Ținând cont de magnitudinea și de necunoscutele subiectului, nu pretind să acopăr multitudinea aspectelor implicate, dar voi puncta în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante, pe câteva dimensiuni esențiale, așa cum se pot observa ele în actualitate. De la perspectivele militare, până la cele politice, strategice, economice, energetice sau sociale și ecologice, se pot puncta la fiecare dintre acestea câteva dimensiuni pe care războiul din Ucraina ne afectează fără să ne dăm seama.

Perspectiva militară e dominantă la momentul actual, pe fondul războiului atât de aproape de noi. Îngrijorările legitime pentru securitatea teritoriului național au fost abordate prin mai multe măsuri ale NATO și ale guvernului României, dintre care enumăr următoarele fapte. Suplimentarea trupelor NATO pe teritoriul țării e sinonimă cu trimiterea de trupe de forță de reacție rapidă NATO în România. De asemenea, accelerarea constituirii Grupului de Luptă NATO din România, cu discuțiile pe această temă și cu vicepreședintele SUA,Kamala Harris, și la CSAT sau în alte contexte au generat un sentiment de securitate.  

De altfel, activarea articolului 4 al NATO reprezintă cheia de boltă pentru înțelegerea fenomenului. România și alte state NATO au cerut chiar în dimineața zilei de 24 februarie 2022, prima zi a războiului din Ucraina, activarea articolului 4 al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care presupune consultări între aliați pe tema unor îngrijorări privind propria securitate. De aici, nu a fost decât un pas până la

creșterea bugetului pentru apărare de la 2% la 2,5% din PIB., și care în prezent a urcat la 4%. Toți au crezut că Vladimir Putin a fost angajat în tipul de diplomație coercitivă. Ei și-au imaginat că tocmai comunitatea de informații din sfera americană este cea care răspândește „fake news” și toți și-au pierdut mințile. Acest lucru nu a avut nicio tentă amicală, deoarece nimeni și nimic nu le-a ascultat reflecțiile, iar alții au decis punând în joc diverse scenarii. Chiar dacă s-ar fi întâmplat o invazie – un mare și dorit „dacă” – aceasta ar fi fost cea mai importantă știre care s-ar fi sărbătorit și terminat la fel de rapid. Iar aici, fără nicio excepție am fi fost cu toții de acord.

Cunoscând fiecare dintre noi precedentul cu Peninsula Crimeea, se impunea o operațiune de precizie, cu utilizarea unei superiorități tehnologice covârșitoare.Toate aceste argumente au avut loc pe un fundal de stagnare economică. Economia Ucrainei a fost în mod constant una dintre cele mai slabe din fostul bloc sovietic. Corupția era și continuă să fie una endemică și standardele de viață sunt destul de afectate, poate chiar mai scăzute față de media europeană. Ucraina era și din nefericire continuă să fie dependentă de gazul ieftin din Rusia, precum și de „taxele de tranzit” pe care le percepea pentru gazul rusesc care mergea în Europa.

Punctul trei. Pentru Rusia, NATO este o lucrare de patru litere

Numai că, Vladimir Putin a fost întotdeauna și destul de precaut , fiind genul de persoană care nu a început niciodată o luptă pe care nu era sigur că o va câștiga. Ar fi fost realmente îngrozitor de acceptat, dar relativ nedureros  ca acest conflict să se fi dezamorsat imediat. În schimb, aproape totul a mers într-o direcție greșită și….ne-am înșelat cu toții în privința pretențiilor teritoriale și de exploatare a resurselor.

Faptul că toți au greșit nu i-a putut împiedica pe majoritatea să pretindă imediat că, de fapt, nimeni nu a avut dreptate. Experții ruși susțineau de ani de zile că Vladimir Putin era un tiran sângeros. Tot ei, în tandem cu omologii lor occidentali s-au grăbit să avanseze idei în care să pretindă cu subiect și predicat necesitatea acestui război, pentru că el devenise, fără îndoială, ceea ce întreaga lume avea să experimenteze tot acest timp. Experții din Rusia care susțineau de ani de zile că trebuie să ținem seama de avertismentele lui Putin ar putea, de asemenea, să pretindă justificarea (deși nu mai există deloc niciun dram de entuziasm la Kremlin), deoarece președintele Vladimir Putin a acționat în cele din urmă pe baza acelor avertismente.

Ca de obicei în orice fel de narațiune a oricărui război modern, oficialii din administrațiile prezidențiale americane au deschis cutia Pandorei de altădată. Acești oficiali au fost identificați, fără să fi fost dezvăluiți la talk-show-uri ca niște „capete luminate” pline de soluții. Anonimatul și secretomania au avut roluri decisive, deoarece nu am asistat la vreo iminentă revărsare de înțelepciune sau găsire de soluții. Nimeni nu își asumă nicio responsabilitate, de parcă nu ar fi contribuit cu toții, într-un fel sau altul, la amploarea acestei catastrofe.

Acest război nu a fost inevitabil, dar ne îndreptăm spre el de aproape un an de zile, cu tabere deja proiectate: cele din vest care ajută Ucraina versus  Rusia de cealaltă parte. Războiul în sine nu este ceva nou – a început, așa cum ne-au reamintit frecvent ucrainenii în ultimele două săptămâni, odată cu incursiunea rusă din anul 2014. Dar rădăcinile acestei campanii se întorc și mai departe pe firul tulburat al istoriei. Încă ne confruntăm cu chinul morții imperiului sovietic. Dar, nu trebuie deloc să minimalizăm de asemenea aspectul conform căruia  lumea vestică  a cam început să culeagă roadele politicilor eșuate în regiune după colapsul destrămării Uniunii Sovietice.

Acest război a fost decizia unei singure persoane – nimeni altul decât fostul agent KGB Vladimir Putin. Cel puțin aceasta este unica narațiune acceptată pretutindeni, cu sau fără argumente. Doar așa se explică cum anume actualul lider de la Moscova a făcut apelul în izolarea sa impusă de pandemia generată de COVID19 , chiar dacă nu a reușit să organizeze niciun fel de campanie pentru a obține sprijinul publicului și abia a vorbit cu cineva din afara cercului său restrâns despre această ambiție sângeroasă. Motiv pentru care cu doar câteva săptămâni înainte de invazie, nimeni din Moscova nu credea c-ar fi plauzibilă declanșarea „operațiunilor speciale”. Dar, inevitabilul avea să se întâmple și să continue până în prezent. Mai mult, tot Vladimir Putin a înțeles clar natura situației politice din Ucraina și vehemența rezistenței pe care a tot întâlnit-o.

Cu toate acestea, pentru a înțelege tragedia războiului și ce înseamnă aceasta pentru Ucraina și Rusia și pentru noi ceilalți, merită să ne întoarcem dincolo de ultimele săptămâni și luni, și chiar dincolo de Vladimir Putin. Lucrurile nu trebuiau să se întâmple așa, deși unde exact am greșit este mult mai greu de stabilit.

Primul aspect – Despărțirea Rusiei de Ucraina după căderea URSS

Cu treizeci de ani în urmă, când țările fostei Uniuni Sovietice și-au declarat independența, toată lumea a răsuflat uşurată că Imperiul sovietelor socialiste a dispărut atât de pașnic și într-o manieră blândă. În afară de un conflict iredentist cu aspecte destul de urâte între Armenia și Azerbaidjan cu privire la enclava etnică armeană din Nagorno-Karabah , au existat foarte puține acte de violență. Dar treptat, aproape imperceptibil, conflictul a început să apară la marginile fostei URSS.

În anul 2007,  Federația Rusă a lansat un atac cibernetic împotriva Estoniei, iar în 2008, a răspuns unei încercări a Georgiei de a relua fosta regiune și provincie Osetia de Sud printr-o contraofensivă masivă. Cu toate acestea, era încă obișnuit ca oamenii să spună că dizolvarea Uniunii Sovietice s-a produs miraculos, chiar pașnic. Dar, apoi a venit…Ucraina.

În laboratorul de construire a națiunii care a fost fostul imperiu, Republica Ucraina s-a remarcat. Unele dintre fostele provincii și republici sovietice avea tradiții politice de lungă durată și practici lingvistice, religioase și culturale distincte. Altele s-au bucurat mai puțin. De exemplu, statele baltice au fost fiecare independente timp de două decenii între Războaiele Mondiale. Majoritatea celorlalte republici făcuseră, în cel mai bun caz, un scurt experiment cu proclamarea independenței în urma prăbușirii intenționate și brutale a Imperiului Țarist din 1917. Pentru a complica lucrurile, multe dintre națiunile nou găsite aveau populații semnificative de limbă rusă care erau fie neinteresate, fie active, dar profund ostile față de noile lor proiecte naționale.

Strategic, în cuvintele istoricului Dominic Lieven, care descrie situația din jurul primului Război Mondial, Ucraina nu ar fi putut fi mai importantă. „Fără populația, industria și agricultura Ucrainei, Rusia de la începutul secolului al XX-lea ar fi încetat să mai fie o mare putere.”

Același lucru era adevărat, sau părea să fie adevărat, în anul dobândirii independenței-1991. Economiile Rusiei și Ucrainei erau profund împletite. Fabricile ucrainene din Dnipropetrovsk erau o parte vitală a capacității militaro-industriale a URSS, iar cele mai mari conducte de gaze de export ale Rusiei treceau prin Ucraina.

Ucraina nu a fost doar importantă din punct de vedere geopolitic pentru Rusia. A fost și din punct de vedere cultural și istoric. Limbile rusă și ucraineană se aseamănă, deoarece ambele erau răspândite cândva în secolul al XIX-lea , iar Ucraina avea o literatură distinctă și notabilă. De aceea, cele două au rămas apropiate – cam la fel de apropiate ca spaniola și portugheza. În timp ce, din punct de vedere statisticic, cea mai mare parte a țării era plină de etnici din Ucraina, exista, în special în estul Ucrainei, o mare minoritate etnică rusă. Poate mai important, în timp ce limba oficială era ucraineana, limba oficială în majoritatea orașelor mari era rusa. Și poate și mai important decât atât, majoritatea oamenilor cunoșteau ambele limbi. Era obișnuit la televizor să vezi un jurnalist, de exemplu, punând o întrebare în rusă și primind un răspuns în ucraineană, sau să ai un juriu de experți pentru un spectacol de talente cu doi judecători în limba rusă și doi judecători în limba ucraineană. Era o națiune cu adevărat bilingvă – un lucru rar.Dintr-o perspectivă naționalistă rusă, aceasta a fost o problemă. De ce să vorbești două limbi când ai putea vorbi doar una?

Peninsula Crimeea a fost un loc deosebit de dureros, din moment ce marea majoritate a populației identificată ca fiind rusofonă a avut de suferit. Și odată ce am început să ne gândim la Crimeea, am reușit să ne gândim efectiv la estul Ucrainei. Erau mulți ruși acolo. Cu siguranță, au existat și ruși în alte locuri – în nordul Kazahstanului, de exemplu sau și în estul Estoniei. Au existat pretenții iredentiste și în aceste zone și, uneori, acestea nu au mocnit ci au izbucnit fără niciun avertisment .

Scriitorul politic Eduard Limonov a devenit „agent provocator”, fiind arestat la Moscova în 2001 pentru că ar fi complotat să invadeze nordul Kazahstanului și dorința lui de a o declara republică etnică rusă independentă. Dar niciun loc nu a deținut un rol atât de central în imaginația istorică rusă ca Ucraina.

În primii douăzeci de ani de independență, Rusia a urmărit foarte îndeaproape evoluțiile din Ucraina și a intervenit în diferite moduri, dar asta a fost o cu totul altă problemă, venită de departe. A fost atât de departe cât trebuia să ajungă. Populația majoritară de limbă rusă a Ucrainei a garantat, sau părea să garanteze că țara nu se va îndepărta prea mult de sfera de influență rusă.

Al doilea aspect-„Unde începe patria-mamă?” 

În Ucraina însăși, chiar și în afară de prezența rusă, au existat agoniile de naștere ale unei națiuni. Multe dintre noile țări post-sovietice au avut parte de probleme – elite corupte, minorități etnice agitate, o graniță cu noua Federație Rusă. Ucraina a avut toate acestea și multe altele.Pentru că era mare și industrializată, era destul de vânată pentru a fi exploatată. Deoarece avea unele porturi mari la Marea Neagră, ca de exemplu orașul Odessa. De aici exista o cale maritimă ușor accesibilă prin care să-i fie subtilizate resursele. După cum a devenit clar în 2014, când a venit timpul să-l folosească, o mare parte din echipamentele vechii armate ucrainene au fost scoase ilegal din țară prin acel port.

Pentru ucrainenii care au trăit sub această politică vertiginoasă, trecând de la speranță la dezamăgire și înapoi, cu ceea ce părea o elită permanentă pur și simplu schimbând președinția înainte și înapoi între ei, aveau impresia că viața lor trecea pe lângă ei.

Jurnaliștii care au luat parte la protestele care făceau parte din Revoluția Portocalie și care apoi au fost dezamăgiți de președinția lui Viktor Iușcenko au deplâns oportunitățile ratate. „În tot acest timp trece… inevitabil vremea” s-a tot titrat ,nevenindu-le să creadă cât de puțin s-a făcut din 2005 și din 1991încoace.Dar mai era un aspect legat de trecerea timpului. Cu cât trecea mai mult timp, cu atât națiunea fragilă a Ucrainei se putea uni.

Pentru că ce însemna să aparțină unei națiuni? De unde, în cuvintele celebrului cântec sovietic, începe patria-mamă? „Începe cu pozele din prima carte pe care te citește mama ta” , conform cântecului. Și prietenilor tăi buni și adevărați din curtea de alături.Cu cât mai mulți oameni s-au născut în Ucraina, mai degrabă decât în ​​URSS, cu atât mai mulți oameni au crescut gândindu-se la Kiev ca și oraș emblemă, o capitală în loc de Moscova și cu cât au învățat mai mult limba ucraineană și istoria ucraineană, cu atât Ucraina a devenit mai puternică.

Volodimir Zelenski, în emisiunea TV care l-a făcut celebru în Ucraina și în cele din urmă l-a catapultat la președinție, a jucat rolul unui profesor de istorie de liceu, trecut la statutul  unui communicator, unui vorbitor, care devine brusc președinte. În scurtele scene în care vedem personajul lui Zelenski predând efectiv, el își interoghează studenții despre marele istoric național și politician ucrainean Mykhailo Hrushevsky.

Și totuși, timp de două decenii, nu a fost așa. La bine și la rău, democrația era adânc înrădăcinată în cultura politică ucraineană, așa că, deși în Federația Rusă puterea nu a fost niciodată transferată unei opoziții, în Ucraina s-a întâmplat din nou și din nou.

În 1994, primul președinte al Ucrainei, Leonid Kravchuk, a fost demis din funcție în favoarea lui Leonid Kucima, care a promis relații mai bune cu Rusia și că va acorda limbii ruse un statut egal în Ucraina. În 2004, succesorul său ales, Viktor Ianukovici, a fost demis, după proteste masive împotriva unor alegeri falsificate, votat în favoarea unui candidat mai naționalist și pro-european, Viktor Iuşcenko. În 2010, Iuşcenko a continuat să piardă în fața unui Ianukovici renăscut. Dar Ianukovici a fost dat din funcție de revoluția de la Maidan din anul 2014. Un candidat naționalist și miliardar de carton-precum Petro Poroșenko,alături de Volodimir Zelenski – un candidat pro-pace vorbitor de limbă rusă, în anul 2019, au creat competiție electorală.

Viktor Iuşcenko după ce a câştigat reluarea alegerilor prezidenţiale din 2004 din Ucraina.

Politica ucraineană a fost plină de conflicte. Luptele cu pumnii în Rada, parlamentul ucrainean erau obișnuite, iar protestele constituiau un fapt din viața obișnuită. Au existat proteste masive împotriva lui Leonid Kucima, de exemplu, în 2000, când a apărut o înregistrare a lui care aparent ordona uciderea jurnalistului Georgiy Gongadze, al cărui trup decapitat fusese găsit în pădurea din afara Kievului. Kuchma a insistat că toate casetele au fost falsificate. Jurnalistul a fost acuzat postmortem în 2011, dar acuzarea penibilă din partea rusă a fost abandonată după ce o instanță a decis că aceste casete erau „probe respinse procedurii de a fi încarcerat.”

Victor Iuscenko, candidatul opoziției în 2004, abia a supraviețuit unei otrăviri cu dioxină (gaz letal) , care avea toate marcajele unei operațiuni speciale rusești. Runda inițială de vot din 2004 a fost marcată de nereguli grave și fraude clare ale alegătorilor, așa cum nu apăruseră încă în Federația Rusă. A fost nevoie de proteste în masă, cunoscute sub numele de Revoluția Portocalie, pentru a câștiga o altă rundă de vot, în care Viktor Iuscenko a câștigat.Același carismatic lider a organizat ulterior alegeri corecte în 2010, pe care le-a pierdut. Și exemplele pot continua cu… „așa mai departe.”

Pentru vorbitorii de rusă și pentru populația evreiască rămasă în Ucraina, amintirea celui de-al Doilea Război Mondial, a rezistenței la invazia și ocupația nazistă, a rămas o piatră de încercare importantă. Naționaliștii ucraineni au avut o perspectivă diferită asupra acestor evenimente. Pentru unii, ocuparea țării lor a început în anul 1921 (atunci când bolșevicii au consolidat controlul asupra Ucrainei) sau în anul 1939 (fix anume când Iosif Stalin a luat ultima parte din vestul Ucrainei ca parte a pactului Ribbentrop-Molotov (dintre Germania și URSS pentru a diviza Polonia).De altfel au existat controverse printre istorici, cu privire la anul 1654, atunci când Hatmanatul cazac a căutat protecția țarului rus.

Faimoșii luptători de rezistență din timpul războiului, cunoscuți sub numele de Armata Insurgentă Ucraineană, care se opuseseră atât ocupației sovietice, cât și germane în vestul Ucrainei și care erau văzuți de către sovietici ca „ticăloși fasciști” , erau, în narațiunea naționalistă, George Washington-ii istoriei Ucrainei.

Pentru naționaliști, tragedia însemnată a secolului al XX-lea nu a fost invazia nazistă, ci Marea Foamete din 1932-1933, în care au murit milioane de ucraineni. A fost cunoscută sub numele de Holodomor – și a fost menționată în mod constant ca un act deliberat de către dictatorul Iosif Stalin (și, prin extensie, Rusia) de a distruge națiunea ucraineană.

Oameni care au aprins lumânări anul trecut la un monument din Kiev pentru victimele 
foametei "Holodomor" din 1932-1933.

 Fotografie: Genya Savilov/AFP/Getty

Opoziția violentă a Rusiei față de aderarea la UE a Ucrainei a fost cea care la sfârșitul anului 2013 a precipitat revoluția de la Maidan, care, la rândul său, a precipitat anexarea Crimeei de către Rusia și incursiunea în estul Ucrainei. Dar, după sfârșitul Războiului Rece, expansiunea NATO a fost cea mai provocare, o imensă iritare pentru relația dintre Rusia și Occident, o relație care a găsit Ucraina prinsă între ele.

Expansiunea NATO a decurs foarte lent, apoi aparent dintr-o dată. În urma prăbușirii sovieticilor, nu era o concluzie prealabilă că NATO va deveni mai mare. De fapt, majoritatea factorilor de decizie din SUA și armata SUA s-au opus extinderii alianței. S-a vorbit chiar, o vreme, despre desființarea NATO. Și-a îndeplinit scopul – să conțină Uniunea Sovietică – și acum fiecare putea să meargă pe drumurile lor separate.Acest lucru s-a schimbat în primii ani ai administrației Bill Clinton. Motorul pentru schimbare a venit din două direcții. Unul era un grup de politici externe idealiste din cadrul consiliului de securitate națională a ex-președintelui american Bill Clinton, iar celălalt erau statele est-europene.

După 1991, țările post-comuniste din Europa de Est, în special Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, s-au aflat într-un mediu de securitate incert. Iugoslavia din apropiere se destrămase și avea propriile ei dispute potențiale la graniță. Mai presus de toate, totuși, avea o amintire vie a imperialismului rus. Ei nu credeau că Rusia va rămâne slabă pentru totdeauna și doreau să se alinieze la NATO cât mai puteau. „Dacă nu ne lăsați să intrăm în NATO, primim arme nucleare”, au spus oficialii polonezi unei echipe de cercetători din grupul de reflecție în anul 1993. „Nu avem încredere în ruși”.

În prezentarea cazului lor, nu a stricat faptul că liderii țărilor din estul Europei aveau o mare credibilitate morală. După o întâlnire cu, printre alții, Václav Havel și Lech Wałęsa la Praga, în ianuarie 1994, Bill Clinton a anunțat că „întrebarea nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când”. Această formulare – nu dacă, ci când – a devenit politica oficială a SUA. Cinci ani mai târziu, Republica Cehă (care a divorțat pașnic de Slovacia), Ungaria și Polonia au fost introduse în NATO. În anii următori, alte 11 țări s-au alăturat, ceea ce duce la 30 numărul total de țări din alianță.

În timpul crizei recente, unii experți și factori de decizie americani au susținut că Rusia nu s-a opus NATO decât de curând, fix atunci când a căutat un pretext pentru a invada Ucraina. Afirmația este cu adevărat una ridicolă.

Federația Rusă a protestat de la început împotriva extinderii NATO. Viceministrul rus de externe i-a spus în 1993, lui Strobe Talbott, mâna dreaptă a lui Bill Clinton că „NATO este un cuvânt din patru litere”.

La o conferință de presă comună cu Clinton în 1994, președintele Rusiei Boris Elțin, căruia Clinton îi fusese un aliat atât de loial, a reacționat cu furie când și-a dat seama că NATO merge de fapt înainte cu planurile sale de a include statele est-europene. El a prezis că rezultatul va fi o „pace rece” în Europa.

Bill Clinton (stânga) și Boris Elțin în SUA în 1995. Fotografie: Don Emmert/AFP/Getty Images

La acel moment, chiar și economia Rusiei era prea slabă și încă prea dependentă de împrumuturile occidentale pentru a face orice altceva decât să se plângă și să privească cu prudență la creșterea puterii NATO.

Intervenția alianței în Kosovo în 1999 a fost deosebit de tulburătoare pentru conducerea de la Kremlin. A fost, în primul rând, o intervenție într-o situație pe care Rusia o vedea asemenea unui conflict intern. Kosovo era, la acea vreme, parte a Serbiei. După intervenția NATO, de fapt, nu a mai făcut parte din Serbia. Între timp, rușii aveau propria lor situație asemănătoare Kosovo în Cecenia și brusc li s-a părut că nu este imposibil ca NATO să poată interveni și în această situație. După cum au spus unii analiști americani care au studiat armata rusă: „S-au speriat pentru că știau care era starea forțelor convenționale ruse. Au văzut care este starea reală a forțelor convenționale americane. Și au văzut că, deși au avut o mulțime de probleme în Cecenia cu propria lor minoritate musulmană, Statele Unite au intervenit, practic, pentru a rupe Kosovo de Serbia.” Francis Fukuyama

În anul următor, Rusia și-a schimbat oficial doctrina militară pentru a spune că, dacă este amenințată, ar putea recurge la utilizarea armelor nucleare tactice. Unul dintre autorii doctrinei a declarat pentru ziarul militar rus Krasnaya Zvezda că expansiunea NATO spre est a fost o amenințare pentru Rusia și că acesta a fost motivul pentru reducerea pragului pentru utilizarea armelor nucleare. Aceasta s-a petrecut acum 22 de ani.

A doua rundă post-sovietică a expansiunii NATO a fost cea mai amplă. Acordată în 2002 și oficializată în 2004, acesta a adus în alianță Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Aproape toate aceste state făceau parte din blocul sovietic, iar Estonia, Letonia și Lituania – „provinciile baltice”, care făceau odată parte din Uniunea Sovietică, atunci intraseră în „blocul vestic”.

În timp ce acest lucru se întâmpla, o serie de evenimente a zguduit periferia Rusiei. „Revoluțiile de culoare” – care au venit în succesiune rapidă în Georgia în 2003 (Rose), Ucraina în 2004 (Revoluţia Portocalie) și Kârgâzstan în 2005 (cu simbolul florii galbene-„Laleaua„) – toate au folosit proteste în masă pentru a îndepărta corupții pro-ruși aflați în exercitarea funcțiilor administrative. Aceste evenimente au fost întâmpinate cu mare entuziasm în vest ca o retrezire a democrației, iar cu scepticism și trepidații în Kremlin, ca o invadare a spațiului rusesc. În SUA, factorii de decizie politică au sărbătorit că libertatea este în marș. La Moscova, a existat o îngrijorare ușor paranoidă că revoluțiile de culoare au fost opera serviciilor secrete occidentale și că Rusia ar fi următoarea pe listă.

Poate că de aceea Kremlinul nu a avut dreptate în privința unui „complot vestic de lungă durată” , dar nu au greșit să creadă că Occidentul nu l-a văzut niciodată ca un semn egal. Faptul este că la fiecare cotitură, la fiecare punct conflictual, în fiecare situație, vestul și SUA în special, au făcut ceea ce s-a dorit de către conducerea Statului, fiind extrem de sensibil la percepțiile rusești.

Dar, în toate cazurile, SUA a mers înainte. În cele din urmă, totul s-a reglementat.Relațiile dintre cele două părți s-au deteriorat, iar pozițiile statelor s-au întărit din punct de vedere logistic și militar.

În 2006, Dick Cheney a ținut un discurs agresiv în capitala Lituaniei, Vilnius, în care a celebrat realizările națiunilor baltice. „Sistemul care a adus o speranță atât de mare pe țărmurile Mării Baltice poate aduce aceeași speranță pe țărmurile îndepărtate ale Mării Negre și dincolo”, a spus oficialul american. „Ceea ce este adevărat în Vilnius este adevărat și în Tbilisi și Kiev, și adevărat în Minsk și adevărat în Moscova.” După cum au remarcat Samuel Charap și Timothy Colton în istoria lor scurtă, excelentă a conflictului din Ucraina din 2014,” toată lumea pierde(„Everyone Loses) concluzia fiind că„Se poate doar presupune reacția la de declarații de la Kremlin”.

Un an mai târziu, la Conferința de Securitate de la München din 2007, în ceea ce este considerat în general un punct de cotitură cheie în relațiile dintre Rusia și Occident, Vladimir Putin și-a aflat răspunsul, asaltând SUA și sistemul său unipolar pentru aroganța sa, prin  încălcarea dreptului internațional și ipocrizia ei. „Suntem în permanență învățați despre democrație”, a spus fostul ofițer KGB despre Rusia. „Dar din anumite motive cei care ne învață nu vor să învețe ei înșiși.” Avertismentul a fost auzit, dar nu a fost ascultat.

În aprilie 2008, la București, țările NATO s-au întâlnit și au promis că Georgia și Ucraina „vor deveni membre NATO”. A fost, după cum mulți au remarcat de atunci, cel mai mare rău al ambelor lumi. Mai precis, o promisiune de apartenență fără niciunul dintre beneficiile reale, sub formă de garanții de securitate, pe care le-ar aduce calitatea de membru. Câteva luni mai târziu, în ceea ce, până în acel moment, a fost de departe cea mai importantă acțiune militară din afara granițelor sale, Rusia a învins Georgia într-un război decisiv de cinci zile.

Tancuri rusești în Osetia de Sud din Georgia în 2008. Fotografie: Dmitry Kostyukov/AFP/Getty

Dar, pe măsură ce NATO și UE s-au extins ambele mai spre est, reprezentanții lor au considerat că este o chestiune de principiu să nu facă compromisuri cu un regim pe care l-au considerat că încearcă să-i agreseze pe ei și pe Ucraina. Din nou, este posibil să fi avut dreptate în principiu. În practică, dictatorul Vladimir Putin a tot avertizat de mai bine de 15 ani de această invazie, într-o formă sau alta. Multe voci avizate spun apăsat că de- acum înainte ar  trebui să fim mult mai duri cu Putin  – deoarece sancțiunile pe care le vedem acum ar fi trebuit aplicate după războiul din Georgia din 2008 sau după otrăvirea cu poloniu de la Londra a lui Alexander Litvinenko în 2006. Dar există și un caz că ar fi trebuit să ne gândim mai profund la modul de a crea un aranjament de securitate și unul economic, în care Ucraina nu s-ar fi confruntat niciodată cu o alegere atât de fatală.

Al patrulea aspect-” Ce crede Putin?”

Au existat întotdeauna mai multe puncte de vedere concurente despre Putin, care se încadrează pe axe diferite în ceea ce privește competența, inteligența și moralitatea sa. Adică, unii oameni care credeau că este răul absolut își închipuiau și el că este deștept, iar unii oameni care credeau că doar apără interesele rusești l-au considerat și pe el incompetent.

Acum cinci ani,  în timpul boom-ului pro-Putin care a urmat alegerii lui Donald Trump, s-a tot susținut cazul că Putin a fost practic un politician „normal” în contextul rus.

 Asta nu însemna că era în vreun fel admirabil – felul în care a urmărit războiul din Cecenia  și care i-a lansat candidatura la președinție. Se poate argumenta c-ar fi fost o dovadă suficientă a intențiilor sale rele. Nici nu se credea că ar trebui să fie piratate la fel ca e-mailurile doamnei Hillary Clinton. 

Cu toate acestea, am crezut că, având în vedere istoria Rusiei, experiența lor traumatizantă a tranziției post-sovietice, dinamica internă a regimului Boris Elțîn și contextul geopolitic mai larg, persoana care a preluat de la Elțîn era aproape sigur că a fost un autoritar naționalist, fie că se numea sau nu Vladimir Putin. 

Întrebarea care se impune este dacă acest alt lider autoritar naționalist, care nu s-ar fi numit Putin, s-ar fi comportat foarte diferit. Aici ar fi existat câteva dovezi istorice limitate. 

Vladimir Putin la Conferința de securitate de la München din 2007. Fotografie: Kai Pfaffenbach/Reuters

Momentul,  în care Putin a trecut peste toate aceste întrebări irelevante, a fost tentativa de otrăvire cu un agent patogen a opozantului Alexei Navalnîi, o tentativă de crimă care, aproape sigur, ar fi trebuit să aibă loc, cu aprobarea putinistă. Alte crime politice din Rusia mi se păreau mai puțin clare. Existau motive întemeiate să credem că jurnalista Anna Politkovskaya și politicianul Boris Nemțov , de exemplu, au fost uciși din ordinul războinicului cecen Ramzan Kadyrov, mâna dreaptă a lui Vladimir Putin. Și în timp ce Kadyrov era aliatul loial al lui Putin, ei nu erau unul și același. Este posibil ca aceasta să fie o distincție fără diferențe și, totuși, se părea că simpla menționare despre o dictatură în Rusia a ascuns faptul că țara mai avea loc pentru viața politică și libertatea de gândire.

Acum vedem cum arată o adevărată dictatură rusească. Toate rămășițele unei mass-media de opoziție închise sunt motive justificate, iar jurnaliştii ameninţaţi cu 15 ani de închisoare au îndurat agresiunea poliţienească nestăpânită şi fără de răspuns de la palatul Kremlin. Odată cu invazia Ucrainei, nu a mai rămas nimeni care să creadă că Putin se comportă doar ca un politician rus post-sovietic, standard.

De fapt, nu numai că a eșuat, ci și a dat înapoi. Ucrainenii care fuseseră căldicei față de NATO susțineau acum aderarea și mulți dintre cei care întreținuseră sentimente pro-ruse au văzut ce făcuseră „păpușile ruși” în republicile separatiste. Ucraina- un tip de regim democratic imperfect, a marcat un episod la Scala Freedom House în 2021.

Republicile Populare Donețk și Lugansk (concurând sub termenul umbrelă „Donbasul de Est”) au obținut ceva iluzoriu. Nimeni nu și-a dorit asta. Putin câștigase Peninsula Crimeea și unele teritorii din est, dar pierduse Ucraina. În urma alegerilor lui Joe Biden, care au semnalat un angajament reînnoit al americanilor față de Europa și NATO și, printre altele, Ucraina, lucrurile mergeau din ce în ce mai puțin în favoarea lui Vladimir Putin.

Dar nu era complet fără opțiuni. În 2015, el ea extras prin forța armelor, cel de-al doilea acordul de la Minsk  – un acord de pace oneros, niciodată implementat de niciuna dintre părți, care obligase Ucraina să reintegreze republicile Donețk și Lugansk într-o Ucraină federată, în esență.

Dreptul de veto asupra politicii externe a țării în 2022, ar putea obține și dacă anterior ar fi fost lăsat implementarea acordului de la Minsk în seama unui guvern ucrainean ales democratic, care ar putea decide să nu mai facă această greșeală.

Cu această ocazie, s-ar fi putut instala un lider la Kiev în care poporul să aibă încredere. Cu o lună înainte de invazie, guvernul britanic a declarat că deține informații care indică faptul că Vladimir Putin plănuia să facă exact acest lucru.

Și totuși aici intrăm în factorii subiectivi: de ce, retrospectiv, s-a gândit Vladimir Putin că poate face această manevră asupra unei țări de mărimea Ucrainei? Parțial, cu siguranță, a fost susținut de șirul său de victorii militare, din Cecenia, Georgia, Crimeea sau Siria. Găsise un mare succes, deseori la un cost relativ mic, fiind un fel de spoiler internațional al desenelor vestice în diferite părți ale lumii.

Mai este și un alt factor important, anume că Putin nu a crezut că Ucraina este o țară bine apărată. Acest lucru nu a fost specific lui Putin – mulți ruși, din păcate, nu văd de ce Ucraina ar trebui să fie independentă. Dar aceasta a devenit o adevărată obsesie, impermeabilă la dovezi contradictorii.

Un alt tip de lider ar observa că Ucraina refuză să se supună voinței sale și ar concluziona că este o entitate independentă. Dar pentru cei din anturajul lui Vladimir Putin, ar putea însemna doar că era controlat de altcineva. La urma urmei, acesta era deja cazul în părțile Ucrainei pe care Putin le cucerise. El instalase marionete pentru a conduce republicile populare autoproclamate din estul Ucrainei. Așa că, probabil, era de la sine înțeles că Vestul instalase și o marionetă – pe Volodimir Zelenski – care a alergat cu abnegație la primul „cântec de sirenă” al Occidentului, în semn de necaz.

Final. Unde se va termina acest conflict?

Toată lumea a fost surprinsă de ferocitatea rezistenței ucrainene. Putin, evident, dar și alți analiștii militari occidentali care au prezis cu exactitate invazia, au crezut fără noimă și total greșit că războiul se va termina foarte repede. Înainte de război, sociologii care au studiat Ucraina au evidențiat o dorință destul de mare din partea ucrainenilor de a lupta pentru țara lor, dar una era să-i spui unui sociolog și alta era să meargă să și lupte. Dar, clar, ucrainenii au decis să lupte.

Zelenski, dimpotrivă, a fost ales ca o alternativă, chiar asemenea unei guri de aer proaspăt, cu speranța că e cineva care urma să facă lucrurile diferit. De asemenea, actualul lider de la Kiev a fost la un moment dat cel care și-a exprimat dorința de a încerca să negocieze pentru a pune capăt războiului.

Campania lui Poroșenko a avertizat că Zelenski „era un ticălos de la Kremlin care va vinde țara.” Oamenii l-au votat oricum.În momentul în care războiul a început, Zelenski nu mai era popular în Ucraina. Gradul său de aprobare era ca în anii 1920. El nu a reușit să găsească o soluție pașnică la conflictul înconjurător din regiunea Donbas și a început să-și persecute adversarii.

Viktor Medvedchuk, un aliat apropiat al lui Putin, care era considerat omul lui de referință în Ucraina, a fost plasat în arest la domiciliu , iar Poroșenko, încă principalul rival politic al lui Zelenski, a fost acuzat de trădare pentru unele relații de afaceri pe care le-a avut cu Medvedchuk și regiunile separatiste în 2014. Și apoi, când norii războiului au început să se adune, Zelenski a insistat că amenințarea nu era reală.

El a avut impertinența și a criticat administrația Joe Biden pentru retorica sa alarmistă. Cu o noapte înainte de invazie, el le-a spus ucrainenilor că ar putea dormi liniștiți în acea noapte. Dar primele rachete rusești au lovit ținte înainte de zorii zilei.

Cu o zi înainte, în apelul său chinuit, de ultimă oră, adresat poporului rus, Volodimir Zelenski spusese clar că nu vrea război. Dar era și cazul că nu prea avea loc de compromis. Singura cale clară către pace – punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk – devenise, odată cu trecerea timpului, și mai intolerabilă pentru ucraineni decât fusese la semnarea lor.

La sfârșitul zilei, oamenilor nu le place să se simtă ca și cum ar fi fost hărții, ajunși la ananghie, fără compromis de către vecinul lor mai mare și mai furios. Și cei mai mulți observatori au remarcat că, oricât de terifiantă ar fi fost o invazie rusă, un compromis al lui Zelenski a constituit  cedarea luptei, care ar fi dus probabil la răsturnarea regimului său.

Dacă singura modalitate de a evita războiul ar fi printr-o capitulare ticăloasă, atunci ar trebui să fie război. Ucraina a luptat, ajutată fiind și din exterior.

Acum, în timp ce armata rusă se regrupează și începe să bombardeze sau să recucerească orașele ucrainene, guvernele NATO se confruntă cu o alegere chinuitoare: fie privesc îngrozite cum sunt uciși ucraineni nevinovați, fie se implică și mai mult și riscă un conflict și mai larg. Unde se oprește acest lucru este imposibil de spus. În momentul în care am scris acest material , în timp ce conducerea rusă continuă să prezinte revendicări, o înțelegere între taberele adverse e destul de improbabilă. Și dacă, dacă tabăra rusească nu va ceda loc pretențiilor, Volodimir Zelenski va putea accepta o Crimee rusificată și estul Ucrainei după tot sângele pe care l-a vărsat poporul său. Într-adevăr, dacă oamenii o vor accepta – este o întrebare deschisă.

BERLIN, GERMANY – FEBRUARY 24: Photo by Hannibal Hanschke/Getty Images)

Într-o zi, războiul se va încheia și într-o altă zi după aceea, deși probabil nu de îndată, regimul din Rusia va trebui să se schimbe. Va mai exista o oportunitate de a primi din nou Rusia în „concertul națiunilor” .Obiectivul va fi atunci să-l facem altfel decât l-am putut planifica de data aceasta, în perioada post-sovietică. Dar pe aceasta se constituie munca pentru viitor. Deocamdată, în agonie și cu o doză de simpatie, privim și… așteptăm nerăbdători ca acest conflict să înceteze, odată pentru totdeauna!

*****

Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.

Sursa foto : https:// google.com

Pentru a susține jurnalismul independent, aveți linkul de donații mai jos:

 DONEAZĂ PENTRU JURNALISMUL INDEPENDENT