Evanghelia de astăzi se numește a Pescuirii minunate, pentru că are în centru evenimentul neaşteptat (de viitorii apostoli) al unei pescuiri foarte abundente, după o noapte întreagă de eşecuri De asemenea, mai este şi Evanghelia „recrutării a trei dintre viitorii apostoli (chiar patru, în variantele Apostolului și evanghelistului Matei ,Capitolul 4, versetele 18-23 şi ale evanghelistului Marcu Primul capitol, versetele 16-20).
Din punct de vedere cronologic și totodată istoric, ni se relatează o minune și fiecare dintre noi se află la începutul relației Mântuitorului cu ucenicii Săi. De asemenea, sunt pomeniți de Evanghelie Petru, Iacov și Ioan, cei care vor alcătui cercul restrâns al apostolilor, prezenți în momentele importante ale activității publice ulterioare a Mântuitorului (precum Schimbarea la Față pe muntele Tabor, Învierea fiicei lui Iair), iar textele paralele îl pomenesc și pe Andrei – fratele lui Petru.
Evanghelia de astazi ne vorbește și nouă, celor din secolul al XXI-lea despre cât de zadarnice sunt toate eforturile omenești fără ajutorul Lui Dumnezeu.
De altfel, pericopa evanghelică se încheie cu o frază sugestivă, o constatare cu adevărat tulburătoare pentru înțelegerea fiecăruia dintre noi, care ar putea să fie un exemplu pentru fiecare dintre noi: „Au lăsat totul și au mers după El” (Luca 5, 11).
***
Toată această minune are și un înțeles tainic. Corabia simbolizează și închipuie trupul uman; plasele rupte închipuie duhul cel vechi din om; adâncul marii este similar cu adâncul sufletului omenesc.
„Atunci când Domnul Nostru Iisus Hristos Se sălășluiește într-un om ascultător, omul acela se depărtează de țărmul lumii trupești și trece de suprafața simțurilor, în adâncimile Duhului”, admite Sfântul Nicolae Velimirovici accentuând ideea de metanoia.
În aceste adâncimi Domnul ne dezvăluie bogăția cea nemăsurată a darurilor Sale, după care a alergat în zadar fiecare trudind, întreaga-i viață. Darurile acestea sunt atât de mari încât omul cel vechi nu le poate duce; de aceea simbolul plasei care se destramă,amintind și de spusele Mântuitorului Iisus Hristos „că vinul nou nu se pune în burdufuri vechi.”(Ev. Sf.Apostol Luca 5, versetul 37)
În fata acestei nemeritate și incredibile bogății a darurilor lui Dumnezeu, omul este cuprins de frică și se cutremură: atât de atotputernicia lui Dumnezeu, cât și de starea de pacatoșenie a noastră, a fiecăruia.
Atunci când omului i se dezvăluie strălucirea și milostivirea lui Dumnezeu, i se relevă în aceeași clipă și nevrednicia și îndelunga lui îndepărtare de Dumnezeu.
Un alt aspect și înțeles profund este acela că Dumnezeu nu-l va parasi pe cel pe care l-a dus întru adânc, nici nu va lua de bun strigatul lui de om bolnav:” Ieși de la mine!” Ci ne va îmbărbăta si ne va mângâia pe fiecare în parte, spunându-ne: „Nu te teme!”
Este momentul cel mai bun pentru ca să medităm asupra chipului fascinant al Mântuitorului asupra semenilor Celui numit de Scriptura Noului Testament Fiul Omului. În timpul misiunii Sale mesianice, nu doar cuvântul Mântuitorului avea mare putere de impact public, ci întreaga Sa personalitate, definită prin generozitate, bunătate, gingășie, sensibilitate (la eșecurile, neputințele, înfrângerile celor din jur).
Cu siguranță atunci, la fel ca în prezent, El cunoștea adâncurile inimilor și intervenea cu duioșie pentru a salva în situațiile-limită. Mântuitorul știa să construiască un anumit tip de familiaritate, de intimitate cu cei din jurul Său și de aceea copleșea cu întreaga Sa personalitate.
De altfel, una dintre ideile centrale a fost dragostea care dăruieşte orizonturi nesfârşite de viaţă.
Din moment ce, religia poate funcționa într-o societate atât ca locomotivă, cât și ca sanatoriu, acest lucrul este valabil și la nivel individual. De altfel se poate explica de ce unii oameni se apropie de Biserică, pentru că poartă povara unor necazuri, tulburări sau chiar boli psihice și simt că suferința lor este mult alinată sau chiar vindecată de climatul sacramental și religios din Biserică.
Biserica are forță de a bandaja rănile de care ei suferă. În anumite medii academice, limitate la perceperea doar a acestui aspect al realității, credința însăși este văzută drept un indiciu de slăbiciune psihologică, și – drept urmare – au nevoie de ea doar ființele fragile psihic. Cei puternici pot trăi fericiți fără credință! – cam aceasta ar fi convingerea intitulatelor și anumitor „elite intelectuale”. Dar, fără să își dea seama, aceste grupări gândesc exact ca Lucifer, care a refuzat să recunoască evidența: că el există și trăiește prin Dumnezeu, nu prin sine, că doar „conectat” la Dumnezeu e viu și generator de lumină, iar rupt de Acesta, sursa lui de lumină se epuizează.
Biserica nu trebuie să se reducă la atât, chiar dacă rolul terapeutic este foarte important. Instituția divino-umană a trebuit să fie o locomotivă, să orienteze într-o direcție bună societatea, să propună proiecte luminoase de viitor, să fie un far luminos.
Ne putem de asemenea întreba: de ce Petru, Iacov și Ioan „au lăsat totul și au mers după El?”(Luca 5, 11).
Iar, răspunsul este acela firesc. Pentru că au simțit că dragostea oferă un proiect de viață grandios, cu trimiteri în transcendent. Numai dragostea creștină oferă orizonturi nesfârșite viitorului.
Să ne aducem aminte cât de sugestiv este textul troparului Rusaliilor: „Cel ce prea-înțelepți pe pescari i-ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii, lumea ai vânat (în sensul că „ai fascinat, ai „cucerit, ai convertit, ai sedus, ai fermecat, ai schimbat în bine), Iubitorule de oameni, slavă Ție!”
Mântuitorul nostru Iisus Hristos cunoștea foarte bine că ființa umană dintotdeauna a fost atât generatoare, cât și consumatoare de dragoste. Nu este o vină să ai nevoie de iubire, pentru că aceasta este o stare normală pentru o ființă creată. Cu toții călătorim pe cărările acestei vieți căutând inconștient dragostea. În acest sens, psihiatrul italian Giacomo Dacquino admite: „Cel care este incapabil să iubească e incapabil și să se facă iubit! Oamenii urâcioși nu-i iubesc pe alții, dar nu se iubesc nici pe ei. În general, fiecăruia dintre noi îi place să fie apreciat de ceilalți (astfel își cuantifică periodic potențialul de a fi atractiv). Forța aceasta de atracție, de a impresiona, nu este înnăscută, ci este rezultatul unei acțiuni sistematice asupra sinelui, e rezultatul unei creșteri interioare, a unei încrederi sănătoase în sine. Astfel devine cineva prin bun-simț și măsură.”
Vrednicul de pomenire Părintele Dumitru Stăniloae are o frumoasă constatare: ” La fiecare vârstă se regăsește sensul de a exista în a iubi și a fi iubiți de alții.”
Mulțimea imensă de pești pescuită astăzi de ucenici ne pune în față alte două calități ale Mântuitorului: generozitatea și credibilitatea. Mântuitorul se arată foarte generos, aducându-ne aminte de o expresie a Vechiului Testament, „măsură bună, clătinată, îndesată și cu vârf”, folosită chiar de El în Predica de pe Munte: „Daţi şi vi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura”. (Ev. SFf. Apostol Luca Capuolul 6, versetul 38). Metafora este preluată dintr-o civilizație agricolă, unde era foarte relevantă.
Generozitatea este o stare a inimii care se răsfrânge atât spre exterior, cât și spre interior, spre cel care o întrupează, deoarece între cel care ajută și cel ajutat are loc un schimb. „A face bine”, face bine în primul rând, generatorului de bine – spune Sfântul Ierarh Vasile cel Mare.
Stiința pregătește cunoașterea. Credința , însă, este o virtute și o capacitate mult mai profundă, pentru că ea reprezintă tocmai adeziunea către infinit, infinitul dumnezeiesc pe care știința omenească limitată nu-l poate cuprinde.
Înțelegem, așadar, că Evanghelia de azi se referă în mod direct la taina Bisericii. Corabia din Evanghelie preînchipuie Biserica lui Hristos ca spațiu al mântuirii, ca adunare a oamenilor în iubirea mântuitoare a lui Hristos. De aceea, majoritatea bisericilor, ca lăcașuri de cult, din primele veacuri și până acum, se construiesc în formă de corabie,(chiar dacă, mai târziu, corabia a luat forma Sfintei Cruci), iar turla principală ține loc de catarg, purtând în vârf o Sfântă Cruce. Această normă este fixată în cartea numită „Constituțiile apostolice”.
Hristos Cel răstignit și înviat conduce tainic această corabie a mântuirii. El stă la cârma Bisericii pentru că El este Capul Bisericii. Însă El cheamă la lucrarea mântuirii slujitori care binevestesc lumii Evanghelia vieții veșnice și-i îndrumă pe calea mântuirii pe cei ce cred în El și sunt botezați în numele Preasfintei Treimi.
Harul lui Dumnezeu primează față de osteneala omului. Ajutorul lui Dumnezeu se dobândește prin rugăciune smerită, osteneală și răbdare multă.
***
Mesajul acestui text evanghelic este atât de limpede, mult mai limpede decât apele mării în care Domnul a făcut minunea pescuirii minunate. Hristos ne cheamă la El în fiecare clipă.
Ne cheamă să-L urmăm necondiţionat, cu aceeaşi inimă bună ca şi acei pescari deveniţi Apostoli. Nu avem niciun motiv ca să nu-L urmăm. Orice scuză am încerca, am ajunge imediat asemeni tânărului bogat care I-a întors spatele Domnului, mergând după bogăţiile lui.
Din moment ce Iisus Hristos ne-a pescuit prin năvodul Botezului, trebuie numai să râmânem în corabia Bisericii şi să-L urmăm spre limanul mântuirii noastre.
***
Evanghelia acestei Duminici a XVIII a după Rusalii
„Pe când mulțimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, și El ședea lângă lacul Ghenizaret, a văzut două corăbii oprite lângă țărm, iar pescarii, coborând din ele, spalau mrejele. Și urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puțin de la uscat. Și, șezând în corabie, învăța, din ea, mulțimile . Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți. Răspunzând, Simon a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Și făcând ei aceasta, au prins mulțime mare de pește, că li se rupeau mrejele. Și au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Și au venit și au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om pacatos. Căci spaimă îl cuprinsese pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuitul peștilor pe care îi prinseseră. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Și a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El” (Luca 5, 1-11).
***
Pentru a susține jurnalismul independent, aveți link ul de donații mai jos:
https://www.paypal.com/donate/?hosted_button_id=EX3UVYDFJP2MW
Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe
