Ce secrete ascund documentele diplomatice din anii în care Ion Iliescu, Petre Roman și Adrian Năstase controlau destinele României? Desecretizarea arhivelor Ministerului de Externe promite să arunce o lumină nouă asupra culiselor Revoluției, a modului în care Moscova a încercat să își reconfigureze influența după 1989 și a deciziilor controversate prin care Regelui Mihai i s-a interzis revenirea în țară. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, istoricul Cosmin Popa analizează impactul acestor documente deblocate cu întârziere și explică cum s-au transformat ambasadele în anexe ale Securității.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Într-un interviu acordat „Adevărul”, cercetătorul în istorie, Cosmin Popa, subliniază, încă de la început, că termenul legal pentru desecretizarea documentelor a fost depășit de mult timp. În opinia sa, arhiva Ministerului de Externe are o reputație bună tocmai pentru că a desecretizat deja cea mai mare parte a documentelor până în 1989, evitând astfel noile valuri de secretizare apărute în anii 2020. În ceea ce privește serviciile secrete, Cosmin Popa precizează că documentele acestora circulau pe canale separate și nu intrau în circuitul arhivistic obișnuit al diplomației.

„În Arhiva Ministerului de Externe se găsește, de obicei, corespondența diplomatică și instituțională între, în primul rând, ministrul de Externe și reprezentanțele diplomatice sau diverșii diplomați însărcinați cu o serie de misiuni extraordinare în sensul în care, în afara regulilor reprezentării diplomatice, există corespondență între Guvern și Ministerul de Externe și, desigur, corespondență între Ministerul de Externe și Președinție  sau între Ministerul de Externe și alte instituții interesate de informațiile pe care le obțineau reprezentanțele diplomatice românești, fie că este vorba despre ambasade, reprezentanțe pe lângă organizații internaționale și așa mai departe.”

Care era diferenţa, în anii ‘90, între diplomaţi şi ofiţeri acoperiţi?

În ceea ce privește serviciile secrete, Cosmin Popa precizează că documentele acestora circulau pe canale separate și nu intrau în circuitul arhivistic obișnuit al diplomației. Totuși, spre finalul regimului comunist, reprezentanțele diplomatice deveniseră, în multe privințe, o extensie a Departamentului Informațiilor Externe al Securității. Din acest motiv, numeroși diplomați care trimiteau rapoarte către centrala MAE erau și ofițeri acoperiți. 

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„Totuși, având în vedere faptul că, la sfârșitul anului 1989, Ministerul de Externe și, cu precădere, reprezentanțele diplomatice românești din foarte multe puncte de vedere deveniseră o anexă a Departamentului Informațiilor Externe, a Securității, cu siguranță mulți dintre cei care au trimis rapoarte către Centrala Ministerului de Externe în perioada aceea erau și ofițeri acoperiți, activând în cadrul reprezentanțelor diplomatice. Însă documentele către Centrala Serviciului de Informații Externe urmau un circuit diferit. Dar este important să spunem că aceste rapoarte reprezentau, în bună măsură, o bună parte din informațiile pe care le primeau inclusiv serviciile externe, așa cum spuneam, având o serie de ofițeri acoperiți în rândul diplomaților români. “

Relația dintre Ion Iliescu și Uniunea Sovietică 

Una dintre principalele teme despre care se așteaptă noi informații este reacția Uniunii Sovietice la Revoluția Română. Cosmin Popa nu crede însă că arhivele vor produce revelații spectaculoase. Potrivit istoricului, există deja suficiente mărturii, documente și cercetări care arată că Moscova își dorea în România o conducere apropiată politicii de reformă promovate de Mihail Gorbaciov prin Perestroika și Glasnost la finalul Războiului Rece. 

„Relațiile dintre cei care au preluat puterea, agregați în jurul lui Ion Iliescu, și Uniunea Sovietică se desfășurau, să spunem, pe alte canale, de obicei pe canalele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice sau pe canalele serviciilor speciale, nu prin canale puternic instituționalizate și birocratice, așa cum sunt cele ale Ministerului de Externe, la care avea acces mult mai multă lume decât și-ar fi dorit cei care se aflau în centrul deciziei. Dar vom găsi cu siguranță reflexii documentare ale atitudinii pe care Gorbaciov și ceilalți din conducerea sovietică o aveau față de Ion Iliescu, pe care îl cunoșteau nu de ieri, de astăzi, îl cunoșteau de multă vreme și la profilul public al căruia au contribuit nu numai sovieticii, dar și Europa Liberă și alte, să spunem, instituții aflate în orbita politică a Statelor Unite.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Faptul că Uniunea Sovietică își dorea, la vremea respectivă, ca puterea să fie preluată în România de cineva nu doar apropiat Uniunii Sovietice, dar apropiat și politicii de deschidere și de reformă, de Perestroika și de Glasnost, este un lucru absolut natural și de înțeles în interiorul logicii sfârșitului Războiului Rece de la acea vreme, cu atât mai mult cu cât, atunci când a avut loc Revoluția în România, consensul internațional era cel al menținerii Uniunii Sovietice, al consolidării Uniunii Sovietice democratice, cu atât mai mult cu cât Gorbaciov și cei care îl susțineau la vremea respectivă.

Ion Iliescu a confiscat puterea cu un program de guvernare tipic comunist”

„Regele Mihai s-a dovedit un om destul de pașnic”

Cosmin Popa apreciază că autoritățile de după 1989 l-au perceput pe regele Mihai drept un potențial pericol pentru stabilitatea regimului neocomunist. Regele Mihai s-a dovedit, în cele din urmă, „un om destul de pașnic” și dispus să accepte statu quo-ul de după abdicarea sa din 1947. Regelui Mihai, i se permite o intrare în ţară în 1992, în timp ce în 1990 şi 1994 este îi este interzis accesul, fiind oprit, prima dată aproape de graniţă şi a doua oară în aeroport.

„Aici este lipsit de sens să ne dăm cu presupusul. cum ar suna dosarul, pentru că nici nu este important cum ar suna dosarul, dacă ne referim la motivațiile politice care au justificat deciziile pe care le-au luat autoritățile din România. Este foarte limpede. Cred că mai există o direcție în care aceste documente vor fi, dacă nu cruciale, cel puțin relevante. Și anume, vom afla în ce măsură și în ce fel s-a petrecut inserarea în sistemul instituțional românesc a intereselor sovietice, ulterior rusești, pentru că acea perioadă este esențială pentru felul în care Rusia și-a reamplasat interesele în România și și-a reorganizat comunitatea de oameni care i-au susținut interesele. Asta este foarte important.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Din fericire pentru regimul Ion Iliescu, Regele Mihai s-a dovedit un om destul de pașnic și destul de doritor să respecte, dacă vreți, statu quo-ul stabilit odată cu declararea Republicii la sfârșitul anului 1947. Asta, totuși, nu i-a împiedicat pe cei de la București să se poarte așa cum s-au purtat cu regele Mihai, căutând să ostilizeze și reușind, în bună măsură, să ostilizeze populația împotriva lui și inventând tot felul de presupuse pericole pe care le-ar fi adus cu sine regele, ceea ce n-a făcut decât să adâncească faliile conflictului civil de la acea vreme din România, lucru care a convenit de minune lui Ion Iliescu, care a guvernat cu uneltele războiului hibrid înainte ca el să fie inventat în mod oficial.”

România și reunificarea Germaniei, cum s-au prăbuşit relaţiile economice după 1990?

Referindu-se la reunificarea Germaniei, Cosmin Popa amintește că România întreținea relații cu ambele state germane și că recunoașterea Republicii Federale Germania în 1967 provocase deja tensiuni cu Moscova. El amintește că Franța și Marea Britanie au privit cu rezerve reunificarea, temându-se de dezechilibrarea Europei, însă au fost nevoite să accepte noua realitate geopolitică. În ceea ce privește România, Popa spune că autoritățile de la București au urmat, în mare măsură, linia diplomatică sovietică privind Germania reunificată.

„De fapt, este primul stat comunist român care a recunoscut Germania Federală, ceea ce a generat și o serie de fricțiuni politice cu lumea sovietică. Sigur că România avea interese directe în Germania, pentru că atât Germania Federală, cât și Germania Democrată au făcut parte, dacă vreți, din strategia de politică externă a României comuniste.

Acum, judecând felul în care s-au desfășurat lucrurile, în sensul în care Uniunea Sovietică este cea care și-a dat acordul cu privire la unificarea Germaniei, în anumite condiții legate de transformarea Germaniei într-un stat neutru, dar fără ca aceste lucruri să fie fixate într-un document, eu cred că România, pentru că la vremea respectivă dorea să se reîntoarcă în sfera de influență a Uniunii Sovietice și să aplice în România politica pe care Gorbaciov o aplica în Uniunea Sovietică, a repetat pur și simplu, dacă vreți, considerațiunile pe care le emiteau diplomații sovietici la acea vreme, legate de unificarea Germaniei. 

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Din punctul acesta de vedere, nu mă aștept ca documentele să aducă informații multe și noi, pentru că este un subiect despre care s-a scris foarte mult, s-au publicat documente. Se știe foarte clar că Marea Britanie și Franța au fost, o bună bucată de vreme, împotriva acestei reunificări, ca urmare a pericolului ruperii echilibrului european, dar au fost nevoite să accepte această reunificare, nu doar la presiunea americană și nu doar la cererea Uniunii Sovietice, dar și la presiunea procesului natural care avea loc în cele două Germanii.”

Şi relațiile economice româno-germane dinainte de 1989 dintre România şi Germania erau prolifice. Cosmin Popa amintește că România colabora intens cu firme din Germania Federală, mai ales în industria textilă și în domeniul importurilor de tehnologie industrială. 

„Se lucra nu numai în industria textilă. S-au făcut importuri masive de utilaj industrial german, de mașini-unelte și așa mai departe. S-au cumpărat foarte multe licențe din Germania Federală și exista și un comerț destul de consistent. Dar apariția unui stat german reunificat nu era de natură să pună sub semnul întrebării schimburi care oricum se prăbușiseră la sfârșitul anilor ’80. Și sigur că mai problematică pentru statul român, pentru noile autorități, era prăbușirea pieței fostelor state socialiste. Dar prăbușirea pieței fostelor state socialiste era o chestiune care oricum se petrecea și, indiferent dacă Germania Democrată supraviețuia sau nu sfârșitului Războiului Rece, acea piață a statelor comuniste oricum se destrăma, pentru că, așa cum spuneam la început, Uniunea Sovietică luase deja decizia să renunțe la acest imperiu intern.”

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Întrebat cât timp ar putea dura cercetarea celor aproximativ 5.000 de dosare desecretizate, Cosmin Popa spune că numărul în sine nu este problema principală. 

„Rapoartele de la ambasada din Moscova vor fi mai importante decât cele de la Kuala Lumpur”, concluzionează cercetătorul.

În
timp ce UE caută un reprezentant pentru negocierile cu Rusia, niciun
român sau est-european nu se află în cărți. Gabriela Ciot,
expert în negocieri internaționale, explică de ce profilul
economic al lui Mario Draghi sau experiența Angelei Merkel sunt
preferate în detrimentul politicienilor est-europeni, blocați de
traumele istorice în relația cu Moscova.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Prezentă
la reuniunea miniștrilor de externe UE care a avut loc în acest
final de săptămână la Limassol, începând de joi 27 mai, șefa
politicii externe europene, Kaja Kallas, a afirmat că Rusia încearcă
să le întindă o capcană europenilor. În opinia sa, Moscova
mizează tocmai pe faptul că europenii nu vor reuși să se pună de
acord în privința numelui celui care îi va reprezenta în
discuțiile cu Rusia, iar astfel să tragă de timp și să provoace
noi fisuri în rândul aliaților. Negocierile sunt un efort de
echipă, a insistat fostul premier al Estoniei.

Înainte de a demara negocierile pentru Ucraina, europenii nu s-au decis cine îi va reprezenta în discuțiile pe carele vor purta cu Rusia. Asta în timp ce țări ca Franța și Germania au „furat” deja startul și au
demarat propriile negocieri sau cel puțin discuții preliminare cu Moscova.

Fostul
cancelar german Angela Merkel, alături de fostul premier al Italiei
și șef al Băncii Europene, Mario Draghi, sunt printre numele intens vehiculate. De asemenea, președintele Finlandei, Alexander Stubb,
s-a autopropus și este luat în calcul. Alte nume aflate în cărți ar fi președintele Consiliului European, António Costa, fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker și fostul președinte al Finlandei, Sauli Niinistö.

Anterior,
Rusia lui Putin a sugerat numele fostului cancelar german Gerhard
Schroeder, însă europenii au respins din start această idee. 

Gabriela
Ciot este profesor la Facultatea de Relații Internaționale a
Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Ea este expert în negocieri, a fost secretar de stat în Ministerul de Externe și a fost luată la un moment dat în calcul pentru funcția de comisar european din partea României. Gabriela Ciot explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, motivul
pentru care niciun est-european nu apare pe lista personalităților
luate în calcul să reprezinte UE în discuțiile pentru un acord de
pace și vorbește despre numele vehiculate în presă.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Adevărul:
Uniunea Europeană ia în calcul desemnarea unui reprezentat pentru
viitoarele negocieri cu Rusia, iar în presă au fost vehiculate mai
multe nume. Din toate acestea, cine credeți că ar fi mai potrivit
pentru această sarcină dificilă?

Gabriela
Ciot: Eu cred că este un moment foarte important, mai ales
pentru Uniunea Europeană. Când am aflat că Uniunea Europeană
caută un reprezentant pentru viitoarele negocieri cu Federația
Rusă, m-am bucurat foarte mult pentru că acela a fost momentul în
care, practic, Uniunea Europeană, cu curaj, a încercat să își
arate alonja de actor global. Pentru că toți spunem că suntem
putere economică, dar vedeți că nu avem modalități să arătăm
că putem fi și influenți. Adică europenii încă nu acționează
cu curaj pentru a demonstra, hai să spunem așa, această capacitate
economică. Desigur, presa internațională a vehiculat mai multe
nume. La început era vorba de fostul prim-ministru, bancherul
european cu expertiză extraordinară, Mario Draghi, apoi fostul
cancelar german Angela Merkel, dar și alte nume.

Cred
că ar fi o oportunitate foarte bună și acum poate că eu sunt
subiectivă, dar având în vedere expertiza economică pe care o
are, a gestionat momente dificile, fostul prim-ministru, domnul Mario
Draghi, ar fi extrem, extrem de potrivit, pentru că are și aceste
capacități de negociere, recunoaște foarte bine toate aceste
detalii economice. Pentru că în acordul de pace care va fi negociat
vor fi foarte multe astfel de implicații și componente și mă
refer aici la reconstrucția Ucrainei. Desigur, și doamna Merkel
este potrivită, pentru că are o experiență foarte mare, mai ales
în relația cu Federația Rusă. Cred totuși, repet, că aceste
elemente, această cunoaștere economică, având în vedere și
raportul Draghi, ar oferi avantaje și aș înclina mai mult către
fostul prim-ministru Mario Draghi. Cred că are o înțelegere mult
mai bună și a ceea ce înseamnă această reconfigurare a
sistemului internațional, pentru că despre asta vorbim. Dar
așteptăm cu mare interes ceea ce se va discuta la viitorul Consiliu
European, pentru că am înțeles că atunci probabil se va contura o
decizie.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În ce măsură ar fi potrivită Angela Merkel

Adversarii
ideii ca Angela Merkel să fie desemnată să negocieze cu Rusia
aduc în discuție bunele sale relații cu Vladimir Putin, dar și
faptul că a fost printre liderii politici germani care au susținut
ideea Nord Stream 1 și Nord Stream 2 și a întreținut dependența
Berlinului de Moscova. Sunt argumente de luat în calcul?

Este
adevărat că doamna Merkel a avut de regulă relații bune cu
Rusia, că a avut și multe întâlniri și discuții cu Vladimir Putin, dar nu a fost doar ea. Germanii sunt dependenți de resursele
rusești, iar atunci au trebuit să gestioneze cu o mai mare
delicatețe această relație. Și dacă ne gândim puțin și la
ceea ce a însemnat anul 1990 pentru reunificarea Germaniei, în care
desigur Federația Rusă cumva a fost de acord cu acest eveniment,
putem înțelege că pentru nemți a fost cumva mai complicat. Sigur
că în anii 90 au fost și alte condiții și eu chiar dau la curs
acest exemplu, pentru ca să avem și o explicație asupra a ceea ce
înseamnă și această invazie a Federației Ruse în Ucraina. Este
vorba de o acceptare a reunificării Germaniei și era vorba de o
condiționare a neextinderii NATO mai la est, dacă vă aduceți
aminte, vorbim de anii ’90, iar atunci când președintele Vladimir
Putin spune „root causes of the conflict”, deci cauzele de
origine, la acestea se referă. Evident că nu este corect ceea ce
spune, dar în mintea lui la asta se referă.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Care
ar fi în acest caz argumentele Angelei Merkel?

Probabil
ar fi un subiectivism, dar cred să nu uităm că ani de zile în
mandatele sale au fost numeroase momente dificile în care Uniunea
Europeană s-a bazat pe stabilitatea și direcția dată de Germania.
Ne amintim că în acei ani a fost criza financiară, a fost criza
migrației, a fost Brexitul, un moment teribil, mai ales în cadrul
negocierilor, așa că și experiența germană a doamnei Merkel în
relația cu Federația Rusă poate să fie utilizată și acum.

Ce soluții au România și UE ca să evite în ultima clipă o uriașă criză economică. „E o bombă cu ceas”

Până
la urmă, oricine ar fi desemnat să fie reprezentant al Uniunii
Europene sunt convinsă că va milita pentru obținerea unei păci
avantajoase pentru Ucraina și pentru Uniunea Europeană. În plus de
aceasta, orice decizie este discutată, va fi evident dezbătută
inclusiv în cadrul Consiliului European. Așa că acel trimis, acel
reprezentant al Uniunii Europene nu va lua sub nicio formă decizii
de unul singur.

Niciun român sau est-european nu e pe listă

Un
detaliu interesant este că nici măcar pe lista lărgită intrată
în posesia presei internaționale nu apare niciun român, ca să nu
mai zicem că niciun est-european. Care ar fi explicația?

Vedeți,
până la urmă și partenerii europeni îi investesc cu încredere
pe aceia dintre reprezentanții statelor membre care au un astfel de
comportament în sensul utilizării mecanismelor europene, în sensul
accelerării integrării, în sensul găsirii acelor strategii și
modalități prin care statul pe care îl reprezintă într-adevăr
este un actor pe piața unică. Să nu uităm, în Uniunea Europeană
nu se prea vorbește, din păcate, mai ales în partea aceasta de
Europa Centrală și de Est: aceste state membre sunt actori pe piața
unică europeană.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ați
vedea un politician est-european care s-ar califica în acest sens?

Din
această parte, desigur, avem un reprezentant foarte bun și îmi
vine în minte primul ministru polonez, fostul președinte al
Consiliului European, Donald Tusk, care ar reprezenta cu cinste
Uniunea Europeană și are aceste abilități de negociere
extraordinare. Totuși, Tusk cred că preferă mai mult o gestionare
internă a situației din Polonia. Să nu uităm că acolo
președinția are o altă coloratură politică. Și cred că
prezența dumnealui pentru diminuarea avansului populiștilor, care
în momentele acestea de criză economică pe care o traversează
întreaga lume, implicit Uniunea Europeană cresc tot mai mult, este
necesară în Polonia.

Cu ce poate contribui România

Dar
România? Sigur, pornind de la ideea că nu avem într-adevăr
politicieni de calibru, care ar putea fi totuși contribuția noastră
la viitoarele negocieri pentru un acord în Ucraina?

Aș
spune că ar fi o oportunitate foarte bună și pentru România de a
veni cu soluții, nu doar pentru o facilitare a dialogului, că
vedeți, tot apar astfel de propuneri. Noi trebuie să dovedim acest
comportament, că toți spunem că avem orientare pro-europeană, dar
trebuie să dovedim asta și prin fapte. Asta înseamnă o
accelerare, o accentuare a integrării europene și un foarte bun
exemplu ar fi acest proiect de trecere la euro. Mulți specialiști
în domeniu vorbesc despre acest lucru și cred că ar fi un semnal
extraordinar dacă am adopta un astfel de proiect drept proiect de
țară.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Contează
faptul că est-europenii, mai ales polonezii și balticii, au anumite
sensibilități istorice și e de presupus că ar fi mai complicat să
negocieze ținând cont că Rusia le-a adus atât de multă suferință
de-a lungul istoriei?

Este
foarte probabil, poate fi și aceasta o variantă. Vedeți, acum avem
și un alt înalt reprezentant care conduce politica externă
europeană și care provine dintr-un stat baltic, avem comisarul pe
apărare care provine tot așa dintr-un stat baltic, din Lituania.
Balticii, se știe, au o anumită sensibilitate în raport cu Rusia
și probabil că și pozițiile lor față de Moscova sunt mai
intransigente, tocmai pentru că au această experiență nefastă cu
rușii. Influența Federației Ruse se simte și în alte state din
Europa de Est. Am avut și noi, din nefericire, acest episod din
2024, să ne aducem aminte cu multă neplăcere de el. Mă refer la
alegerile din 2024, când noi ca români am simțit ce înseamnă
toată această dezinformare, manipulare informațională, mai ales
pe social media. Iar aceasta încă mai este prezentă.

Europa, abandonată în brațele lui Putin? Prognoza unui fost șef al spionajului românesc după ce SUA au întors spatele UE

Pe
ce ar trebui să se bazeze finalmente decizia Uniunii Europene în ce
privește persoana care ne va reprezenta în negocierile cu Rusia?

Cred
că, până la urmă, în această decizie de a alege un reprezentant
din această parte de Europa Centrală și de Est, repet, trebuie să
se bazeze pe acțiunile pe care le fac, nu pe personalitatea
liderului respectiv. Evident, aceste acțiuni trebuie să fie în
interesul întregii Uniuni Europene.

Ce motive avem să ne temem de negocierile cu Rusia

Pornind
și de la ideea că orice negocieri implică și anumite concesii de
ambele părți, est-europenii privesc cumva îngrijorați întreg
demersul. Avem motive să ne temem atunci când un german, francez
sau italian va negocia în numele întregii Uniuni Europene, deci și
al nostru, cu Rusia?

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Nu
cred că trebuie neapărat cu teamă, dar cred că privim cu o
oarecare suspiciune. Și cred că e cumva normal. Dar întotdeauna
trebuie să luăm elementele acestea din perspectiva unei mai bune
pregătiri. Adică a dezvoltării capacității de reziliență și
de răspuns, pentru că avem această experiență, chiar și
istorică, în care am avut, din nefericire, această influență.
Așadar, practic, noi știm și cultural care ar fi modalitățile de
acțiune și asta printr-o bună pregătire, printr-o reziliență,
prin propuneri referitoare la partea aceasta sudică, de exemplu, a
flancului estic, tot vorbim și de NATO, prin propuneri referitoare
la politica de apărare comună a Uniunii Europene. Și revin la
ideea că avem și noi mai multe de făcut. România ar putea chiar
să dovedească această capacitate de integrare prin propunerile pe
care le-ar aduce și în sensul inovării unor politici. Și vedeți,
despre Marea Neagră nu se mai vorbește aproape deloc. Întreaga
atenție merge înspre Marea Baltică, articolele de specialitate ne
prezintă aceste motive: deschiderea înspre Atlanticul de Nord,
înspre zona arctică care devine un punct de interes foarte mare la
nivel global. Dar depinde de noi, repet, să venim cu asemenea
propuneri, că nimeni niciodată nu ne-a spus: „domnule, propunerea
aceasta nu-i bună”, atât timp cât noi n-am venit cu ea. Ar fi de
bun augur, e clar. Deci depinde de noi.

Cel de-al Doilea Război Mondial a oferit de toate, cruzime, moarte, distrugere. Dar și povești motivaționale. Iar una dintre acestea a fost dată de un detașament de soldați pe care nimeni nu pariase. Au devenit adevărate legende ale celor mai dure bătălii ale războiului.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Cel de-al Doilea Război Mondial a fost cel mai devastator conflict din istoria omenirii. A însemnat moarte, distrugere, durere, traumă și, efectiv, unul dintre evenimentele istorice care au schimbat complet destinul omenirii. Pe lângă toate aceste atrocități, cel de-al Doilea Război Mondial a fost dovada perfectă că umanitatea nu dispare nici în cele mai crunte momente ale existenței sale. Totodată, a oferit și numeroase lecții de viață. Una dintre acestea a fost aceea a „Șerpilor Fumători”.

Aceștia erau un regiment expediționar brazilian pe care nimeni nu dădea doi bani. Au fost umiliți, subestimați, dați la o parte, considerați nedemni pentru un conflict atât de dur. În doar câteva luni, au devenit eroii care au salvat sute de mii de vieți. După 2 septembrie 1945, când s-a încheiat Al Doilea Război Mondial, nimeni nu mai râdea când auzea de „Șerpii Fumători”, iar emblema lor haioasă de pe mâneca dreaptă a uniformei devenise un simbol al elitei și al soldatului care merita respectat.

De râsul lumii….de la samba la război

În 1939, atunci când Germania Nazistă invada Polonia, și chiar după aceea, când Hitler își făcea de cap prin Europa, peste Atlantic nimeni nu-și bătea capul cu războaiele europenilor. Cu atât mai puțin Brazilia, o țară a paradoxurilor, vastă, dar slab populată, bogată în resurse, dar cu mulți oameni care duceau o viață pauperă.

Nimeni nu și-ar fi închipuit că țara renumită pentru plajele ei de lux, samba și fotbal va avea vreun rol în Al Doilea Război Mondial. Nimeni nu-și imagina că Brazilia ar fi capabilă să lupte într-un asemenea conflict, ținând cont că ultimul război la care participase fusese cel contra Paraguayului, din 1870, adică cu șapte decenii în urmă.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Nu mai vorbim de faptul că în Brazilia se afla o comunitate importantă de susținători ai forțelor Axei, în special ai Germaniei. De altfel, Brazilia avea și alte griji, în special cu rivala sa, destul de agresivă în politica sud-americană, Argentina. Și nu doar pe terenul de fotbal.

A venit însă atacul japonez de la Pearl Harbor, care a reușit să schimbe total soarta acestui război și, inclusiv, istoria omenirii. Este cunoscut faptul că, deranjați de sancțiunile economice americane, dar și de faptul că SUA se instalase în Pacific, japonezii au hotărât să atace primii și au lansat un atac surpriză, devastator, fără niciun fel de declarație de război, asupra bazei americane de la Pearl Harbor. Au distrus o parte din flota americană, dar nu au făcut decât să trezească un uriaș adormit. Practic, au băgat SUA în război de partea Aliaților.

Brazilia, o țară legată economic de americani, s-a declarat susținătoare a SUA în acest conflict. Președintele Braziliei, Getúlio Vargas, preciza, după ce Franklin D. Roosevelt, președintele SUA, a vrut să se asigure că vecinii Statelor Unite sunt de partea sa, că „Brazilia trebuie acum să stea sau să cadă alături de Statele Unite”.

Această declarație a fost făcută la Conferința de la Rio, din ianuarie 1942, și în niciun caz nu era o declarație de război contra statelor Axei. Mai ales că „ruperea relațiilor cu Germania, Italia și Japonia va duce la război, iar armata braziliană nu este pregătită pentru război”, declara ministrul de război Eurico Gaspar Dutra.

Dar Vargas era decis să transforme țara sa într-o putere regională, bazându-se pe alianța cu SUA. Deși nu a intrat oficial în război, Brazilia urma, din 1942, să ofere resursele sale, teren pentru baze care să controleze Atlanticul de Sud și, în cele din urmă, o forță de luptă pentru a duce războiul în Europa.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Americanii erau încântați de primele două oferte, mai puțin de cea de-a treia. Și anume participarea armatei braziliene la război. Americanii nu o considerau bună de nimic. La rândul său, președintele brazilian evita să declare război Axei până nu primea echipamente militare de la americani.

Președintele brazilian se încăpățâna ca țara sa să devină combatantă, chiar dacă nimeni nu-i dădea nicio șansă. Ba chiar brazilienii ajunseseră subiect de bancuri și se spunea că aceștia vor intra în război „când șerpii vor fuma”. Adică echivalentul expresiei „când porcii vor zbura”.

„Pearl Harbor-ul” Braziliei

Washingtonul sperase ca, prin Conferința de la Rio, să determine toate cele opt republici sud-americane să rupă relațiile cu puterile Axei. În cele din urmă, doar Brazilia a făcut acest lucru și, chiar dacă ar fi avut sprijinul vecinilor săi, decizia era plină de pericole.

Armata braziliană era sub orice critică din punctul de vedere al dotărilor și pregătirii. Pe lângă faptul că nu avea experiență de război, ultimul antrenament serios și ultimele dotări fuseseră asigurate de o misiune franceză, cu două decenii în urmă. Iar ofițerii brazilieni nu-i prea impresionaseră pe francezi.

Echipamentul militar era principalul punct slab al țării. Armata braziliană dispunea de un amestec pestriț de arme și vehicule americane, germane, cehe, franceze și italiene. Forțele sale aeriene, create în 1941 prin combinarea aviației marinei și armatei, operau aproape 500 de biplane învechite și avioane ușoare de transport.

Tragedia unei familii şi a unei case: Candiano-Popescu

Conștient de ce are în ogradă, Vargas a încercat să-i șantajeze pe americani: dacă vor resursele și bazele Braziliei, trebuie să furnizeze echipament militar. Americanii, cu industria de război suprasolicitată, refuzau să dea arme unui aliat pe care îl desconsiderau sau pe care încă nu-l testaseră pe câmpul de luptă.

A venit însă vara anului 1942. Submarinele U-boat ale Kriegsmarine au scufundat mai multe nave comerciale braziliene în largul Coastei de Est a Statelor Unite. Apoi, în iunie, Adolf Hitler a decis că poziția pro-americană a Braziliei constituia un act de război și a lansat un „blitz submarin” ca represalii.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Numai în luna august, un singur submarin cu rază lungă de acțiune, U-507, a scufundat șase nave braziliene în doar două zile. Țara fierbea de furie. Dintr-odată, poporul brazilian cerea răzbunare. Iar Vargas i-a oferit satisfacție: a declarat război.

A durat însă un an până când armata braziliană a strâns suficiente efective pentru a completa rândurile Forței Expediționare Braziliene (Força Expedicionária Brasileira sau FEB). Noua forță, conform acordului cu Statele Unite, urma să fie condusă de generalul João Batista Mascarenhas de Morais. Acesta era un militar în vârstă de 61 de ani, cel mai în vârstă comandant divizionar aliat din Europa.

Armata braziliană a fost însă organizată după standardele militare americane.

Atunci când șerpii încep să fumeze

În noiembrie 1944, campania aliată pentru eliberarea Italiei intrase deja în al doilea an. Ceea ce trebuia să fie o misiune simplă, mai ales că Italia fascistă căzuse, s-a transformat într-un război cumplit de uzură.

Nemții ocupaseră Italia și constituiseră Linia Gotică, o rețea defensivă care se întindea de la Marea Ligurică până la Marea Adriatică. În fața acestui ultim obstacol se aflau trupe provenite din aproape trei duzini de naționalități aliate, inclusiv americani, britanici, indieni, greci, sud-africani, canadieni, neozeelandezi și gurkha din Nepal. Nimeni nu reușea să străpungă această linie apărată cu disperare. Cu cât războiul dura mai mult, cu atât mai mulți oameni mureau.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Brazilienii voiau să meargă pe front. Americanii și-au pus mâinile în cap. Nu știau unde să-i trimită ca să nu încurce, într-o zonă liniștită și banală a frontului. Liderii brazilieni își imaginaseră trimiterea unei armate de 100.000 de oameni pentru a participa la Operation Torch. Dar campania din Africa de Nord se încheiase înainte ca ei să poată ajunge acolo, iar forța a fost redusă la o singură mare divizie de infanterie, Prima Divizie Expediționară, și un detașament aerian.

Generalii americani credeau că găsiseră în sfârșit un loc liniștit unde să țină mica forță militară braziliană, subiect de bancuri pentru toți. Mai precis, în Italia. Între timp însă, situația s-a schimbat total. Frontul italian devenise unul dintre cele mai dure din Europa. Un dezastru, considerau americanii, mai ales când se uitau la ecusonul brazilienilor, un șarpe trăgând dintr-o pipă. Ei bine, acești soldați cu ecusoane haioase, subestimați și umiliți de Aliați, au provocat o uriașă surpriză. Șarpele chiar a început să fumeze. Dar nu oricum, ci într-un mare fel, brazilian.

„Șerpii” sud-americani, eroi în Mediterana

Cei 25.000 de soldați și piloți brazilieni care au ajuns în Italia au dat o adevărată lecție de curaj. Dar, totodată, i-au învățat pe toți că nu trebuie să subestimezi pe nimeni. „Șerpii Fumători” au jucat un rol scurt, dar important și fascinant în luptele din Europa. După o reinstruire rapidă pentru a fi aduși la standardele americane, „Șerpii Fumători”, acum echipați în sfârșit cu arme, uniforme, vehicule și radiouri americane, au fost trimiși pe Linia Gotică, vasta rețea de apărare a Axei întinsă de-a lungul Italiei. Odată ajunși pe front, noii veniți, porecliți „febianos” sau „pracinhas”, s-au dovedit adevărați demoni. Adică niște soldați extrem de curajoși și eficienți.

Cel mai important politician al secolului, strivit de o suferință profundă. Cum i-a refuzat familia dragostea omului care a schimbat istoria

Brazilienii s-au adaptat rapid frontului italian și au impresionat în luptele cu trupele germane, mult mai experimentate. Una dintre marile victorii braziliene a fost la Monte Castello, un deal mare aflat la granița dintre regiunile Toscana și Emilia-Romagna. După această luptă, nimănui nu i-a mai venit să facă bancuri despre brazilieni, iar șarpele cu pipă a devenit simbolul valorii militare și al curajului. Trupele braziliene au atacat dealul de la Monte Castello de patru ori, în noiembrie și decembrie 1944. După asaltul din decembrie, un ofițer german i-a spus unui locotenent brazilian capturat:

„Sincer, voi brazilienii sunteți ori nebuni, ori foarte curajoși. N-am văzut niciodată pe cineva înaintând împotriva mitralierelor și pozițiilor bine apărate cu un asemenea dispreț față de viață. Sunteți niște diavoli”Nu a fost însă nici pe departe cea mai grozavă faptă de arme a brazilienilor. Pe 21 februarie 1945, în cadrul Operațiunii Encore, brazilienii au atacat din nou cu mare curaj. Au suferit pierderi mari, dar s-au acoperit de glorie.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În aprilie 1945, când Prima Divizie Expediționară a primit ordinul să elibereze orașul Montese de Divizia 148 germană și de trei divizii fasciste italiene, brazilienii nu au stat pe gânduri. După patru zile de lupte grele, brazilienii au suferit pierderi mari, dar au reușit din nou să impresioneze. Au capturat doi generali, 800 de ofițeri și 14.700 de soldați ai Axei. Divizia 148 a fost singura divizie germană intactă care s-a predat pe frontul italian. Și s-a predat brazilienilor.

Acasă, peste ocean, ziarele scriau despre victoriile trupelor braziliene. „Tinerii brazilieni care au înfipt steagul brazilian pe vârful Monte Castello vor cuceri pentru Brazilia locul pe care îl merită în lumea de mâine”, precizau jurnaliștii de la Correio da Manhã. În cele 229 de zile de luptă, brazilienii și-au demonstrat valoarea atât Aliaților, cât și inamicilor.