Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulțumitor și nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un atașament exclusiv de bunurile materiale limitate și trecătoare din această lume perisabilă.

 Evanghelia de astăzi 19 Noiembrie a fost rânduită de  către Biserica Ortodoxă ca să fie citită la începutul Postului Nașterii Domnului, ca perioadă de urcuș interior al sufletului în comuniunea sfinților, cei care împlinesc voia lui Dumnezeu. De asemenea având această pildă și pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, Sfânta Evanghelie este un îndemn la schimbarea modului de a viețui, căutând mai întâi de toate  „îmbogățirea în Dumnezeu” prin comuniunea cu El în rugăciune și cu semenii în faptele iubirii milostive.

Astfel, această pericopă reprezentată de pilda rostită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învață care este menirea omului și spre cel fel de bogății trebuie să tindă acesta pe parcursul vieții sale pământești. Modelul bogatului din această pildă întruchipează pe toți cei care nu se mulțumesc cu strictul necesar care le oferă un trai decent și stăpâniți fiind de lăcomie și de întunecarea minții lor, uită adevăratele priorități fugind după lucruri trecătoare. De aici, se arată faptul că, bogația prost înțeleasă îl dezumanizează pe om. Păcatul este adevărata sărăcie care îl face pe om sărac lipit pământului sau de cele ale pământului fără a privi spre înălțimile cerești, spre bogăția cea neîmpuținată și necheltuită a lui Dumnezeu Cuvântul, a Cărui slavă fie în vecii vecilor. 

Rolul Postului Nașterii Domnului 

Perioada postului Nașterii Domnului este un interval de timp în care fiecare dintre noi trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi și din Scrierile Sfinților, să conștientizeze importanța postului și să se roage mai mult.

Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfințește simțirile, schimbă atitudinea și comportamentul față de oameni și față de natură, înțelegându-le pe toate în lumina prezenței iubitoare a lui Dumnezeu. 

***

Evanghelia Duminicii a XXVI-a după Rusalii 

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face ca nu am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo toate roadele mele si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Insa Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori pentru sine insusi si nu se imbogateste in Dumnezeu.”  (Luca 12, 16-21)

***

Am lecturat o parabolă pe cât de simplă, pe atât de adevărată. Și, una care ne trezește din amorțire, determinându-ne să reflectă mai profund la realitățile divine și la nimicnicia noastră pământească.

Care dintre noi n-am văzut sau n-am auzit de asemenea oameni care adună toată viața și care, într-o zi, pe neașteptate, sunt chemați Dincolo și toată osteneala de o viață pusă strategic deoparte, toată osteneala lor se dovedește a fi fost, pentru ei… zadarnică?

Cine n-a avut prilejul să fie în preajma unor oameni care au trecut dincolo, și să vadă cum, din momentul trecerii, alții umblau prin bunurile lor, fără teamă și fărănnicio rușine, ca prin niște bunuri fără stăpân, iar cel care trecuse nu mai putea acum să le zică nimic? Acest nefericit, de regulă nu mai este în stare nici să se mire de atâta lipsă de respect și de rânduială, nici să protesteze, nici să mai pretindă că acele bunuri erau ale lui, deși unele .. erau lucruri strict personale.În general, aceste lucruri se petrec de la primele comunități  de-a lungul istoriei omenirii.

Tabloul acesta în care averea, lucrurile nu mai erau ale lui și ieșiseră definitiv de sub stăpânirea lui l-am auzit și chiar îl vedem frecvent. Lucrurile sunt acum la voia celor care rămăseseră, și care puot umbla prin ele și prin sufletul lui ca un băț prin cenușă. Cei rămași pot să facă orice ar vrea cu bunurile care, înainte cu o clipă… erau „sub o altă lege,sub o altă stăpânire și aparținuseră ființei altuia.”

Acum ies toate de sub legea ființei căruia îi aparținuseră. Devin instant bunuri în care alții se pot amesteca fără răspundere, fără teamă sau rușine.Chiar și rudele cele mai apropiate, deși moștenitoare acum, înainte n-ar fi îndrăznit să deschidă vreun sertar, o cutie, o scrisoare etc Dar, întrunind condițiile, în acel moment totul e permis!

Moartea-(trecerea la cele veșnice) creează astfel de situații, cu adevărat ciudate, oricât ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Așa cum moartea însăși, naturală când se află la sorocul împlinirii călătoriei, nici atunci nu satisface, ci ne sperie și deseori ne tulbură.

De multe ori MântuitorulIisus Hristos  a atras atenția să nu ne punem nădejdea în bogăție. Ba chiar a văzut în ea în neajuns, o pacoste și un pericol. De câte ori n-a spus: „Vai vouă, bogaților!” Sau: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția Cerurilor”

Evanghelia din această duminică ne arată că , deodată, pe neașteptate,  Dumnezeu i-a facut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o folosește.

Dumnezeu l-a miluit din belșug pe acest bogat fără ca acesta sa fi avut vreun merit; i-a facut un mare dar, așteptând ca și el, la rândul său,să facă daruri altora. Dar nu a fost deloc așa… Recolta aceasta neașteptată, în loc să îl sensibilizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să-l apropie de Dumnezeu și de semeni, îl îndepărtează, îl însingurează. 

Poate vă veți întreba pe  bună dreptate și deplin discernământ și „de ce? „ Simplu, deoarece atitudinea lui spirituală față de un dar material neasteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimașă, care-i schimbă însuși modul de a raționa, îl „înnebunește” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale.  În loc sa-I mulțumească Lui Dumnezeu și sa îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu și de semeni. El nici nu mulțumește Lui Dumnezeu, nici nu miluiește pe săraci, ci se gândește doar la sine, se asigură din punct de vedere material, dar se însingurează din punct de vedere spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbește doar cu sine însuși, pentru că se gândește numai la sine însuși. 

„Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani;  odihnește-te , mănâncă , bea, veselește-te”(Luca 12, 19).

Acest bogat era stăpânit de o lăcomie fără margini și de o iubire pătimașă de sine,  despre care Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne atenționează și ne învață că este începutul tuturor patimilor, la fel ca un examen al patimilor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune clar că iubirea de sine  a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf.  Fac. 3, 6), iubire trupească (pătimașă) de sine. Aceasta a făcut ca grija lui principala să fie, de-atunci, aceea de a discerne între ceea ce este plăcut și ceea ce este dureros, pentru a alege fără abatere doar plăcerea simțurilor, considerată ca fiind… „binele vrednic de dorit.” Așa a ajuns omul să cultive de fapt principiul propriei sale morți, considerându-l, din înșelare, plenitudine a ființării lui. Așadar, în jurul iubirii pătimașe de sine, ne spune Sfantul Maxim,  „se învârtește, ca un fel de cunoștință amestecată, toată experiența plăcerii și a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viață oamenilor tot nămolul relelor…” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie,  în Filocalia românească, vol. III, E.I.B.M.O., Bucuresti, 2008, p. 38.)

Astfel, păcatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam și Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunoștință, neascultare, nepostire și nepocăință, a avut ca urmare moartea spirituală și fizică a omului (cf.  Romani 6, 23).  Pentru Adam și Eva, darurile create și limitate au devenit mai importante decât Creatorul și Dăruitorul lor nelimitat și vesnic. Atitudinea lor n-a fost euharistică ci posesivă și exploatatoare.

Cu alte cuvinte, profitul devine mai valoros decât Persoana.  Dar când omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creația devine ostilă omului, iar relațiile dintre oameni se degradează (cf.  Facere 3, 1-18).  Când creația încetează de a mai fi fereastră și scară de urcuș spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despărțitor, idol și mormânt al omului  (cf.  Facere 3, 19).

Iar din acest determinism înrobitor al păcatului – fiindcă și iubirea plăcerii ,și refuzul durerii nasc deopotrivă patimile – firea omenească a putut fi eliberată numai prin iconomia Întrupării Fiului și Cuvantului lui Dumnezeu,  „ținta fericită (sfârșitul) pentru care s-au întemeiat toate”(Filocalia romaneasca,  vol. III, E.I.B.M.O., Bucuresti, 2008, p. 138)

Numai prin Iisus Hristos și  în  El,  firea umană a biruit definitiv atât puterea ispitei plăcerii, cât și pe cea a fricii de durere.  Astfel a fost dobândită pentru om putința nepătimirii, adică a libertății desăvârșite față de păcat și față de patimile egoiste – boli sufletești prin care el este subjugat și împins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Întruparea Domnului, ne spune același Sfânt Maxim Mărturisitorul, veacurile și pregătirea tainei celei din veac ascunse (cf.  1 Tim. 3, 16) s-au încheiat, dar cele în cursul cărora  „ne va arăta Dumnezeu bogăția covârșitoare a bunătății Lui, lucrând în cei vrednici indumnezeirea”, n-au ajuns încă la sfârșit. Cand se vor împlini și acestea, El se va uni cu toți ,  „după har, cu cei vrednici”  și  „în afară de har, cu cei nevrednici”. Celor dintâi li se va dărui astfel o bucurie negraită și nesfârșită, în timp ce pentru ceilalți rămânerea în afara harului și a legăturii iubirii va fi trăită ca un chin nemăsurat și veșnic, pentru că s-au închis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine față de Dumnezeu, față de creație și față de semeni, ca și cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul postmodern, la omul așa zis evoluat, la omul contemporan pe deplin secularizat, a cărui gândire autosuficientă nu se mai referă la Dumnezeu. Din moment ce omul însuși „a devenit măsura tuturor lucrurilor” și nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu mai are nimic transcendent și etern în el.  El parcă este condamnat să se mulțumească doar cu o existență efemeră și cu fericirea limitată pe care o procură avid și cu orice preț în lumea materială, la fel de limitată și perisabilă.  Toate acestea se realizează în societatea secularizată care își este suficientă sieși. Aceasta se închide în ea însăși ori devine totalitaristă și opresivă în numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transformă repede în idoli sau în ideologii ale puterii.  Comunitatea contemporană, chinuită de egoism și indiferență, a devenit astfel o simplă „existență comunitară”, lipsită de roadele adevăratei comuniuni izvorâte din iubire și ajutorare. Intr-un spatiu necontenit al profitului necondiționat, oamenii sunt transformați adesea în obiecte sau în cifre cu semnificații economice.

***

Viata omului care traieste fara a se mai raporta la Dumnezeu si la semeni este de obicei impovarata de atasarea cu patima de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava si privilegiile demnitatilor lumesti, de cautarea aproape cu disperare a placerii egoiste. Astfel, omul uita usor, asa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur, ca Dumnezeu a unit lumea aceasta „cu luptele, ostenelile, sudorile”, ca veacul de acum este doar „stadion”, iar abia cel ce va sa fie este „cununa”. Irationalitatea celui care se supune de voie „celor mai slabe ca umbra”, adica patimilor egoiste, este insa platita scump inca de aici,  prin trairea continua si chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale,  pierdere care va veni inevitabil. Insa perceperea vremelniciei realitatilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providential pentru ca el sa-si ridice privirea mintii si toata dorirea sa catre statornicia si bucuria netrecatoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se intampla in viata aceasta si-L va slavi pe Dumnezeu in orice imprejurare a vietii, asa cum invata Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand:  „Iti merge bine? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si binele ramane. Iti merge rau? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si raul se duce”.

Insa omul secularizat contemporan percepe aceasta lume ca si cum ar fi realitatea ultima si unica, pe care o foloseste ca si cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creatie.  Astfel, omul nu mai este responsabil in fata Creatorului si se comporta in creatie de o maniera egoista, posesiva si chiar iresponsabila, fara a se ingriji de viata generatiilor viitoare.  Lacom de castig sau profit imediat si nelimitat, omul secularizat exploateaza in mod excesiv si nerational pamantul, fara sa-i protejeze sanatatea sa naturala. Prin urmare, omul nu mai sfinteste pamantul, ci il otraveste, il degradeaza si-l imbolnaveste.  Ca atare,  criza ecologica sau criza mediului inconjurator este o consecinta a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat.  Acesta nu mai ia in considerare  legatura de viata  care exista intre creatie si Creator, intre dar si Daruitor. Omul uita sau nu vrea sa-si mai aminteasca de faptul ca Dumnezeu este daruitorul existentei create, natura si om. Asadar, libertatea omului, a fiecaruia si a tuturor impreuna, este cea care poate transforma o legatura sanatoasa si sfanta a vietii intr-o legatura a degradarii si a mortii.

În loc de concluzii 

Astfel invatam sa  „avem gandul (gandirea) lui Hristos”  (1 Corinteni 2, 16), sa vorbim duhovniceste ca Hristos:  „Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu”  (1 Petru 4, 11) si sa traim duhovniceste:  „umblati intru iubire, precum si Hristos ne-a iubit pe noi”  (Efeseni 5, 1-2;  cf.  Coloseni 3, 1-4 si 17). Asadar,  postul sfinteste gandul, cuvantul si fapta noastra. De la cuvantul demolator, degradant si tulburator, care ia forma jignirii, a minciunii, a defaimarii, a clevetirii, a judecarii aproapelui nostru, postul si rugaciunea ne ajuta sa trecem la cuvantul ziditor, care intareste comuniunea dintre oameni; care nu injoseste, ci inalta; care nu dezbina, ci uneste.  De aceea, Sfintii Parinti spun ca atunci  postim cu adevarat cand ne infranam si de la vorbirea de rau sau de la judecarea altora.

Prin credinta dreapta si vietuire sfanta, crestinul rastigneste in el patimile egoiste (mandria, lacomia si lenea sau comoditatea), lupta impotriva autosuficientei si autoafirmarii ca multumire de sine si ca lauda de sine.

Existenta egoista pacatoasa, numita simbolic „trup” sau „carne”, inteleasa nu ca materie, ci ca despartire sau instrainare a omului de Dumnezeu si ca autosuficienta sau autoafirmare egoista, in afara comuniunii de iubire, poate fi vindecata numai prin refacerea comuniunii duhovnicesti a omului cu Dumnezeu:  „Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi,trupul este mort pentru pacat; iar Duhul, viata pentru dreptate.  (…) Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii”  (Romani 8, 9-10 si 13).

Intrucat „faptele trupului”, ca manifestari ale existentei umane egoiste si cazute, impiedica pe om sa intre in Imparatia iubirii si sfinteniei vesnice a lui Dumnezeu,  vremea postului, unit cu rugaciunea, Spovedania, Impartasania si milostenia, este o perioada de pregatire pentru a primi lumina Betleemului in sufletele noastre.  Astfel, simtim ca Hristos Se naste in sufletul nostru, aducand in el pacea si bucuria cereasca, pentru ca  pe pamant sa fie pace si intre oameni bunavoire,  spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea oamenilor.

Pe de alta parte, ratiunea umana credincioasa si rugatoare vede toata  creatia ca dar al lui Dumnezeu,  un dar care trebuie cultivat si impartasit. Deci, ea este o casa euharistica sau recunoscatoare in fata Ratiunii divine care a creat lumea. Mai mult, ratiunea rugatoare  considera pe fiecare om ca fiind o icoana sau un chip al lui Hristos.  In rugaciune, ratiunea umana contempla intreaga creatie in iubirea si mila lui Dumnezeu, iar nu in singuratate si suficienta sau in incertitudine si hazard.  Hristos ne spune ca trebuie sa ne iubim aproapele asa cum El il iubeste, asa cum Dumnezeu il iubeste (cf.  Ioan 15, 12). Adica  noi trebuie sa iubim pe aproapele in prezenta lui Hristos si cu iubirea pe care Hristos ne-o daruieste in Duhul Sfant.  De aceea, Sfintii Parinti fac diferenta intre iubirea naturala egoista, care e deseori marcata de pacat, si iubirea ca dar al Duhului Sfant, care este comunicat in rugaciune si in toata viata sacramentala a Bisericii. Nu trebuie deci sa ne iubim aproapele intr-un mod posesiv si utilitarist, ci in mod  euharistic  (recunoscator), ca prezenta si dar pentru o comuniune sfanta si mantuitoare (cf.  Matei 25, 31-46), ca intalnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoias. Ratiunea luminata de credinta rugatoare confirma adevarul ca  fiinta umana este creata pentru viata vesnica,  pentru Inviere, pentru a participa la bucuria si iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru ca cel ce iubeste pe Hristos va fi mentinut vesnic de Hristos in aceasta iubire divino-umana. De asemenea,  dogmele credintei crestine sunt dogmele vietii vesnice si ale libertatii infinite,  intrucat continutul lor intim si ultim este iubirea insasi a lui Hristos Cel Rastignit si Inviat, Care ne reveleaza si ne comunica viata infinita si vesnica a Sfintei Treimi.

***

Pentru a susține jurnalismul independent, aveți link ul de donații mai jos:

https://www.paypal.com/donate/?hosted_button_id=EX3UVYDFJP2MW

Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe