Maria Mandea și George Marian Preduț se completează unul pe celălalt atât în viața personală, cât și în cea profesională. Fac un duo în mai multe proiecte artistice, iar în această primăvară au fost printre primii care au deschis poarta rezidenței artistice Șona AIR (Artist in Residence).

Micul sat Șona, acolo unde liniștea este întreruptă doar de câte un salut pribeag, vreo talangă de vacă sau vinerea de ciocanul care bate la Fierăria lui Lazăr, a fost locul unde a copilărit pictorul Ștefan Câlția. După ce iei la pas satul, sub privirile atente ale caselor albastre, o să fie clar de unde și-a găsit inspirația bătrânul artist – culorile și liniștea din picturi, casele și peștii, dar mai ales îngerii pe care cu siguranța i-a întâlnit într-o zi de primăvară, când livezile de măr care îmbracă dealurile din spatele casei sunt albe imaculat. Fundația care îi poartă numele duce mai departe munca lui de a reîntoarce, la nesfârșit, recunoștința pentru locurile de pe malul drept al Oltului. După ce a fost restaurată în 2011, Casa Albastră a lui Ștefan Câlția găzduiește oameni de bine, artiști care sunt în căutarea magiei, a legăturii dintre om și natură, dintre om și artă.

În această primăvară, locul care încă poartă amprenta autentică transilvăneană a găzduit ediția-pilot a programului de rezidenţă artistică Șona AIR (Artist in Residence), ai cărui artiști-invitați au fost duo-ul Maria Mandea și George Marian Preduț și Sorina Vazelina. Rezidența, una dintre puținele de la noi din țară, își propune să fie, timp de două luni, un spațiu primitor pentru artiști, unde aceștia să se simtă liberi să exploreze împrejurimile, dar și propriul drum al ideilor și al creativității, fără presiunea de a livra ceva la finalul perioadei. Maria și George sunt doi artiști bucureșteni, care au venit la Șona fără vreun plan anume, ci doar cu gândul de a respira și a (re)găsi idei. Pasiunea pentru urban și dorința de a cuceri spațiul public prin jocuri le-au stat aproape, așa că cei doi și-au găsit imediat punctele de reper: firea umană a caselor și personajele din proiectul Micul Haos, devenite și ele exploratori și săteni deopotrivă. „Weekend Adevărul“ a vorbit cu cei doi tineri artiști despre cum și-au conturat până acum parcursul creativ, despre importanța jocului în viața societății, dar mai ales despre cum s-a croșetat legătura dintre ei și Șona în cadrul acestei rezidențe.

„Weekend Adevărul“: Care este bucățica specială a fiecăruia dintre voi în acest duo?

Maria: În primul rând, facem parte din proiectul Super:Serios, un colectiv de oameni pasionați – artiști, arhitecți, designeri – înființat în 2017, care se ocupă, în principal, de jocuri urbane. În ultimul timp am lucrat, spre exemplu, la proiectul Biblioteca de jocuri publice: o serie de jocuri inventate de noi, pe diverse teme, disponibile pe site-ul Institutului Jocului, pe care le poate lua oricine și desena cu creta pe jos. Sunt jocuri educative, unele cu tematică de urbanism, de mediu înconjurător – spre exemplu, avem un joc despre cum relaționăm cu malul unui râu în oraș. Trei dintre jocuri le-am pus în practică în Timișoara anul trecut. În principiu, eu fac jocuri și jucării. De asemenea, predau la UNATC, la un master despre Game design.

Ce tipuri de jocuri faci? Ai o filosofie anume care stă la baza jocurilor tale?

Maria: Cel mai important este că fac jocuri contrar percepției de acum, de joc de pe calculator, care te trimite în camera ta și te predispune la însingurare. Jocurile pot reprezenta lucruri sociale, iar arta trebuie să fie participativă, să-l implice pe privitor, iar joaca este o metodă de a face asta. Eric Zimmerman, un teoretician al jocului, spune că „jocul este forma de artă a secolului XXI“. Și da, sunt jocurile video care sunt în prim-plan, dar sunt atât de multe altele pe lângă, inclusiv modul în care interacționăm cu unele obiecte îl putem considera un joc, spre exemplu, când învățăm să folosim un telefon.

Iar tu, George, partea ta este cea care se ocupă cu fotografia?

George: Da, așa este. Am început în liceu, când, împreună cu câțiva colegi, mergeam în locuri mai puțin accesibile din oraș și făceam fotografii. După ce am terminat Facultatea de Psihologie, am făcut Artele, urmându-mi proiectul cu explorarea urbană, trecând treptat de la fotografia digitală la fotografia pe film. Chiar și lucrarea de licență a fost un colaj, transpus în textil, despre București, am subliniat diferențele arhitecturale văzute de sus, și tot Bucureștiul a fost tema și de master – o cronologie arhitecturală, de la clădirile din 1890 până în prezent, recreată prin diferite tipuri de fotografie, de pânză și de cusături.

Și când v-ați cunoscut?

Maria: Prima dată a venit la unul dintre jocurile mele, expus la Știrbey 47, acum câțiva ani. Atunci, o dată pe săptămână, aduceam în fața publicului un joc nou și așteptam reacții. Recent, chiar ne-a trimis cineva o poză cu noi doi de atunci (râde).

George: Era un joc tot legat de urban, social, o zonă în care ne întâlnim cel mai mult.

Maria: Da. Până la urmă, arta este despre ce face artistul, dar este și despre societate, despre lumea în care trăim. Așadar, jocul este despre noi și despre lumea în care trăim. Iar el documenta lumea asta și da, multă lume face poze în oraș, însă important este ce vezi cu adevărat.

Jocul, în ajutorul comunității locale

Ce înseamnă, practic, o expoziție de jocuri? Cărui public se adresează mai mult?

Maria: Lumea care venea nu era neapărat pasionată de jocuri, ci mai degrabă erau cei care ar fi venit la expoziții. Însă, de obicei, la expoziții vii, te uiți, eventual anumite opere te mișcă, dar de foarte puține ori ai șansa să faci mai mult de atât, să influențezi cumva actul artistic. Așadar, este un alt mod de a interacționa cu arta. Sunt mai multe cercuri acolo: sunt jocuri la o intersecție cu arta, dar și cu urbanismul.

Cum ajunge un joc în zona urbanismului?

Maria: Un boardgame înseamnă, de obicei, că stăm în jurul unei mese și ne jucăm, așadar, fără prea multă mișcare. În jocuri te miști, este esențial să faci asta. De aceea jocul este și un bun mediu educativ sau un mediu pentru a discuta subiecte care altfel ar fi tabu. De exemplu, am făcut jocul „Rousseau“, care avea la bază un citat de-ale filosofului Jean Jacques Rousseau care discută despre originea proprietății private. Iar acum, ca să pui în discuție legitimitatea ei, este de neconceput. Iar în joc, folosindu-ne, de exemplu, de niște țăruși, vorbim despre granițe, dacă avem granițe trebuie să le apăr sau să sar peste ele. Așadar, discutăm despre asta, dar jucându-ne.

George: Tot un astfel de joc l-a realizat Maria în fața cinematografului „Gloria“, legând această temă de subiectul retrocedării unei bucăți din Parcul IOR.

Așadar, o temă atât de importantă pentru comunitatea locală, adusă aproape și de copii. Ce a presupus acel joc?

Maria: Da, este foarte importantă. Eu m-am născut acolo, am copilărit acolo, mă jucam în fiecare zi acolo, iar acea bucată de parc chiar era parc și nu altceva, nu ai cum să spui altfel. Se vede inclusiv în planul cartierului din anii ’60, când a fost construit. Cu acordul Primăriei, am făcut în fața cinematografului un joc care are cam 5 metri pe 5 metri, inspirat de harta parcului: un jucător este în centru, care trebuie să apere spațiul public, iar alții sunt de jur-împrejur și vor să ia din parc și să-l transforme în proprietate privată.

Ați lucrat împreună la el?

George: Am făcut documentarea și am ajutat puțin și la vopsit.

Maria: Este foarte fain să lucrăm împreună. Mie oricum nu mi-a plăcut niciodată să lucrez singură. În facultate ne obligau să facem asta, cu ideea de a ști cine a muncit mai mult. Mie nu îmi pasă cine a muncit mai mult, ci că a ieșit mai bine că am lucrat împreună.

Și acum simți că vă completați unul pe celălalt?

Maria: Da, clar. Bineînțeles că fiecare își asumă mai mult anumite roluri, dar este mereu o comunicare. Avem un tip de lucru în care ne completăm.

George: Depinde și cât de mult te prinde subiectul.

Putem spune că vă doriți să recuceriți spațiul public prin jocuri…

Maria: Da, exact. În prezent, totul pare acaparat – ba se face o parcare, ba se pune o terasă, ba își întinde cineva un gard și spune că e proprietate privată. Nu mai există nici măcar spațiile care existau când eram mici, unde te puteai juca Frunza sau Șotron, nu mai sunt. Problema nu este că un anumit spațiu nu poate fi folosit în direcția asta, ci că nu ne imaginăm că poate fi folosit și așa. În plus, de aici pot porni și alte idei pentru folosirea spațiilor respective. Este cumva opusul artistului care are un tip de meșteșug și pe care îl transmite către un ucenic și tot acest proces este învăluit în mister. Noi ne dorim ca toată lumea să folosească toate jocurile posibile. Îl putem parafraza pe Gianni Rodari, un pedagog și scriitor italian, care spune că „toți copiii ar trebui să ajungă să folosească cuvintele în toate modurile, nu pentru a deveni artiști, ci pentru ca nimeni să nu devină sclav“. Asta mi se pare că este arta: nu trebuie ca toată lumea să fie artist, dar cu cât mai multă lume face lucruri ca și cum ar fi artiști, cu atât avem mai mulți oameni mai liberi, care pot schimba lucrurile.

„Păpușile spun multe despre noi ca societate“

Cum a apărut Micul Haos?

Maria: A apărut prin 2013, când eram anul II la Arhitectură, și mi-am dat seama că nu este ce vreau să fac. Așa că am renunțat și m-am înscris la Design de produs. Până la admitere mai aveam însă un semestru liber, timp în care, stând cu părinții mei, am găsit niște fotografii cu o păpușă făcută de mama înainte să mă nasc eu, care era un fotograf ce făcea poză la un aparat mai mare decât el. Ea face jucării, păpuși, mascote, costume, a avut și expoziții – este mult mai pricepută decât mine (râde). Cu toate că am crescut cu păpușile ei, nu mai văzusem așa model, așa că mi-a arătat cum se face și eu am continuat. Proiectul a crescut, dar nu pentru că mi-am propus asta, ci pentru că îmi plăcea – am descoperit și această zonă a jocurilor, mai ales că într-o păpușă pui atât de multe emoții. În plus, este capacitatea lor de reprezentare, ele nu sunt păpuși Barbie sau fantasie, ci sunt apropiate de societate, sunt oameni de pe stradă.

Iar această trăsătură specială se conturează mai ales în fotografii…

George: Da, cred că asta atrage, că atunci când le fotografiez, încerc să le integrez printre oameni.

Maria: Păpușile nu reprezintă doar meșteșugul de a le face, ci sunt și despre ce spun despre noi ca societate, ca spațiu – asta este și ideea de la care am pornit în rezidență, relația dintre personaj și spațiul în care trăiește.

De unde denumirea de Micul Haos?

Maria: Este după scurtmetrajul lui Rainer Werner Fassbinder, „Das kleine Chaos“. Pe scurt, este povestea a trei prieteni, doi băieți și o fată, care o jefuiesc pe o doamnă mai burgheză pentru a avea bani să meargă la cinema. Și mi s-a părut pur și simplu că personajele se potrivesc cu păpușile. Atât de simplu.

„Am învățat să ne reglăm ritmul în concordanță cu al satului“

Ați vorbit, pe de o parte, despre relația oamenilor cu spațiul, iar pe de cealaltă, despre cum învață oamenii unii de la alții. Voi ce ați învățat de la Șona și de la oamenii ei în perioada rezidențiatului?

Maria: În primul rând am învățat să nu îmi mai pun atâtea notificări pe telefon (râde). Aveam tot timpul un nou reminder, mai ales că lucrez la mai multe lucruri în paralel. Așa că pot spune că am învățat să nu mai fiu chiar așa în priză tot timpul, ci mai degrabă conectată doar la prezent, la lucrurile pe care le fac pe moment.

George: Am învățat cum să ne reglăm cumva ritmul, să fie în concordanță cu Șona, să putem explora satul, pentru că, deși este mic, are o mulțime de surprize – nici nu am descoperit tot ce ne-ar putea el oferi.

Maria: Șona este oricum un spațiu complet diferit față de ce suntem noi obișnuiți. Ne-am născut amândoi în București, și cel puțin pentru mine, reprezentarea de a merge la țară este de a merge la 2 Mai.

V-ați simțit stingheri, poate la început?

Maria: Când am ajuns aici a trebuit să descoperim mai întâi curtea, ce înseamnă spațiul acesta, locul în sine – câteodată e frig, câteodată e cald. Ne-am simțit puțin inconfortabil la început pentru că era foarte liniște, părea că nu este deloc animat. În primele zile am stat singuri, într-un loc străin, dar ne-am adaptat la tot ce trebuia, să facem eforturile necesare, să ne gospodărim: de exemplu, să facem mereu de mâncare – nu ne puteam permite să dăm comandă de mâncare dacă nu aveam chef să gătim.

Săteanul înalt de 3 George și jumătate

Într-o comunitate atât de mică, inclusiv relația cu oamenii este alta față de București…

Maria: Da, aici a trebuit să îi salutăm pe toți cu care ne întâlneam pe stradă. Oamenii însă ne-au primit în case, ne-au împărtășit poveștile lor, au fost foarte deschiși cu noi.

George: Zilnic, însă am descoperit că satul are personaje.

V-au inspirat pentru viitoare proiecte, fie ele jocuri sau păpuși din universul Micului Haos?

Maria: Ne-am gândit – și mulți au întărit ideea – că ar fi drăguț să avem un personaj care să rămână în Șona. Dar ar fi frumos să și rămână atelierele pentru copii, așa cum este cel de acum – facem un sătean cât casa, la propriu!

Ce presupune realizarea acestui personaj?

Maria: O să fie făcut din carton, cu încheieturi încât să se poată mișca, iar copiii vor desena fiecare parte a corpului – însă nu le spunem de la început ce este produsul final. Le dăm doar puzzle-ul pentru ca următoarea zi să le arătăm ce au creat, de fapt. Îl vom atârna de la geam și va fi cât casa, are 6 metri, și se poate mișca. Iar pe geamul de sus, care este rotund, și care reprezintă capul acestui sătean de carton, copiii pot scoate capul – și astfel, capul lor va fi capul săteanului (râde).

George: Am explorat mai multe idei de când am venit la Șona și ne gândeam să facem unele personaje care să semene cu casele sau să poarte culorile sau modelele de pe fațada caselor. Până la urmă, am ajuns la un personaj cât o casă. Iar pentru a măsura casa, am folosit ca unitate de măsură (râde): parcă avea 3 George și jumătate.

Poveștile de dincolo de pereți

Care era reacția lor când le spuneați că sunteți artiști veniți într-o rezidență?

Maria: În cazul nostru a fost mai ușor pentru că, de obicei, ne vedeau cu câte o păpușă și se prindeau din prima (râde).

George: Nu erau chiar atât de curioși, însă erau foarte primitori. Își doreau mai mult să povestească despre ei și despre sat decât să afle despre noi.

Aveți o poveste care v-a rămas aproape – fie că v-a impresionat, fie că v-a amuzat?

George: Domnul care are cea mai veche casă din Șona. Într-o zi mai friguroasă, ieșisem la plimbare cu săteanul – una dintre păpușile făcute aici – și l-am așezat în fața unei case care ne-a inspirat. Pe mine m-au inspirat și impresionat mai mult casele mai vechi, care poate par și părăsite. Am făcut o fotografie, însă prin preajmă se afla și domnul acesta, noi nu îl văzuserăm. A început să se uite la ce facem și a intrat în vorbă cu noi. Ne-a invitat în casă și ne-a povestit că a cumpărat-o prin anii ’80, dar ne-a arătat o grindă pe care era scrisă data de 1811. Casa este în stadiu avansat de degradare, dar el ne spunea că ar vrea să îi refacă acoperișul momentan. Ne-a arătat o cameră care părea chiar prinsă în trecut, cu multe haine vechi – era și o imagine care te impresiona, cu lumina care pătrundea printre scândurile obloanelor.

Maria: Ne-a impresionat foarte mult. De cele mai multe ori, noi vedem doar fațadele caselor, însă dincolo de ele sunt alte straturi, la care noi nu ajungem. Dar oamenii din Șona au fost deschiși să ne arate și din acele straturi.

George: Bineînțeles că această generozitate a lor ne-a ajutat foarte mult. Spre exemplu, în cazul de față, eu am făcut o fotografie cu săteanul și cu domnul, apoi o dublă expunere cu casa – de afară și din interior –, și una cu rufele atârnate în prispă. Mai târziu, am aflat de la doamna care vinde sandvișuri și care este și poștăriță că domnul acela nu prea lasă oamenii să îi intre în curte și era impresionată că noi am reușit (râde).

„Ideea că lumea întreagă este un atelier o voi lua cu mine din Șona“

Cum ați ajuns aici, la rezidența artistică Șona AIR? Și, mai ales, cum ați primit propunerea aceasta, mai ales că, spre deosebire de alte rezidențe, aici nu trebuie să livrați ceva obligatoriu la finalul perioadei?

Maria: Propunerea a venit de la Monica Dănilă, coordonatoarea Șona AIR. Prima mea intenție a fost să spun „nu“. Cu atâtea lucruri pe care le aveam de făcut, să plec două luni din oraș ar fi imposibil. Apoi, mi-a povestit mai multe, mi-a spus că va veni și Sorina (n.r. – Sorina (Vasilescu) Vazelina, ilustratoare și graphic designer), a cărei muncă o apreciam foarte mult și cu care simțeam că rezonăm, că este din același cerc de interes, ca să zic așa.

Ați plecat cu un plan de a face ceva anume la Șona sau v-ați spus că veți merge pe inspirația de moment?

Maria: George a fost mai organizat, el a făcut niște planuri. Oricum, dacă nu era el, eu înclinam să nu accept propunerea Monicăi. Știam că fac treabă mai bună împreună cu cineva decât singură. Iar George și-a și dat demisia pentru a veni la Șona.

George: Am considerat că este un moment numai bun pentru a mă dedica artelor, domeniul pentru care m-am pregătit. Și ne-am spus că aici, timp de două luni, putem să vedem cât de bine lucrăm împreună pe ceva mai amplu, mai creativ, nu doar pe proiecte mici, punctuale.

Șona AIR, o experiență completă

Ca artiști care sunteți implicați în atât de multe proiecte, cum simțiți importanța unei astfel de rezidențe în viața voastră?

Maria: Rezidența a venit chiar într-un moment foarte bun, când aveam nevoie de așa ceva. Pentru mine este exact ca acel semestru în care am avut liber și am început proiectul cu păpușile. Într-o viață atât de aglomerată, pauzele acestea de a putea fi liber să vină alte idei, să clarifici lucrurile, chiar și de sta degeaba sunt esențiale. O perioadă de liniște este o perioadă în care se pregătesc alte lucruri, de fapt.

George: Chiar este foarte potrivit și numele rezidenței, AIR (Artist in Residence) – chiar este o gură de aer pentru artiști.

Pe parcursul rezidenței ați simțit vreodată nevoia de a avea un profesor, un mentor poate, cineva de la care să învățați ceva concret, direct?

Maria: Nu cred. Oricum, în momentul în care am avut nevoie să ne sfătuim cu cineva, am făcut-o. Am apelat la prietenii și colegii noștri. Oricum, nici când eram la școală nu simțea că cineva e profesor, i-am văzut ca niște egali de la care am ce învăța, dar și ei au ce învăța de la mine – poate și pentru că tatăl meu este profesor. Așa că mi se pare că pot învăța de la oricine.

George: Și am avut oricum o colaborare foarte bună și completă cu toată lumea: cu oamenii de la rezidență, cu cei de la organizația care se ocupă de Șona, cu ghida satului. Și mai ales cu Monica.

Maria: Da, ea a organizat foarte bine lucrurile și nu a lăsat pe nimeni să interfereze cu treaba noastră (râde). Ea vede lucrurile foarte clar, mai ales în ceea ce înseamnă munca artistică, rolul artistului în societate.

Există ceva anume din rezidență sau din sat ce veți duce mai departe – poate un obicei?

George: În privința practicii artistice, aș vrea să continui cu dubla expunere, pe care am redescoperit-o aici. Dar și apropierea față de oameni – da, nu vom saluta oameni pe stradă ca aici (râde), dar cred că la București o vom obține prin jocuri.

Maria: Lucratul afară. Nu am fost niciodată străină de a lucra în spațiul public, dar aici, cred că natura a accentuat această plăcere. Ideea că lumea întreagă este un atelier este cea pe care o voi lua cu mine din Șona.