Acum o sută de ani, pe 4 ianuarie, Parlamentul României a votat excluderea prințului Carol, viitorul Carol al II-lea, de la succesiune. Din cauza aventurilor sale amoroase, România a intrat într-o criză dinastică profundă, care a dus în cele din urmă la slăbirea democrației.

Pe data de 4 ianuarie 1926, regatul României intra într-o criză dinastică fără precedent și care avea să-i schimbe total destinul. Pe scurt, Parlamentul României a votat îndepărtarea prințului Carol (n.r. cel care avea să devină regele Carol al II lea) de la succesiune. Adică devenea o persoană ca oricare alta, cu numele de Carol Caraiman, fără să mai poată emite pretenții la tronul României. Cel care îi lua locul în linia dinastică era principele Mihai, un copil de numai 5 ani. Moartea regelui Ferdinand anul următor, pe fondul înlăturării prințului moștenitor Carol al II lea, a aruncat România într-o criză dinastică. Ulterior Carol avea să tragă sforile pentru a reveni pe tron. Acțiunile și aventurile, considerate de unii absolut iresponsabile, ale lui Carol al II lea, avea să coste scumpe democrația românească dar și imaginea Casei Regale. 

Copilul preferat al României. Grăsuț, milităros și cu despotismul în sânge

Carol al II-lea a fost fiul lui Ferdinand I şi al reginei Maria. S-a născut pe 15 octombrie 1893, la Sinaia, pe domeniile Casei Regale. Nașterea lui Carol a reprezentat o bucurie enormă pentru români. Și asta în condițiile în care acesta era o garanție a continuității și stabilității monarhiei românești. Era primul prinț din neamul Hohenzollern născut pe pământ românesc și crescut exclusiv în legea și tradițiile țării. Era primul născut și implicit un copil foarte alintat de toată lumea. Ce mai, copilul preferat al românilor.

„Ca și copil mic, Carol era destul de grăsuț, fericit și foarte ascultător. Fiind primul născut, evident că era alintat de către toată lumea, bătrâni și tineri, și tot ce își dorea îi era pus la picioare. Era mult doritul moștenitor, așadar copilul favorit al tuturor. Când a mai crescut un pic a devenit calm și foarte serios”, scria regina Maria.

Copilul grăsuț și alintat a intrat pe mâna tutorilor și guvernantelor sub stricta supraveghere a unchiului Carol I. Acesta din urmă și-a impus principiile și autoritatea asupra nepotului dorind să facă din el unul dintre cei mai buni suverani ai României. Sub influența unchiului și a tutorilor militari, Carol al II lea a devenit pasionat de arme, armată, de ordine și disciplină. Se spune că-și teroriza surorile încercând să-și impună mereu voința.

„Micul băiat împărtășea pasiunile tatălui său și ale unchiului pentru lucrurile militare. Iubea tot ce era legat de armată, adora uniformele și ideea de disciplină și comandă. (…) În orice caz, acest copil preocupat de armată, era un chin pentru surorile lui; înăuntrul lui dormea bine ascuns un viitor autocrat. Joculețele cu care venea, urmăreau regulile și tiparele instituțiilor politice și militare, și asta supăra foarte tare fetele. Carol voia ordine și precizie și avea o enormă și impetuoasă dorință să domine, să subjuge și să impună restricții”, adăuga Regina Maria.

Practic, părinții, Ferdinand și Maria, nu au avut un cuvânt de spus în educația tânărului Carol. Mai degrabă unchiul și mătușa, adică Carol I și Elisabeta de Wied, decideau în privința principiilor educaționale după care trebuia ghidat micul prinț. Se prea poate ca încercând să-l transforme într-un mare om politic și un militar capabil, să se fi ajuns la efectul contrar.

Educația strictă să nu fi fost prea apăsătoare pentru tânărul prinț. În orice caz, ca adolescent și apoi tânăr militar Carol al II lea părea o mare speranță a României. Era foarte popular, apreciat, considerat un tânăr ambițios, harnic și cinstit. Un neamț adevărat. După moartea lui Carol I, în anul 1914 și ascensiunea la tron a lui Ferdinand I, Carol al II lea devenea prințul moștenitor. În acest context a înființat Corpul de Cercetași, o instituție extraordinară de bine organizată dar și Regimentul 2 Vânători „Regina Elisabeta”, un regiment de elită.

Era foarte apropiat de soldați și tinerii ofițeri, fiind la rândul său deosebit de respectat. Ce mai, părea moştenitorul de vis al tronului Regatului României. „Niciodată nu ne-a necăjit pe noi, părinții lui, e ascultător și maleabil. E harnic și știe să se organizeze, dar are o anumită încredere naivă în propriile puteri, privește solemn și pompos tot ce face, însă când se apucă de un lucru îl face temeinic, sistematic, chiar dacă nu e important”, adăuga regina Maria.

Ba chiar, în timpul războiului, pe 17 ianuarie 1917, Carol a plecat într-o misiune diplomatică alături de Ion I.C. Brătianu, la Petrograd în Rusia. La masa oficială, Carol a preferat să stea alături de tinerii ofițeri decât în capul mesei alături de țar și Brătianu. Pe nepusă masă, însă, avea să urmeze o cruntă dezamăgire. Prințul moștenitor Carol avea să facă ceva ce va zgudui întreaga opinie publică.

De la speranța monarhiei românești la o cruntă dezamăgire.

Prințul de vis s-a transformat în moștenitorul de coșmar după ce a dat de iubire. Se pare că tânărul prinț avea o pasiune neobișnuită pentru femei dar și boală care-l obliga să-și satisfacă cât mai des poftele sexuale. Mai precis, suferea de priapism o afecțiune care provoca erecții dureroase și constante, fiind legată adesea de apetitul său sexual exagerat. Până la urmă era o problemă cât se poate de rezolvabilă, foarte discret, mai ales pentru un prinț moștenitor. Grav era modul în care iubea Carol al II lea. Adică pătimaș, pierzându-și total capul pentru femeile de care se îndrăgostea. Îndatoririle și statutul păleau mai mereu în fața iubirii.

A făcut o pasiune pentru Zizi Lambrino, o tânără din anturajul reginei Maria, alături de care petrecuse prin saloanele mondene ale Iașiului. Tatăl fetei era generalul Lambrino iar cei doi tineri se cunoșteau din copilărie. Căsătoria dintre cei doi nu era, însă, posibilă fiindcă Zizi Lambrino nu provenea dintr-o dinastie regală. Așa că în septembrie 1918, în timp ce România trecuse printr-un adevărat coșmar, prințul moștenitor Carol dispare de la Regimentul de vânători de munte și dezertează.

A trecut Nistrul în Ucraina și s-a pus sub protecția ofițerilor austrieci. A ajuns la Odessa, aflată sub ocupație inamică și s-a căsătorit cu Zizi Lambrino. Carol era și dezertor dar și trădător, situație în care orice ofițer ar fi fost condamnat la moarte de Curtea Marțială. El a trimis acasă o telegramă prin care își anunța tatăl de decizia luată. „Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Pot să mă întorc cu ea sau iau drumul Franței?”, scria Carol.

Pățania a scandalizat opinia publică și a umplut de rușine Casa Regală. Mai ales fiindcă România se făcuse de râs în fața Puterilor Centrale, prințul moștenitor ajungând cu ajutorul inamicului să dezerteze. 

„Vâlva a fost enormă, căci Prințul, în care toți ne pusesem încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dându-ne o mare decepție”, scria Constantin Argetoianu în „Memorii”.

Primul ministru al României, Alexandru Marghiloman a cerut dezmoștenirea principelui Carol. „Am consultat miniștrii și prezidenții; nu am vorbit cu cei din opoziție, dar cunosc părerea generală a publicului. Prințul trebuie declarat decăzut din prerogativele sale; Prințul Nicolaeproclamat în locul său și pentru el făcută o educație severă și serioasă(….)Prințul( Carol) nu e iubit. Este complet indiferent și a dovedit o lipsă de judecată, care nu e o făgăduială pentru viitor”, i-a spus Marghiloman regelui Ferdinand.

Regele a mai făcut însă o încercare. L-a readus cu forța în țară, pe Carol și l-a obligat să semneze un act prin care renunța la căsătoria cu Zizi Lambrino. Au urmat crize crunte. Carol s-a împușcat în picior, pe frontul din Ungaria, amenințând cu sinuciderea. În plus, a trimis două scrisori prin care anunța renunțarea la tron. Numai pentru a-și urma iubita. „Ar fi fost onorabil să mori cu un glonț în cap, să fii înmormântat în pământul românesc, decât să-l trădezi”, i-ar fi mărturisit, mama sa, regina Maria.   

Un caz irecuperabil

Pentru a-l face să o uite pe Zizi Lambrino, regele Ferdinand l-a căsătorit pe Carol cu principesa Elena a Greciei și a Danemarcei, în anul 1921. Mai mult decât atât „Zizi” a fost trimisă la Paris pe cheltuiala Casei Regale numai să stea departe de țară. Lucrurile păreau să se îndrepte iar incidentul doar o întâmplare nefericită, „ale tinereții valuri”. Mai ales că tânărul cuplu princiar concepuse deja un moștenitor.

Pe 25 octombrie 1921, principesa Elena a Greciei îl aduce pe lume pe Mihai. Carol s-a dovedit însă irecuperabil. Acesta sfida orice regulă dinastică și nu părea conștient, așa cum remarcase și Marghiloman, de rolul său, acela de moștenitor al tronului.

Nu după mult timp, principele moștenitor, care deja renunțase de două ori la tron, s-a îndrăgostit de Elena Lupescu, fiica unui farmacist evreu. Aceasta era căsătorită cu ofițerul Ion Tâmpeanu, atunci când a început relația cu principele Carol. Spre stupefacția Casei Regale dar și a oamenilor politici, principele Carol comite o nouă eroare deosebit de gravă.

În 1925, profitând de o înmormântare în Marea Britanie, unde reprezenta Casa Regală, principele Carol fuge cu Elena Lupescu. Cei doi pleacă în Italia. Carol al II-lea cerea din nou să fie exclus din familia domnitoare şi totodată se angaja să nu mai vină 10 ani în România. La scurt timp, pentru a-şi dovedi hotărârea trimite şi a patra renunţarea la tron. 

„Declar prin aceasta că renunț irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până astăzi. Ca principe al României și ca membru al Familiei Regale. Renunț, totodată, la drepturile ce mi-ar reveni prin legile țării asupra fiului meu și averii sale. Mai declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor la care am renunțat de bunăvoie și din proprie inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă întorc în țară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă mai întorc fără autorizația Suveranului”, scria de la Milano, principele Carol.   

Sătul, probabil, de capriciile fiului său, regele Ferdinand a legalizat declaraţia de renunţare la tron a principelui Carol. „Am stat, Sitta( principesa Elena) și cu mine, și am privit grozăvia în față. (…) Noi l-am chemat pe Majestatea sa. Toți trei am stat ca și cum am fi fost loviți de trăsnet. (…) Dar Sitta, copilul, noi, părinții lui țara sa, armata în care a servit! Rușine! Rușine! Rușine!”, scria regina Maria. 

Pe data de 31 decembrie 1925, în faţa Adunării Constituţionale, Ferdinand a cerut recunoaşterea ca moştenitor a principelui Mihai, nepotul său, fiul lui Carol. „Soarta Coroanei să nu fie lăsată la voia schimbătoare a nimănui”, cerea Ferdinand oamenilor politici şi de stat români, printr-o scrisoare adresată lui Averescu. 

De altfel, prin testament Ferdinand îi anulează lui Carol dreptul la moştenire asupra proprietăţilor regale. Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial pe 4 ianuarie 1926. Carol nu mai era moștenitorul tronului României și se numea pur și simplu Carol Caraiman. În 1927 Ferdinand I moare iar rege ajunge Mihai I, un copil. Țara ajunge pe mâna unei regențe iar acțiunile viitoare ale lui Carol al II lea vor zdruncina democrația românească.