Duminica a Cincea după Sfintele Paști, a Samarinencei

Sfânta Evanghelie din Duminica Femeii Samarinence este una plină de înțelesuri duhovnicești, care arată de ce această Evanghelie a fost rânduită de către Sfinții Părinți și de asemenea ce legătură are această Evanghelie cu taina Învierii Domnului, cu taina Înălțării Domnului la cer, și mai ales cu taina Pogorârii Duhului Sfânt, care încheie perioada pascală numita și a Penticostarului.

Mântuitorul Iisus Hristos este izvorul harului și îi spune femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov, aproape de cetatea Sichem sau orașul Sihar că : „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel ce-ți zice Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apa vie” (Ev. Ioan 4, 10).

În primul rând, Evanghelia de astăzi ne arată că Iisus Hristos nu este doar tămăduitor sau vindecător de boli, ci Iisus Hristos este și Izvorul harului și al adevărului (cf.Ev. Ioan 1, 17)

Amănunte esențiale 

Palestina sau Ţara Sfântă din vremea Mântuitorului Iisus Hristos era alcătuită din trei provincii. La nord se afla Ga­lileea, în care era inclusă şi cetatea Naza­ret în care a crescut Mântuitorul. În partea de sud era, Iudeea, a cărei capitală era Ierusalimul, provincie în care se află şi orăşelul Betleem, în care S-a născut Mântuitorul. Iar la mijloc, între acestea două, se situa Samaria.

În vremea Mântuitorului, samarinenii alcătuiau un popor oarecum aparte. La început, Samaria fusese locuită doar de către evrei. Însă, în anul 722 înainte de Hristos,  regele Sargon al Asiriei a cucerit-o, iar majoritatea populaţiei a fost strămutată în Asia. În locul deportaţilor au fost aduse cinci triburi asiatice care, în timp, s-au amestecat cu băştinaşii, din care a rezultat un popor hibrid, un amestec nu doar de sânge, ci şi de credinţă, având o religie care păstra câte ceva din Legea lui Moise, dar şi din păgânismul asiatic.

Acest feno­men nefericit se perpetua, pentru că hibridarea este cu totul altceva de­cât sinteza. Sinteza poate fi o îngemănare unitară a unor elemente diferite, care însă se înrudesc şi pot să alcătuiască, în cele din urmă, un tot unitar. Hibridarea, în schimb, este făcută de elemente foarte eterogene şi foarte eterodoxe, aşa încât, până la urmă, devine un fel de amalgam în care nu s-a asimilat nimic coerent.

Samarinenii îşi construiseră şi un templu al lor, pe muntele Garizim, construit în opoziţie cu cel din Ierusalim, al evreilor. Din această pricină, la momentul de care amintesc, între evrei şi între samarineni se instalase o foarte puternică duşmănie. La ură se răspunde cu ură. În special iudeii îi urau de moarte pe samarineni, socotind că sunt rezultatul unor lepădări de credinţă, al unor abjurări și că sunt urmaşii celor ce şi-au negat obârşia şi puritatea sângelui, la care iudeii ţineau foarte mult. Ura era atât de mare încât iudeii nu vorbeau cu samarinenii, nu angajau niciun fel de discuţie cu ei.

Atunci când un iudeu trebuia să meargă din sud în nord, adică în Galileea, sau din Gali­leea în Iudeea, ar fi trebuit să străbată în mod necesar Sa­maria. Ei bine, ei preferau să ocolească Samaria, să înfrunte pustiul, cu toate lipsurile, cu setea şi cu fiarele lui, decât să se întâlnească cumva cu samarinenii în propria lor ţară. Iar dacă graba sau vreo împrejurare cu totul excepţională îl si­leau pe un iudeu, totuşi, să străbată Samaria, la ieşire, adică Ia hotarul celălalt, îşi scutura praful de pe sandale, pentru ca nu cumva să ducă în ţara lui ceva spurcat din pământul samarinenilor.

Pericopa evanghelică

Pericopa evanghelică din Duminica a cincea după Paști ne relatează întâlnirea dintre Hristos și o femeie samarineancă la fântâna patriarhului Iacov, în locul unde locuitorii cetății Sihar veneau pentru a se aproviziona cu apă (Ioan 4, 5-42).
Dialogul este încărcat de înțelesuri adânci și revelatoare care ne prezintă specificul învățăturii Fiului lui Dumnezeu întrupat și modul în care Evanghelia desăvârșește Legea mozaică.

Cu toate acestea, Mântuitorul Iisus Hristos străbate Samaria fără niciun fel de prejudecată. El – Care înfrunta de obicei toate prejudecăţile timpului, spre marea scandalizare a poporului iudeu– străbate Samaria şi, ostenit de drum, se aşază lângă fântâna lui lacob. Fântâna aceasta era, de fapt, un puţ săpat în pământ la o foarte mare adâncime. Fântâna nu avea o ciutură permanentă, la îndemâna oricărui, cum sunt de obicei ci fiecare şi-o aducea de acasă. Ea era, de fapt, un burduf atârnat de o fu­nie foarte lungă, cu care scotea apa, turnată apoi în vasul cu care venea la fântână. Uneori apa era dusă chiar în burduf, în spinare, aşa cum se văd şi în zilele noastre multe femei prin deşerturile Africii sau Asiei.

Acesta este contextul şi împrejurarea în care Domnul Iisus, ostenit de drum, îi cere femeii: „Dă-mi să beau!” Pare o ce­rere de neimaginat, de vreme ce iniţiativa porneşte chiar de la un iudeu, care e gata să bea apă de la o samarineancă, fără teama că se spurcă.

Prin desființarea barierelor mentale și a complexelor de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează taina Bisericii sau comuniunea persoanelor în iubirea Preasfintei Treimi. Fiul Lui Dumnezeu este iudeul care nu ocolește Samaria. Mai mult, El vorbește cu o femeie din Samaria, rupând astfel, prin dialog, barierele mentale ale ostilitățili create de diferențele religioase și culturale.

El trece și anulează complexul superiorității iudeilor față de samarineni dar și complexul inferiorității samarinenilor față de iudei. Iar față de această femeie, deși de neam păgân și de credință diferită, manifestă respect, întrucât și ea este ființă umană creată dupa chipul lui Dumnezeu, fiind chemată la mântuire.

Prin aceasta se stabilește fără niciun echivoc că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos nu este destinată numai evreilor, ci tuturor popoarelor. Prin ruperea tuturor conveniențelor și a barierelor mentale cât și prin vindecarea celor ce suferă de complexul de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează deja taina Bisericii Sale care se va constitui nu numai din iudei, ci si din alte etnii, adică din toate popoarele care vor crede în El.

Aici, la Fântâna lui Iacov, Hristos vorbește femeii despre Apa cea Vie, din care dacă bea cineva „nu va mai înseta în veac”, și mai mult decât atât, aceasta putea deveni în el „izvor de apă curgătoare spre viața cea veșnică” (Ev. Ioan 4, 14).
Cuvintele rostite de Iisus i-au atras atenția femeii, care străbătea zilnic distanța de doisprezece kilometri din Sihar în Sihem pentru a asigura familiei necesarul de apă.
De aceea, deși mirată că Mântuitorul nu avea găleată pentru a scoate apă, ea îi cere să-i dea să bea „ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4, 15).
Într-un ținut în care apa se găsea foarte greu și avea o mare valoare, Mântuitorul Hristos vorbește despre apa cea vie, care poate astâmpăra setea pentru totdeauna, vrând să arate că, dincolo de necesitățile biologice, ceea ce ne împlinește, hrănindu-ne și adăpându-ne ființa, este prezența lui Dumnezeu.

Adevărata mâncare și băutură o găsim în întâlnirea cu Dumnezeu, care ne oferă drept hrană Trupul și Sângele Său, singurele alimente care pot transfigura ființa noastră și pot potoli setea și foamea de veșnicie: „Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură” (Ev. Ioan Capitolul 6,versetul 55).

Prin aceste cuvinte Iisus Hristos subliniază faptul că omul are nevoie și de hrană spirituală deoarece este chemat la a se împărtăși de viața veșnică și de iubirea lui Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, iar finalitatea acestei căutări este, după cum spunea Sfântul Serafim de Sarov „este dobândirea Duhului Sfânt.”

Dialogul cu Hristos la fântâna lui Iacov a produs acea metamorfozare, acea transformare radicală în sufletul femeii care, recunoscând că Hristos este mai mare decât patriarhul Iacov și că este proroc, s-a făcut vas ales, purtător de Apă Vie. Ea a mărturisit locuitorilor din Sihar dumnezeirea Iudeului peregrin a fugit în cetate spunându-le tuturor despre Hristos. Pe aceștia, nu i-a mai servit cu apă din fântână, pentru că-și uitase găleata în Sihem, ci le-a oferit șile-a propovăduit despre mult dorita apă a cunoștinței pe care o dobândise din adevăratul izvor al harului – „Mesia care se cheamă Hristos” (Ioan 4, 25).

De altfel, Sfânta marea muceniță Fotini este femeia samarineancă despre care povestește Evanghelistul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puțul lui Iacov și a crezut în El, cu ziua de prăznuire pe data de 26 februarie.

În loc… de comentarii 

Învățătura Sfintei Evanghelii din Duminica a Cincea după Sfintele Paști, numită și Duminica Femeii Samarinence, se axează pe faptul că Mântuitorul Iisus Hristos dăruiește lumii harul mântuitor , numit „apa cea vie”. De asemenea, Evanghelia ne descoperă trei adevăruri deosebite, cu o semnificație atât de profundă pentru viața noastră spirituală.

În primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos reușește să schimbe mentalități ostile în atitudini pașnice. În al doilea rând, schimbă viața omului păcătos într-o viață duhovnicească nouă. Și în al treilea rând, prin Harul Său proniator cheamă la mântuire pe toți oamenii, indiferent de religie și de etnie. Îi cheamă să creadă în El și să aibe parte de dobândirea vieții veșnice.

Evanghelia Duminicii Sa Cincea după Sfintele Paști, a Samarinencii

„În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numita Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul sau. Si era acolo fantana lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a asezat langa fantana si era ca la al saselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria sa scoata apa. Iisus i-a zis: Da-Mi sa beau!, fiindca ucenicii Lui se dusesera in cetate ca sa cumpere de mancare. Femeia samarineanca I-a zis: Cum Tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa, de la mine, care sunt femeie samarineanca? Pentru ca iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a raspuns si i-a zis: Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel ce-ti zice: Da-Mi sa beau, tu ai fi cerut de la El si ti-ar fi dat apa vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici galeata nu ai, si fantana e adanca; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva esti Tu mai mare decat parintele nostru Iacov, care ne-a dat aceasta fantana si au baut din ea el insusi si fiii lui si turmele lui? Iisus a raspuns si i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va inseta iarasi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, in veac nu va mai inseta, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare, spre viata vesnica. Femeia a zis catre El: Doamne, da-mi aceasta apa, ca sa nu mai insetez, nici sa mai vin aici sa scot. Iisus i-a zis: Mergi si cheama pe barbatul tau si vino aici. Femeia a raspuns si a zis: N-am barbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis ca nu ai barbat, caci cinci barbati ai avut si cel pe care il ai acum nu-ti este barbat. Aceasta adevarat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, vad ca Tu esti Prooroc. 

Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte, iar voi ziceti ca in Ierusalim este locul unde trebuie sa ne inchinam. Si Iisus i-a zis: Femeie, crede-Ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui. Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim, pentru ca mantuirea din iudei este. Dar vine ceasul, si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel de inchinatori Isi doreste. Duh este Dumnezeu, si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar. I-a zis femeia: Stim ca va veni Mesia, Care Se cheama Hristos; cand va veni, Acela ne va vesti noua toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. 

Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Si se mirau ca vorbea cu o femeie. Insa nimeni n-a zis: Ce o intrebi? sau: Ce vorbesti cu ea? Iar femeia si-a lasat galeata si s-a dus in cetate si a zis oamenilor: Veniti sa vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut. Nu cumva acesta este Hristos? Si au iesit din cetate si veneau catre El. Intre timp, ucenicii Lui Il rugau, zicand: Invatatorule, mananca. Iar El le-a zis: Eu am de mancat o mancare pe care voi nu o stiti. Ziceau, deci, ucenicii intre ei: Nu cumva I-a adus cineva sa manance? Iisus le-a zis: Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savarsesc lucrul Lui. Nu ziceti voi ca mai sunt patru luni si vine secerisul? Iata, zic voua: Ridicati ochii vostri si priviti holdele, ca sunt albe pentru seceris. Iar cel ce secera primeste plata si aduna roade spre viata vesnica, pentru ca impreuna sa se bucure si cel ce seamana si cel ce secera. Caci in aceasta se adevereste cuvantul: Ca unul este semanatorul si altul seceratorul. Eu v-am trimis sa secerati ceea ce voi n-ati muncit; altii au muncit si voi ati intrat in munca lor. Si multi samarineni din cetatea aceea au crezut in El, pentru cuvantul femeii care marturisea: Mi-a spus toate cate am facut. Deci, dupa ce au venit la El, samarinenii Il rugau sa ramana la ei. Si a ramas acolo doua zile. Si mult mai multi au crezut pentru cuvantul Lui. Iar femeii ii ziceau: Credem nu numai pentru cuvantul tau, caci noi insine am auzit si stim ca Acesta este cu adevarat Hristos, Mantuitorul lumii.” (Evanghelia după Ioan Capitolul 4, versetele 5-42)

*****

Sursa foto :https //google.com

Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe.