj arhivă
1881: S-a născut actorul român Tony Bulandra
Actorul Tony Bulandra, una dintre figurile
reprezentative ale teatrului românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea,
s-a născut la 13 martie 1881, la Târgoviște. Încă din adolescență a fost atras
de scenă, iar pasiunea pentru teatru a fost cultivată sub îndrumarea marelui
actor Constantin I. Nottara, care i-a devenit mentor și l-a inițiat în arta
interpretării.
Tony Bulandra. FOTO: arhivă/Teatrul Naţional
De-a lungul carierei, Tony Bulandra a rămas în
memoria publicului prin rolurile de june prim interpretate în piese
franțuzești, dar și prin aparițiile în opere importante ale dramaturgiei
universale. A jucat în texte semnate de William Shakespeare, Anton Cehov,
Henrik Ibsen, George Bernard Shaw sau Lev Tolstoi, demonstrând o mare
versatilitate artistică.
Împreună cu soția sa, celebra actriță Lucia Sturdza
Bulandra, a condus Compania de Teatru Bulandra, una dintre cele mai influente
trupe teatrale din România acelei perioade. Activitatea sa nu s-a limitat însă
doar la interpretare. Tony Bulandra a fost și regizor, traducător de piese din
engleză, italiană, germană și franceză, scenograf și organizator de spectacole,
fiind considerat un profesionist care cunoștea în detaliu toate etapele
producției teatrale.
Tony Bulandra s-a stins din viață la 5 aprilie 1943,
la vârsta de 62 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul „Sfânta Vineri” din
București.
1881: A fost asasinat țarul Alexandru al II-lea al
Rusiei
La 13 martie 1881 a murit Alexandru al II-lea
Nicolaevici, țarul Imperiului Rus, în urma unui atentat comis de anarhiști. Fi
al țarului Nicolae I, Alexandru al II-lea a condus Rusia din 2 martie 1855 și a
deținut, totodată, titlul de Mare Duce al Finlandei și pe cel revendicat de
rege al Poloniei.
Domnia sa a fost marcată de reforme importante, dar
și de tensiuni politice interne. În plan extern, Rusia s-a implicat în
numeroase conflicte, inclusiv în războiul ruso-turc din 1877–1878, în contextul
căruia România și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman.
Moartea lui Alexandru al II-lea, ucis într-un
atentat la Sankt Petersburg, a provocat un șoc major în Rusia și a marcat
sfârșitul unei perioade de reforme moderate.
1865: S-a născut fizicianul şi inventatorul român
Dragomir Hurmuzescu
La 13 martie 1865 s-a născut Dragomir M. Hurmuzescu,
unul dintre cei mai importanți fizicieni și inventatori români. Provenit
dintr-o familie modestă din București, Hurmuzescu a devenit profesor
universitar, cercetător și fondator al învățământului electrotehnic din
România.
Dragomir Hurmuzescu este părintele Radiodifuziunii din România. FOTO: Wikipedia
După ce a obținut o bursă de studii, a plecat la
Universitatea Sorbona din Paris, unde a devenit licențiat în fizică în 1890,
absolvind ca șef de promoție. În perioada petrecută în capitala Franței a
lucrat în laboratorul profesorului Gabriel Lippmann, colaborând și cu celebrii
cercetători Marie Curie și Pierre Curie.
În 1896 s-a întors în România, fiind numit
conferențiar la Universitatea din Iași, unde a pus bazele primului laborator de
electricitate din țară. A inventat dielectrina și a construit electroscopul
Hurmuzescu, instrument utilizat în cercetările privind electricitatea și
radiațiile.
SavantuI român a avut o contribuție majoră și în
dezvoltarea radioului. În 1901 a reprodus la Iași experimentele de comunicație
prin radio realizate de Guglielmo Marconi și Alexandr Popov.
Ulterior, sub conducerea sa, în 1922 a început să
funcționeze Societatea Română de Radiodifuziune, instituție care avea să
inaugureze prima emisiune radiofonică oficială din România la 1 noiembrie 1928,
cu celebrul anunț: „Alo, alo, aici Radio București”.
Dragomir Hurmuzescu a fost și membru fondator al
Academiei de Științe din România și primul președinte al Comitetului
Electrotehnic Român.
1907:
S-a născut filosoful Mircea Eliade. Fascinaţia sa penrtu India şi yoga
La 13 martie 1907 s-a născut, la București, Mircea
Eliade, una dintre cele mai importante personalități culturale românești ale
secolului al XX-lea. Eliade a fost istoric al religiilor, filosof, prozator și
eseist, devenind ulterior profesor la University of Chicago, unde a predat din
1957.
Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. FOTO: captură youtube
Din 1962 a ocupat prestigioasa catedră de istoria
religiilor Sewell L. Avery, iar în 1966 a devenit cetățean american, fiind
distins cu titlul de Distinguished Service Professor.
Activitatea sa intelectuală a fost impresionantă. A
publicat peste 30 de volume de lucrări științifice, opere literare și eseuri
filosofice, traduse în 18 limbi, precum și aproximativ 1.200 de articole și
recenzii dedicate unor domenii variate.
Opera sa completă ar depăși 80 de volume, fără a
include jurnalele intime și manuscrisele rămase nepublicate. În 1990, Mircea
Eliade a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
O viaţă ca un roman
Un episod celebru din viața sa este legat de
perioada petrecută în India. În 1928, Eliade a trăit o intensă poveste de
dragoste cu Maitreyi Devi, fiica filosofului indian Surendranath Dasgupta,
alături de care studia gramatica sanscrită și filosofia hindusă. După ce
relația lor a fost descoperită, Eliade a fost nevoit să părăsească locuința
familiei Dasgupta și, în cele din urmă, să se întoarcă în România. Experiența trăită
în India avea să inspire ulterior celebrul roman „Maitreyi”, dedicat tinerei
indience.
Mircea Eliade şi Maitreyi. FOTO: webp
Fascinația pentru India și pentru yoga
În perioada petrecută în India, Mircea Eliade s-a
dedicat studiului limbii sanscrite și al filosofiei orientale, dar a intrat și
în contact direct cu practicile spirituale tradiționale, fiind inițiat în
tainele yoga.
După despărțirea de familia Dasgupta, Eliade s-a
retras pentru o vreme într-o mănăstire situată în apropierea Himalayei, unde a
trăit o perioadă de viață austeră, dedicată meditației și exercițiilor yoghine,
având ca mentor spiritual un fost medic indian, devenit ghid spiritual.
Experiențele trăite în acea perioadă au avut o
influență profundă asupra cercetărilor sale ulterioare. Interesul pentru aceste
practici s-a concretizat și în teza sa de doctorat, publicată în 1936 sub
titlul “Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne”, o lucrare dedicată
originilor misticii indiene.
Intelectualii interbelici și fascinația fascismului. Istoric: „Asociația Criterion avea intenția de a pune România pe scena mondială“
În scrierile sale, Eliade arată că practica yoga i-a
oferit o perspectivă profundă asupra condiției umane și asupra ideii de
libertate spirituală.
„Simţeam că nu voi putea ieşi din labirint decât
după ce mă voi putea reîntoarce la centru. Trebuia, cu orice preţ, să mă
concentrez, să-mi regăsesc adevăratul meu centru. Meditaţiile şi tehnicile
yoghine, pe care le studiasem cu Dasgupta în textele clasice şi pe care le
aplicam acum sub controlul lui Shivananda, m-au convins încă o dată că erau
rezultatul unei extraordinare cunoaşteri a condiţiei umane”, notează Mircea
Eliade în memoriile sale.
După întoarcerea din India, Mircea Eliade a
continuat să studieze aceste tradiții și să le analizeze din perspectivă
filosofică și istorică. În opinia sa, yoga reprezenta nu doar o practică
spirituală, ci și o metodă profundă de explorare a psihicului uman, idei
dezvoltate ulterior și în volumul “Techniques du Yoga”.
Profesorul şi indianistul Florinel Agafiței
subliniază că Eliade nu a fost atras de aspectele spectaculoase ale fenomenului
yoga, ci mai ales de sensurile sale profunde, care vizează transformarea
interioară a celui care practică această disciplină.
În memoriile sale, savantul român mărturisește că
petrecea adesea ore întregi în meditație, atât ziua, cât și noaptea, și că,
deși dormea foarte puțin, nu resimțea oboseala. Cu toate acestea, deși a avut
ocazia să aprofundeze practicile yoghine la un nivel înalt, Mircea Eliade a
realizat în cele din urmă că destinul său era legat de cercetare și scris.
Astfel, a părăsit mediul monastic și a continuat să exploreze cultura și
spiritualitatea Indiei dintr-o perspectivă intelectuală.
1930: Clyde W. Tombaugh anunță descoperirea planetei
Pluto
La 13 martie 1930, astronomul american Clyde William
Tombaugh a anunțat descoperirea planetei Pluto, corp ceresc aflat la marginea
Sistemului Solar.
Multă vreme, Pluto a fost considerată a noua planetă
a Sistemului Solar, însă în 2006 Uniunea Astronomică Internațională a
reclasificat-o drept planetă pitică. Pluto rămâne totuși una dintre cele mai
mari astfel de planete, iar împreună cu satelitul său principal, Charon,
formează un sistem aproape binar.
1934: A apărut celebrul personaj Donald Duck
Personajul de desene animate Donald Duck a fost
creat în 1934 de studiourile lui Walt Disney. Ideea i-a venit lui Disney după
ce l-a auzit pe actorul de voce Clarence Nash imitând o voce de rață în timp ce
recita poezia „Mary Had a Little Lamb”.
Răţoiul Donald. FOTO: arhivă
Aspectul personajului a fost inspirat de rasa
americană de rațe Pekin, iar personalitatea sa a fost gândită ca un contrast
față de celebrul Mickey Mouse. Dacă Mickey era calm și optimist, Donald a fost
creat ca un personaj impulsiv, morocănos și imperfect, trăsături care l-au
făcut extrem de popular.
Donald Duck a câștigat și un Premiu Oscar pentru
scurtmetrajul „Der Fuehrer’s Face”, iar în 2004 a primit o stea pe Hollywood
Walk of Fame, fiind unul dintre puținele personaje animate care au primit
această distincție.
1969: Apollo 9 revine pe Pământ
La 13 martie 1969, misiunea spațială Apollo 9 s-a
încheiat cu succes, după zece zile petrecute pe orbită. Lansată pe 3 martie cu
o rachetă Saturn V, misiunea a avut ca obiectiv testarea modulului lunar în
condiții reale de zbor.
Echipajul format din Jim McDivitt, David Scott și
Rusty Schweickart a realizat mai multe premiere, printre care primul zbor cu
echipaj al modulului lunar și prima andocare între două vehicule spațiale cu
echipaj.
Testele realizate în timpul acestei misiuni au fost
esențiale pentru succesul aselenizării din cadrul misiunii Apollo 11, câteva
luni mai târziu.
1988: Se deschide Tunelul Seikan din Japonia
La 13 martie 1988 a fost inaugurat Tunelul Seikan,
care la acea dată era cel mai lung tunel feroviar din lume. Construcția, cu o
lungime totală de 53,85 kilometri, traversează strâmtoarea Tsugaru și leagă
insulele japoneze Honshu și Hokkaido.
O parte semnificativă a tunelului se află sub fundul
mării, la aproximativ 240 de metri sub nivelul apei. Proiectul a necesitat
aproape două decenii de muncă și a implicat milioane de metri cubi de excavații
și cantități impresionante de oțel și beton.
2009: Simona Maierean devine prima româncă pilot pe un avion
supersonic
La 13 martie 2009, Simona Maierean a devenit prima
femeie din România care a pilotat un avion supersonic MiG-21 Lancer. Zborul a
avut loc pe aerodromul din Bacău și a durat aproximativ o oră.
Una dintre cele mai impresionante și motivante povești ale istoriei. Cum au reușit niște femei să salveze o întreagă garnizoană
Ulterior, ea a devenit și prima femeie pilot din
Europa certificată comandant instructor pe aeronava militară C-17 Globemaster,
în cadrul organizației Strategic Airlift Capability, un program internațional
de transport aerian strategic.
2013: Papa Francisc devine al 266-lea Suveran Pontif
La 13 martie 2013, cardinalul argentinian Jorge
Mario Bergoglio a fost ales papă al Bisericii Catolice, luând numele de Papa
Francisc.
Papa Francisc. FOTO: Shutterstock
Născut la Buenos Aires într-o familie de emigranți
italieni, Bergoglio a fost arhiepiscop al capitalei Argentinei înainte de
alegerea sa. Este primul papă originar de pe continentul american, primul
iezuit și primul pontif neeuropean după aproape 1.300 de ani.
Pontificatul său a fost marcat de accentul pus pe
modestie, solidaritate cu cei săraci și pe apropierea de oamenii simpli. În mod
simbolic, Papa Francisc a refuzat apartamentele luxoase din Palatul Apostolic,
alegând să locuiască în reședința Casa Sfânta Marta din Vatican.
2020: A murit actrița Carmen Galin
Actrița Carmen Galin, una dintre cele mai apreciate
interprete ale teatrului și filmului românesc, s-a stins din viață la 13 martie
2020, cu o zi înainte de a împlini 74 de ani.
Carmen Galin. FOTO: arhivă
Născută la Iași, a absolvit Institutul de Artă
Teatrală și Cinematografică din București în 1967, ca șefă de promoție. A jucat
pe scenele Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, Teatrului Național din
Cluj-Napoca, Teatrului Mic și Teatrului Național București.
În cinematografie a interpretat roluri memorabile în
filme precum „Ilustrate cu flori de câmp”, „Tănase Scatiu”, „Faleze de nisip”
sau „Secretul lui Nemesis”.
În 2016 a fost distinsă cu Premiul de excelență la
Festivalul Internațional de Film Transilvania.
După 1995 s-a retras din viața artistică și publică,
alegând să se dedice discret unor activități umanitare.
Actualitate
România este mai sigură doar împreună cu partenerii săi transatlantici. Nu avem alternativă!
Ultima perioadă a creat impresia că România este tot mai izolată, că trebuie să se descurce singură și că vin peste noi tot mai multe provocări.
Iar discursul radical îndeamnă la refuzul partenerilor, la respingerea tuturor propunerilor (este criticată Uniunea Europeană pentru că ne-ar fi cerut prea multe și pentru că ne condiționează sprijinul de reguli pe care nu le vrem; este respins NATO pentru costul în creștere pentru apărare; este respinsă America pentru că Trump este un lider neobișnuit, diferit de stilul diplomatic al ultimilor zeci de ani). Atenție, respingerea asta a celorlalți nu vine doar la partide așa-zis suverniste (AUR, SOS, POT etc), ci și de la voci din partidele tradiționale (pentru prea mulți pro-europeni a devenit complicată ecuația pe care o propune administrația americană, de exemplu). Radicalismul îl auzim și de la cei care îl critică greșit pe Trump, neînțelegând logica competiției globale în care el acționează.
Votul de ieri, din Parlament, prin care s-a acceptat o prezență mai mare a americanilor la baza militară de lângă Constanța a ilustrat un moment rar. Ca „pe vremuri”, majoritate parlamentarilor au fost de acord cu ceea ce ne-au solicitat partenerii americani. Fără nuanțe, fără scuze. Este un moment excepțional, dar care trebuie tratat în context mai larg. Și este un moment care poate da un prilej liderilor politici, influencerilor din mass-media și oamenilor educați din România să readucă aminte ce contează în momente grele.
În acest context mai larg, trebuie să recunoaștem, nu se mai vede un acord general, transpartinic, despre cine ar trebui să fie partenerii României, și care să fie axa de politică externă. Confuzia este dominantă, și se speculează despre soluții improvizate (poate ne bazăm mai mult pe francezi, poate mergem singuri, poate facem alianțe regionale, poate redeschidem dialogul cu China, poate cerem mai mulți bani de la americani pentru folosirea bazelor militare, poate facem ca ungurii în relația lor teribilă cu UE etc). Este foarte ușor să servești acest tip de discurs în care îți ataci partenerii de până mai ieri. Vorbele nu costă nimic, iar teribilismul este extrem de simplu de ilustrat – mai ales pe rețele sociale, pe noile conturi de tiktok unde prea mulți cred cifrele de engagement prin care platforma netransparentă chinezească continuă să atragă simpatizanți.
Care este efectul social al acestei frenezii? Românii își pierd încrederea în partenerii lor. Pro-europenii cred mai puțin în SUA condusă de Trump, pentru că nu îi înțeleg nici stilul, nici direcția. Pro-trumpiștii nu mai cred în Uniunea Europeană. Suveraniștii nu mai cred în nimeni. Iar românii simpli, afectați de criza bugetară, de tăierile și austeritatea din ultimul an, ajung să se sperie de costul major pe care „străinii” ni-l impun. Din fericire, nu crește încrederea în Rusia, care este în continuare statul cel mai detestat de români, în majoritate de 90%. Dar unitatea încrederii transatlantice se fragmentează, cu efecte complicate pe termen mediu. Publicul care în trecut avea încredere și în SUA, și în NATO, și în UE este tot mai divizat și marcat de incertitudini.
Care este efectul politic? Aici e adevăratul risc. Partidele erau obișnuite să aibă un partener mare (SUA, de obicei) care să le „ceară” mereu ceva de făcut, și care să le „dea” și lor ceva în schimb. Ani de zile s-a căutat acest tip de diplomație, în care rolul românesc a fost minimalizat chiar de către politicieni și diplomați. Mulți dintre românii noștri, în fața propunerilor americane de a ne asuma un rol mai mare în regiune, au spus mereu că noi n-avem cu ce să ne lăudăm, ca nu suntem buni la nimic, și că n-are nici un sens să încercăm ceva pe cont propriu. Mereu au așteptat ca alții să ne „dea”, pentru că ei, pe cont propriu, n-au avut curaj să construiască mai nimic. Or, politica și respectul se fac de lideri care știu să arate că pot să facă și ei lucruri. Nu trebuie să cerem de la UE, de la Bruxelles, să ne urecheze politicienii și să ne dea directive. Nu trebuie să ne dorim „firmane”, nici directive. Suntem suficient de maturi democratic încât să facem și noi pași. Trebuie doar să învățăm că de noi depinde – de fiecare dintre noi (cetățenii pot să își mobilizeze aleșii, societatea civilă poate să aibă proiecte, mass-media pot susține campanii, instituțiile își pot urmări propriile strategii – la final, democrația înseamnă armonizarea tuturor acestor dinamici în trasee, strategii și mari dinamic).
Partenerii noștri nu se „supără” dacă noi avem inițiative. Dimpotrivă, și-ar dori să avem mai multe. Să stăm mai mult pe picioarele noastre, să ne ținem de cuvânt când spunem ceva și să rămânem „de încredere”. Putem să fim patrioți, putem să susținem capitalul românesc, putem să construim campioni economici cu prezență regională și internațională – și nu vom atrage supărarea nimănui! Putem să preluăm modele occidentale în economie, în consolidare democratică, în lupta anticorupție, în tranziția spre modele europene, dar mereu adaptându-le la specificul local, fără ca asta să însemne că suntem mai puțin europeni. Prea mult timp s-a forțat argumentul că, dacă nu facem la literă ce ne spun partenerii externi, ei ne vor părăsi și noi vom reveni rapid în brațele rușilor. Iar realitatea faptică ne demonstrează constant că nu este așa. Dacă vom avea inițiative locale, asta nu va duce la fuga nici a americanilor, nici a europenilor. Dimpotrivă, vom constata că partenerii noștri (americanii, în special) ne vor respecta mai mult, ne vor invita la mai multe acțiuni comune, ne vor trata mai mult ca egali și nu ca pe niște frați mai săraci.
Dacă însă liderii noștri vor continua să fie pasivi și să aștepte ordine de altundeva (din ambasade, din întâlniri în alte capitale, din păduri sau alte forme de relief), România va fi tot mai singură, tot mai lăsată pe margine în aproape toate ecuațiile de putere. Când ne vom prinde că lumea îi respectă pe cei curajoși și cu inițiativă, și că asta nu ne știrbește din încredere și respect, s-ar putea să constatăm că putem avea și discurs național, și mândrie locală, alături de deschidere spre modelul occidental, spre lumea liberă și avantajele ei.
Statele Unite vor continua să fie liderul categoric al acestei lumi. Alternativa la modelul american este, în prezent, modelul chinezesc (creștere economică într-un stat totalitar) sau chiar cel rusesc (în care nu există creștere și nici libertate). Știu că mulți anunță, ca alternativă, un model european, însă mai durează minim 10 ani în care se va realiza construirea unor capacități militare, financiare și economice proprii pentru continent. Fără ele, acel model nu poate să conteze la nivel global. După ce se va construi însă, pentru că ne îndreptăm spre această direcție, relația transatlantică nu va fi una concurențială, ci una de completare (pentru că există o compatibilitate culturală enormă între cele două părți ale acestui ocean).
Ce alegem între timp? Să ne izolăm tot mai mult, sperând că cineva ne va bate la ușă, din când în când, cu câte o rugăminte? Sau căutăm căi prin care să ieșim din cercul vicios al ultimilor ani? Alegerea este simplă, în opinia mea. Alături de partenerii săi, România este mult mai sigură. Alături de familia europeană care îi aduce bunăstare și libertăți. Dar și alături de America interesată de apărarea acestei regiuni a lumii de asalturile tot mai complexe venite din afara civilizației noastre.
Strategia SUA-Israel împotriva Iranului a eșuat – acum trec la planul B, doctrina Dahiya
Războiul împotriva Iranului nu a mers conform planului inițial al Washingtonului și Tel Avivului. După ce tentativa de a înlătura...
13 martie: Ziua în care s-a născut marele filosof şi istoric al religiilor Mircea Eliade. Fascinaţia sa pentru India şi pentru yoga
De la nașterea marelui istoric al religiilor Mircea Eliade și descoperirea planetei Pluto, până la alegerea Papei Francisc sau premiere...
România este mai sigură doar împreună cu partenerii săi transatlantici. Nu avem alternativă!
Ultima perioadă a creat impresia că România este tot mai izolată, că trebuie să se descurce singură și că vin...
Alina Gorghiu îl atacă dur pe George Simion după scandalul din Parlament: „Nu erai tu cel mai «MAGA dintre MAGA»?”
Deputatul PNL Alina Gorghiu i-a transmis miercuri seară un mesaj liderului George Simion, după scandalul provocat de parlamentarii AUR în...
Impactul digitalizării asupra legislației comerciale: ce trebuie să stii?
Digitalizarea influențează direct modul în care firmele încheie contracte, emit documente financiare, încasează plăți și gestionează relațiile comerciale. Transformarea tehnologică...
Petroliere atacate în apropierea Irakului, în timp ce Iranul intensifică ofensiva și contrazice declarațiile lui Trump că războiul este câștigat
Conflictul din Orientul Mijlociu continuă să escaladeze, după ce Iranul ar fi atacat două petroliere în apele teritoriale ale Irakului,...
Când au apărut în realitate românii pe scena istoriei și cum i-au găsit ungurii în Pannonia
Primele informații despre existența poporului român sunt vechi de peste un mileniu. Acestea arată că românii locuiau la sud și...
-
Actualitateacum 3 zile„Terapie cu președinții de partid”. Un deputat PNL a dezvăluit de ce se întâlnește Nicușor Dan cu Fritz, într-o sală „fără microfoane” la Cotroceni
-
Actualitateacum 3 zileCum alegi soluții de prindere sigure pentru uși intens utilizate – ghid practic pentru spații cu trafic ridicat
-
Actualitateacum 3 zileSute de adolescenți se prezintă la datorie în Croația. Fosta republică iugoslavă reinstituie serviciul militar obligatoriu
-
Actualitateacum 2 zileScumpiri la biletele de avion după creșterea prețului combustibilului, pe fondul conflictului din Orientul Mijlociu
-
Actualitateacum 2 zileMuzica filmelor legendare ajunge la București. Concert dedicat lui Ennio Morricone și Nino Rota la Sala Palatului
-
Actualitateacum 2 zileCrescătorii de oi, tentați să vândă mieii de Paște pentru export. „E o decizie grea. Românii mai vor și nu prea”
-
Actualitateacum 2 zileGeneral ucrainean: „Dacă ne limităm doar la apărare, vom fi zdrobiți”. Kievul pregătește acțiuni surpriză pe front
-
Actualitateacum o zi
Când au apărut în realitate românii pe scena istoriei și cum i-au găsit ungurii în Pannonia
2 Comments