Duminica, 22 octombrie 2023, s-a citit pericopa Evanghelica de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, de la capitolul al optulea, versetele 26-39, în care se face referire la Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor. Este un fragment din Sfânta Scriptură extrem de trist, de dureros, pentru că deși Mântuitorul Iisus Hristos scoate dintr-un om duhurile necurate care puseseră stăpânire peste acesta, El este alungat din ținutul respectiv pentru fapta săvârșită.

În loc ca oamenii să se bucure pentru cele petrecute, Îi cer lui Hristos să fie lipsiți de prezența Sa. Acest lucru ne descoperă că și ei erau stăpâniți de diavoli, de vreme ce petrecerea cu Domnul nu le aduce liniște și pace.

De aici trebuie subliniat faptul și de asemenea reținem că, dacă nu-L vom lăsa pe Hristos să intre în noi, să petreacă cu noi, în locul Lui va fi prezent diavolul.

Ceea ce este și mai dureros, este că demonii recunosc și-l văd în Hristos pe Dumnezeu, în vreme ce oamenii, nici după săvârșirea minunii, nu-și deschid ochii către dumnezeirea Sa. Diavolul care vorbește în numele legiunii ce îl stăpânea pe om, spune: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Lc 8, 28), … iar semenii celui tămăduit Îi cer Domnului să plece de la ei. Este motivul pentru care Mântuitorul nu le spune acestora niciun cuvânt, nu intră în dialog cu ei, pentru că El nu dă buzna în ființa noastră, ci în chip smerit, intră în corabie și Se intoarce spre Capernaum.

De altfel, cel mai indicat este să ne împărtășim mai întâi – ca întotdeauna în dumnezeiasca Liturghie a duminicii – din cuvantul lui Dumnezeu. Precum a zis Domnul: “Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viață vesnica”, asa sa ne impartasim și astăzi – pentru viața de veci, pentru viața deplină – din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei.

De atâtea ori ascultăm acest loc al Sfintei Evanghelii și Bunul Dumnezeu ne dă  înțelegere, lumină, spre zidirea sufletului fiecăruia dintre noi.

Să-L rugăm și acum ca, în lumina Lui, să vedem lumina sfântă din această tragedie a sufletului, a vieții omenesti (una dintre cele mai cutremurătoare), anume un om stăpânit de demoni mulți, de legiune, fapt socotit adeseori de medici (și de noi ceilalți,profani) numai o boală mentală. Dar orice boală, văzută mai adânc , nu e de la om. Și, mai adânc, nu e de la Dumnezeu. Ci, hotărât, de la cel rău .

Cum a întâmpinat Iisus atunci – cum întâmpină și astăzi – o asemenea cădere tragică a omului? Daca noi am gândi și ne-am cerceta în adânc, am simți și am recunoaște că, într-un anume fel, fiecare este atins, puțin sau mai mult, de lucrarea celui rău, căci păcatul prin cel rău a intrat în lume. Originea răului nu e în om, ci în îngerul căzut.

De aceea, cum vom vedea pe parcursul smerit al cuvântului, vom încerca să deslușim ispitele și păcatele care vin de la noi (dar după cădere, după ispita demonului) și cele care vin continuu și în chip nemijlocit de la demon, așa cum ne învață dumnezeieștii Părinți.

Am ascultat cum Sfântul evanghelist Luca ne descrie: mergând Iisus pe țărmul celalalt al lacului Ghenizaret (sau Marea Galileii), deci spre răsărit, într-un ținut care era numit “al gherghesenilor” și “al gadarenilor”, L-a întâmpinat sărmanul demonizat. Cum îl descrie Sfântul evanghelist Luca – și ceilalți evangheliști (in Evanghelia dupa Matei e vorba de doi demonizați) – cât de înspăimântător era pentru lumea înfricoșată de tot răul! Nu mai punea haina pe el, nu mai locuia în casă, ci prin morminte… . Moartea unde a fost provocată? Cum spune dumnezeiescul Pavel: „de aceea a trimis Tatăl pe Fiul Său, să surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavol.”

Și sărmanul demonizat își caută, din timpul viețuirii lui nefericite, locul mormântului. Oamenii încercau să-l țină undeva, într-o casă, închis, legat; el sfărâma obezile și alerga în pustie . Și, văzându-l pe Iisus, a înaintat. Închipuiți-vă, toată lumea se înspăimânt când îl privea, de departe. Se înțelege că Iisus nu se înspăimânta; se mâhnește adânc și îl întâmpină. Și, uimitor, demonul din el Îi vorbește Mântuitorului si-L recunoaște de Fiu al lui Dumnezeu.

Va spune mai pe urmă Sfântul Iacov: “si demonii cred; și se cutremură” (Iacov 2, 19). Cred, în spaimă însă. Să nu uităm, să luăm aminte – mai ales cei care sunt ispitiți să nu creadă – căci el, demonul, care crede, îndeamnă pe oameni să nu creadă. Aceasta e una din cele mai grave ispite ale demonului.
Atât de clară, de limpede pare credința lui, încât Îi spune Mântuitorului “cu glas mare, căzând înaintea Lui: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui! Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea”.

“Nu mă chinui!”… ,Oare ce însemna acest chin? Și ce înseamnă chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se deslușește una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne dă aici un talc adânc Sfantul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic că cei chinuiți în gheenă vor fi biciuiți de biciul iubirii. Adică cei ce simt că au greșit față de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin. Căci tristețea întipărită în inimă de păcatul față de iubire e mai ascuțită decât orice chin din lume. E nebunie să socotească cineva că păcătoșii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoștinței adevărului, care, după mărturisirea de obște, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoși îi chinuiește, iar pe cei ce au făcut cele cuvenite îi veselește. Și aceasta este, după judecata mea, părerea de rău sau chinul din gheenă. Dragostea îmbată însă sufletele celor de sus cu desfătarea ei”.

O, Doamne, înțelegem adâncul acestei mărturii! Judecata, osânda lui Dumnezeu, chiar cele șase întrebări ale Judecății (pe care le evocăm întotdeauna la Evanghelia din Duminica Judecății: “Am fost flămând , însetat, gol, străin, bolnav, în temniță… și nu M-ați slujit”) tot taina a iubirii sunt. Atunci, care este osânda lui Dumnezeu? Care e pedeapsa lui Dumnezeu? Să nu greșim în veci și să nu hulim în felul acesta! Judecata, osânda, pedeapsa lui Dumnezeu este iubire. Atunci când auzim că vor merge cei păcătoși în osânda veșnică, aceasta înseamnă că vor suporta osânda iubirii. Nu este alta. Mulți au aplicat Dumnezeirii gândurile, păcatele lor, judecându-L pe Dumnezeu, socotind că El este, în vreun fel, chiar autorul morții. Doamne păzește! Dumnezeu n-a făcut moartea, spune Scriptura, și nu se bucură de osândă și de moartea celor vii. Căci vii le-a făcut pe toate.

Acesta este unul dintre cele mai adânci adevăruri pe care trebuie să le gândim; și să ne împărtășim din el. Pentru că , împărtășindu-ne din iubire, ne împărtășim din veșnicia lui Dumnezeu. Același Părinte , Isaac Sirul, spune: “Cel ce se hrănește cu iubirea se hrănește cu viața veșnică a lui Dumnezeu”. Simți, în iubire, totdeauna, luminând în tine veșnicia, puterea vieții de veci. Altfel, cum au spus și Isaac Sirul și alți Părinți, sărmanul om (și nefericitul demon) nu pot suporta iubirea. Vai celui care nu poate suporta iubirea, care simte “cărbuni de foc aprinși în inima lui”, cum spune Isaia proorocul! Sau: “Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” (F. M. Dostoievski), și încă: “Iadul este crima împotriva iubirii” (Eugen Ionescu).

Atunci, aceasta cerea demonul: “Nu mă chinui!” – Nu mă chinui cu iubirea! Și , întrebând Iisus: “Care îți este numele?”, demonul (omul, căci prin gura lui vorbea) a raspuns: “Legiune, că suntem mulți”. Și aici, la fel, se dezvăluie o față întunecată a tragediei demonizatului; a oricărui demonizat: nu omul a vorbit. A vorbit demonul din el. Și-L rugau demonii pe Iisus: “De poruncești cumva să ieșim , nu ne mâna în adânc!”.

La Apocalipsă, dumnezeiescul Ioan vorbește de “adâncimile satanei” – invențiile demonice cu care ispitește din adanc. Demonii nu doreau să meargă în adânc, într-un anume fel, la obârșia lor, la obârșia răului. Dar era acolo o turmă de porci; și L-au rugat pe Mântuitorul: “Îngăduiește-ne să intrăm în turma de porci!”. Nu în adânc să meargă ci – o, nefericiții! – să-și ducă mai departe slujba lor de distrugere. Iar, în taina mare a libertății și, într-un fel, a “rugăciunii” lor (dacă o putem numi așa), le-a îngăduit; revelator, ca să descopere lucrul lor, al demonilor, în lume. Așa trebuie să înțelegem partea ultima a acestei pericope (la care ne vom referi în final). Și intrând în turma de porci, precum am auzit, legiunea de demoni, care pe sărmanul îndrăcit îl chinuia și-l alerga, acum pe aceste nefericite necuvântătoare le chinuie, le aleargă, făcându-le să se arunce de pe țărm în lac. Păzitorii se înfricoșează, toți deodată, și de priveliștea care li se arată l, de prezența lui Dumnezeu și a lucrării Lui, dar și de paguba pentru care socoteau că vor răspunde. Aleargă în cetate, vestesc, gherghesenii vin, află cum a fost vindecat demonizatul (ei îl cunoșteau), și-l văd deodată la picioarele Mântuitorului, liniștit . Dar, uimitor, de spaimă, de pagubă, Îl roagă pe Iisus să plece de la ei; să-i lase în lumea gândurilor lor. Scăpaseră de demonizat, însă pierduseră turma de porci. Iisus primește cuvântul lor. Se retrage. Cel vindecat se apropie și-L roagă să rămână cu El. Dar Iisus îi spune: “Mergi și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu!”. Iisus se urcă în corabie, cel vindecat, redobândindu-și chipul, zidit după chipul Celui care îl vindecase acum (al lui Iisus), vestește acolo, în cetatea, în casa lui, în tot ținutul…

De ce l-a trimis Iisus? Altădată, când vindeca orbi sau alți bolnavi, le spunea: “Vedeți, să nu spuneți nimănui!”. Tainic. Acum, dimpotrivă, nu-l ia cu Dânsul. Avea ucenici. Îl lasă acolo să fie apostol, să spună ce-i dăruise lui. Îi redescoperise și-i redăruise chipul lui, după chip divin. Mântuitorul l-a trimis să vestească, pentru că lumea de acolo, de bună seamă, avea să audă cum turma de porci se prăvălise în adânc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, să aibă în fața taina binelui și a răului.A răului, care a intrat în lume prin demon și care îl sluțise, făcând din sărmanul om – o, nefericitul de el! – un vas în care era legiune de demoni; și a binelui, căci oamenii puteau să vadă cum răul care a pus stăpânire pe om poate fi scos, înlăturat de Dumnezeu, ca omul să-și redobândească, să-și redescopere chipul. Mai mult, să vadă că ținta demonului nu este numai omul, ci întreaga făptură, opera divină. Pentru care pe atâția dintre noi îi pătrunde cu gândurile lui distrugătoare, ca să facă această operă divină – Creația – irespirabilă, să o întineze.

De aceea cel vindecat trebuia să stea mărturie și, dacă vreți, să fie cuvântul – am zice, definitoriu – al binelui și al răului. Binele e Dumnezeu. Și trebuie să stim ce înseamnă binele, că orice gând, cuvânt și lucru al nostru să fie închinat zidirii.

Dupa aceasta cunoaștem ca ne aflăm în bine – cand prin toate creăm, dăm viață , salvăm. Iar răul e ceea ce e lipsit de acest rost ziditor, tot ceea ce este deșertăciune și, mai grav, tot ceea ce distruge.

Vrednicul de pomenire Părintele Constantin Galeriu aflându-se la un moment dat in dialog cu o personalitate, un rector al unei universitati, a venit vorba despre o asemenea temă. Și a subliniat: “binele creează; răul distruge”. Pe bună dreptate, în dialog a apărut întrebarea : “dar dacă răul distruge, nu trebuie și noi să-l distrugem?”. Iar Părintele a răspuns : “tocmai aceasta a făcut Hristos pe Cruce: a răstignit răul; a răstignit păcatul omului”. Și n-a rămas la actul distrugerii răului. Răul l-a distrus, dar făptura a înălțat-o la Înviere . Căci Hristos, răstignindu-Se și răstignind în El răul nostru, păcatul nostru, firea umană pe care Și-a luat-o din sângiuirile Fecioarei a dus-o la Înviere. De aceea zic Părinții : “Iubește pe păcătos; urăște păcatele lui!”.

Iisus a izgonit păcatul, răul din cel demonizat, și a redescoperit chipul divin din el, chipul originar. În acel demonizat Iisus contempla în adânc chipul zidit de El. Căci așa a lucrat Dumnezeu dintru început: l-a zidit pe om după chipul și asemănarea Lui. Mai tâlcuit: l-a zidit pe om – și aceasta-i definiția noastră a creștinilor ortodocși, potrivit Scripturii – după chipul lui Dumnezeu și în perspectiva nesfârșitei asemănări cu El. Și atunci, Iisus așa a vindecat: a distrus răul și l-a salvat pe om. L-a trimis pe om să spună celor din jur, care cugetau înspăimântați la pieirea, la pierderea bieților porci, că a fost salvat omul; și să le arate distincția între bine și rău.

Aceasta e – atât de limpede – distincția între bine și rău; s-o știm și s-o mărturisim : atunci cunoști că te afli în bine și în adevăr, când orice gând, orice cuvânt , orice lucru al tău e închinat unui sens creator, binefăcător, de viață dătător. Tu poți să creezi și pentru distrugere. Să reținem ! Sunt încredințat că aceasta este mărturia adevărului. Ce înseamnă a fi în adevăr? Aceasta înseamnă,repet: că orice gând, orice intenție a ta, orice cuvânt sau gest al tău, oriunde te afli – cu semenul tău , pe stradă, în piață , în școală etc – să fie ziditoare, să creeze. Pentru că suntem creați după chipul Creatorului. Și, dimpotrivă, când gândul , cuvântul, fapta ta sunt distrugătoare de viață, nu ești în bine. Așadar, să distrugi numai răul!

Aici două idei ne întâmpină. Erau față în față Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu făcut om – și sărmanul demonizat. Cum s-a săvârșit vindecarea lui se înțelege: Mântuitorul a poruncit demonilor să iasă . Și s-a redescoperit chipul. O, Doamne, de câte ori gândim la chipul nostru originar, să cugetăm ce a însemnat această hotărâre divină: “Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Și Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: “Cui a zis Dumnezeu «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră»? Cui Altuia, zice el, dacă nu propriului Său Fiu și Chip?”; Cel care este strălucirea slavei Sale; Cel care a zis: “Eu și Tatăl Meu una suntem”. Deci suntem făcuți după chipul Fiului din veci. Și gândește-te – o, creștine! – după chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu, în Care iubirea și lumina părintească s-au revărsat ființial și Duhul Sfânt luminează fața Lui. Căci “în Duhul Sfânt noi rostim «Domn este Iisus»”. Atunci, tu, omule, așa ai fost plăsmuit: s-a insuflat în tine suflare de viața divină, prin care ți se dă adevărul divin – și, de asemenea, putere divină – să birui în tine ispita și să dobândești cunoștința – duhul cunoștinței, al dreptei credințe, al temerii de a pierde lumina și iubirea lui Dumnezeu, în sfârșit, toate aceste virtuți. Zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul că însușirile dumnezeiești – mai ales cele morale – adică spiritualitatea divină, înțelepciunea divină, bunătatea divină, știința divină, și celelalte – le-a insuflat Dumnezeu în noi. Adam a primit aceste însușiri divine, și prin ele s-a sădit virtutea în noi. Rețineți si această idee teologică adâncă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, anume că însușirile Dumnezeirii insuflate în om devin virtuțile omului.

A fi după chipul divin înseamnă a te împărtăși din lumina divină, din înțelepciune divină, din înțelegere divină, din sfat dumnezeiesc, din puterea de a birui răul, din cunoștință. În toate să vezi legile lui Dumnezeu și rosturile; în fiecare făptură să vezi semănată, întrupată acolo, o rațiune divină. Tot așa cum sfinții mergeau printre flori, le auzeau grăind despre măreția lui Dumnezeu și le mângâiau cu toiagul: “Nu strigați așa tare! Nu-L preamăriți cu atâta zgomot pe Dumnezeu!”. Noi nu auzim glasurile lor, dar sfinții le aud. Sau alții care aud glasurile astrelor cerești, muzica sferelor cerești… Și, ca un adânc de taină, Adam dobândise toate acestea – fericitul Adam – fără un “înainte de”, fără ceea ce avem noi – un trecut. Când privim în trecutul nostru, vedem atâta întuneric, atâta umbră… Adam nu avea acest trecut. Căderea s-a produs mai târziu. Abia pe urma a venit gândirea trecutului.

Rogu-vă să cugetăm numai la aceasta: câtă frumusețe insuflă chipului tău această lumină divină și iubire divină, bunătate, pace și înțelegere! E acea frumusețe netrecătoare, căci dacă frumusețea trupului trece, această frumusețe divină, a darurilor dumnezeiești, a virtuților, nu trece. Virtuțile, cum spun dumnezeieștii Părinți , sunt mai bătrâne decât noi; pentru că sunt însușiri dumnezeiești. De aceea noi mărturisim lumina, harul dumnezeiesc necreat și veșnic. Iar tu, vremelnicule, te împărtășești atunci din veșnicia lui Dumnezeu. Aceasta este frumusețea sufletească.

Sa cugetăm la ea! Ea ne înfrumusețează la orice vârstă; căci e din veșnicie ; ea nu are timp, ea nu are ani. Cu această frumusețe a fost zidit Adam, și în adânc se păstrează în tot omul. Demonul a fost cel care îl urâțise.

Cum lucrează demonul în cădere? Îi insuflă omului cele ale lui. Mai întâi uitarea – uiți de darul lui Dumnezeu; apoi nepăsarea, credința strâmbă, blasfemia, iuțimea, mânia, amărăciunea, înfurierea (cu furie năpraznică), ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osandirea, intristarea (fara temei), frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizmuirea, slava desarta, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgarcenia, iubirea de materie, impatimirea, trandavirea, micimea de suflet, nemultumirea, cartirea, infumurarea, parerea de sine, trufia, ingamfarea, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, lingusirea, inselaciunea, ironia (cu gand rau), duplicitatea, invoirea cu pacatele patimase, gandirea deasa la ele, ratacirea gandurilor, inmultirea pana la obsesie a gandurilor de la cel rau (obsesia ca nu mai poti scapa; numai Dumnezeu te scapa). Doamne, cand ai in fata aceste doua lumi, abia atunci (dobandind si intelesul lor) simti dorul de a te izbavi. Deslusesti atunci de unde vin aceste ispite, forme ale caderii, care te uratesc, te schimonosesc. Daca atat de frumos arata orice batran, straluminat dinlauntru de virtuti, in schimb, o, cat te uratesc patimile! Daca te-ai putea privi… Oamenii nu doresc sa fie frumosi la chip? Dar frumusetea chipului doar cu sulemeneli – sa ma iertati ca o spun – nu e frumusete. Daca dorim frumusete, sa ne impartasim din darurile dumnezeiesti ale virtutilor divine, care refac in noi chipul dupa care am fost urziti – al Mantuitorului Hristos. Si ori de cate ori, prin ispita, cel rau incearca sa ne intoarca de la harul, de la lumina divina, sa chemam ajutorul lui Dumnezeu; caci, asa cum spune Apostolul Iacov: “Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este” (Iacov 1, 17).

Gandind la acest cuvant, mi-am zis asa: Doamne, de unde vine ceea ce numim noi progres, suis continuu? Vine din lumea aceasta? Daca progresul – retineti ideea! – ar fi din lumea aceasta, atunci, in chip firesc, cu fiecare copil al nostru – care e o unicitate si o noutate – ar trebui sa fie un progres; si, totdeauna, copiii ar trebui sa fie superiori parintilor. Daca unul e om de geniu, fiul lui ar trebui sa fie si mai genial. Dar, din nefericire, nu-i asa. Atunci, Doamne, am inteles cu adevarat ca progresul nu este o taina a lumii acesteia. Nu e din lumea aceasta. Evolutia nu produce un suis din ea insasi, asa cum au incercat sa ne amageasca, sa ne sminteasca, sa ne insele cei din veacul trecut. (Am aflat ca, in prezent, in America nu se mai preda Evolutionismul. I-a luminat Bunul Dumnezeu.) Daca progresul ar fi din lumea aceasta, neincetat am spori noi de la noi insine. Or, nu sporim noi; si e bine. Un american, pe care l-am mai citat – Ian Tattersall –, in lucrarea lui L’émergence de l’homme. Essai sur l’évolution et l’unicité humaine , spune: “Constatam evolutia, dar numai retrospectiv. (…) Natura nu poate evolua din ea insasi; ea e oarba”. Si incheie cartea cu urmatorul cuvant: “Gandul de perfectibilitate (adica noi singuri de am vrea sa ne perfectionam), ieri sau azi, nu-i decat o iluzie”. E uimitor! Daca l-as intalni, l-as imbratisa. Pentru ce? Pentru cinstea, pentru onestitatea lui. Rar s-a scris atat de cinstit de catre un om invatat, care este insusi directorul Institutului National de Antropologie si Istorie a Omului din Statele Unite.

Cand am savarsit deunazi Taina Sfantului Botez, simteam, credeti-ma, harul pe care-l primeste pruncul. Si acest har de la botez, Doamne, e slava, chipul Tau, viitorul si progresul. Nu e cu putinta, iubitilor, schimbarea fara har. Oamenii reusesc sa transfigureze intr-un fel (sau sa intineze) natura; dar ei nu se schimba. Si nu se pot schimba decat atunci cand Mantuitorul – asa cum a aparut in fata demonizatului – se arata in fata noastra, chemat de noi. Chemam harul Lui, sa se oglindeasca in noi chipul Lui. Aici e taina progresului lumii. Trebuie s-o stim si s-o marturisim copiilor nostri, elevilor nostri, studentilor nostri si tuturor.

Astfel ca, desi demonul Il marturisea pe Hristos, blasfemia si ateismul sunt operele lui. Zic Parintii: de pacatele de la trup vom raspunde noi (desfraul, avortul si celelalte), dar pacatele hulirii lui Dumnezeu, ale despartirii de Dumnezeu, acelea vin de la demon. Si adauga Parintii alt cuvant: “Omule, ia aminte! Totdeauna cand esti ispitit de indoiala , de hula impotriva lui Dumnezeu, e de la demon. De acele pacate nu vei fi tu osandit, pentru ca sunt de la demon”. E o mare taina, pe care o descopera Patriarhul Petru al Alexandriei. El a primit pe un pustnic, care l-a intrebat: “Ce sa ma fac, Parinte Patriarh? Ganduri de hula, de necredinta ma bantuie”. Atunci patriarhul i-a spus: “Fiule, linisteste-te. De la demon sunt si mai ales el va fi judecat pentru aceasta. Ca si eu eram framantat, si am mers la Ava Pafnutie …”. Acesta i-a spus patriarhului Petru: “Cand m-au prins pe mine chinuitorii, m-au dus sa ma munceasca pentru marturisirea lui Hristos. Cand ma munceau (era ca o judecata a lui) – cu carlige de fier strunjeau trupul meu – vicleanul diavol imi aducea ganduri de hula spre Dumnezeu, iar eu ii raspundeam cu mahnire si tristete: O, sarmane duh viclean si necurat! Eu sufletul meu si trupul si toata viata mea imi dau chinurilor si mortii pentru Dumnezeu, iar tu imi aduci mie ganduri de hula? Pai de as huli eu pe Domnul Dumnezeul meu dupa vicleanul si vrajmasescul tau sfat, nu mi-as da trupul si sangele meu muncilor si focului pentru Dansul. Si hula ta se va intoarce asupra ta” (asa cum spusese Psalmistul: “Intoarce-se-va rautatea lui la capul lui”).

Multi crestini au fost chinuiti in timpurile din urma, in toate tarile, de cel rau, pentru a-si lepada credinta; e vorba de aceeasi tema din vremea marilor prigoane. Si au rezistat, au supravietuit si au marturisit. Bunule Doamne, asa ne rugam: sa straluceasca in noi lumina fetei Tale! Asa cum Tu, in fata celui demonizat, ai stralucit asupra lui, demonii au fugit si chipul celui zidit de Tine, dupa chipul Tau, l-ai aratat in fata multimilor linistit, senin, luminos, redobandind dragostea si lumina cea dintai. Fa, Doamne, si in noi sa straluceasca frumusetea fetei Tale, lumina Ta, iubirea Ta, bunatatea Ta, pacea Ta, frumusetea Ta! Fa, Doamne, ca ea sa straluceasca si pe fetele acestor oameni, ale noastre si ale tuturor celor care poarta in ei harul Duhului Tau si sunt temple ale Duhului Sfant – asa cum tot Isaac Sirul spune: “Stralucirea Ta, Doamne, din adancul inimii, este darul, plata pe care ne-o faci”! Iar bucuria divina – aceasta ofranda negraita, biruitoare asupra oricarui rau din lume, marturie a adevarului si a luminii – sa nu ne paraseasca niciodata. De la Tine Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, cu Preacurata-Ti Maica si cu toti sfintii. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Evanghelia Duminicii a Douăzeci și treia după Rusalii 

„În vremea aceea, venit-a Iisus cu corabia în latura Gadarenilor; care este de cealaltă parte a Galileii. Şi, ieşind El la uscat, L-a întâmpinat un om oarecare din cetate, care avea draci; şi de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu petrecea, ci în morminte. Iar văzând pe Iisus şi strigând, a căzut înaintea Lui şi, cu glas mare, a zis: „Ce este mie şi Ție, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt?

Rogu-Te, nu mă munci pe mine!” Că poruncea duhului celui necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl târa pe dânsul după el şi-l legau cu lanţuri de fier şi cu obezi, păzindu-se, dar, sfărâmând legăturile, se gonea de dracul prin pustii. Şi l-a întrebat pe el Iisus, grăind: „Cum îţi este numele?” Iar el a zis: „Legheon”, că draci mulţi intraseră într-însul. Şi Îl rugau pe El ca să nu poruncească lor să meargă întru adânc. Şi era acolo o turmă de porci mulţi, ce păşteau în munte; şi-L rugau demonii pe El să le dea voie să intre într-înşii. Şi le-a dat voie. Şi ieşind dracii din om, au intrat în porci şi s-a pornit turma de pe ţărmuri în iezer şi s-a înecat. Iar păstorii, văzând ceea ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi L-a rugat pe Dânsul tot norodul ţinutului gadarenilor să se ducă de la dânşii, că erau cuprinşi de mare frică. Iar El, intrând in corabie, S-a întors. (Luca 8, 26-37)

***

Pentru a susține jurnalismul independent, aveți link ul de donații mai jos:

https://www.paypal.com/donate/?hosted_button_id=EX3UVYDFJP2MW

Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe