În lumea medicinei românești, numele doamnei doctor Dana Safta este sinonim cu o rigoare care nu exclude blândețea și cu o disciplină care a transformat chirurgia ORL dintr-o profesie într-un destin. Crescută sub „steaua fixă” a marilor profesori ai școlii bucureștene de medicină, precum Juvara sau Bruckner, Dana Safta a învățat devreme că bisturiul nu valorează nimic fără un simț clinic ascuțit și fără acea empatie care te face să „vânezi” diagnosticul până în pânzele albe.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: 

În cadrul podcastului „Avangarda”, doctorul Dana Safta îi împărtășește fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, experiențe profesionale și personale tulburătoare.

Într-o carieră marcată de managementul de la Spitalul Elias și de succesul în sectorul privat, ea a demonstrat că medicina nu se face „pe butoane” sau prin șabloane reci, ci prin comunicare directă și un tip de orgoliu necesar: cel de a fi mai bună decât boala. A fost, rând pe rând, „îngerul păzitor” al marilor personalități ale României – de la calmul olimpian al Nadiei Comăneci și reziliența Simonei Halep, până la profunzimea actoricească a lui Ștefan Iordache sau discreția familiei Iliescu. Pentru mulți, Dana Safta nu a fost doar medicul, ci „sorella” sau „mama de suflet”, puntea de legătură între lumea creatorilor de frumos și realitatea dură a patologiei.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Însă, cel mai greu examen al vieții nu l-a dat în sala de operație, ci pe masa de examinare. În anul 2020, destinul a forțat-o să facă schimb de roluri: doctorul a devenit pacientul. Confruntată cu un diagnostic oncologic tăcut, declanșat de un stres acumulat în decenii de dăruire totală, Dana Safta a parcurs propriul „purgatoriu”. De la spaima unui marker tumoral inexplicabil până la operația de opt ore dintr-o clinică din Zürich, ea a descoperit fragilitatea din spatele halatului alb.

Astăzi, cu o nepoată, Carolina, care i-a luminat cele mai grele zile ale pandemiei, și cu o pasiune neobosită pentru teatru, Dana Safta privește înapoi fără regrete majore. Interviul de față este mai mult decât o discuție despre medicină; este o lecție despre echilibru, despre cum se construiesc prieteniile care înving timpul și despre forța de a înțelege că, uneori, pentru a salva vieți, trebuie să înveți mai întâi cum să o prețuiești pe a ta.

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria și o am invitată pe doamna doctor Dana Safta. Doamna doctor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

Dana Safta: Eu vă mulțumesc că m-ați invitat. 

Ionuț Vulpescu: Și mulțumesc mult că ne găzduiți. 

Dana Safta: De asemenea, sunt bucuroasă că sunt în locul cel mai drag mie, adică acasă. Acum, la pensie, pot să spun acest lucru, în acest moment al vieții mele. 

Ionuț Vulpescu: Mulțumim și lui Spot pentru colaborare.

Dana Safta: Sper că o să și comporte ca o gazdă educată…

Ionuț Vulpescu: Vorbeați de casă, că este locul unde vă simțiți cel mai bine. Între spital – căruia i-ați dedicat o activitate intensă, spitalele din biografia dumneavoastră sau locurile unde ați fost pe glob, că ați și călătorit mult, unde v-ați simțit cel mai bine? Locul familiar, cel mai intim, cel mai personal?

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Dana Safta: Cel mai personal tot casa rămâne. De acasă pleci, acasă revii. Activitatea profesională cât de intensă a fost, și oriunde a fost ea, tot acasă reveneam. Telefonul când suna noaptea și era vreo urgență pentru care trebuia să mă deplasez, tot de acasă plecam. Deci casa este locul în care, firește, este matca ta și te simți întru totul în acest loc. E binele ăla care completează, într-un fel, celelalte momente de bine și de plăcere mare. Pentru că eu am făcut profesiunea cu foarte multă plăcere și cu multă implicare.

Ionuț Vulpescu: Numărul dumneavoastră de telefon e public de foarte multă vreme. E un fel de 112… Cum e să răspunzi la orice oră din zi și din noapte? Zeci de ani.

Dana Safta: Da. N-a fost ușor, dar m-am descurcat. Pentru că am găsit soluții și pentru momentele în care concentrarea mea era spre ceea ce făceam. Sigur, parte din viața mea profesională s-a desfășurat în sala de operație, acolo unde făceam profesiunea de ORL-ist chirurg. Și atunci telefonul, pentru că aveam foarte multe responsabilități, trebuia să rămână deschis. Și el era pus pe silent, pe vibrație, în buzunarul uneia dintre asistente care se afla în sală, care ajuta la instrumentare sau era în anestezie. Cineva avea telefonul meu și lucrurile se rezolvau aproape instantaneu. Nu puteai să nu le rezolvi atunci când erai solicitat, pentru că pierdeai și momente. Pierdeai momente care, fără niciun fel de exagerare, însemnau și minute pentru viețile unor oameni. Deci așa am fost tot timpul, dar de mică a fost așa.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ionuț Vulpescu: ORL-chirurgie a fost primul gând? Sau pe parcurs, în timpul facultății, v-ați specializat?

Dana Safta: În timpul facultății. Pentru că am avut mentori mari la toate specialitățile care, bineînțeles, au făcut parte din programa medicală, am vrut să le urmez pe toate. Recunosc. În momentul în care am prins gustul sălii de operație – nu la ORL, că la ORL târziu am ajuns – a devenit un microb care era ca doza aia homeopatică, ca să mă explic mai corect, pe care trebuia să o iau ca să mă simt bine. Binele ăla adevărat. Și atunci m-au atras mai mult sala de operație, specialitățile chirurgicale. Norocul meu mare a fost că m-am pregătit ca studentă în niște spitale foarte mari, cu niște nume importante din medicină, și era imposibil. Te cucereau și nu-ți doreai decât să atingi momentul în care să revii acolo, dar să revii de drept acolo.

Firește că nu se putea. A urmat, după facultate, au fost trei ani de internat generalizat, pentru că la generația noastră a fost eliminat internatul prin concurs; erau numai anumite locuri la care trebuia să participi prin concurs la sfârșitul anului VI și numai aceia aveau privilegiul să fie interni. Asta era: intern prin concurs. Ce poate să fie mai sus și mai respectat la nivel de tineri, să zicem, în formare pentru specialitate medicală? Și pentru că s-a făcut această formă de învățământ, internatul generalizat, și patru stagii erau obligatorii, a câte șase luni, rămâneau două care erau disponibile, deci la alegere. Și bineînțeles că mi-am ales specialitate chirurgicală și nu oriunde, ci într-un spital în care puteam să lucrez. Asta era important.

Când ești foarte tânăr, ești un vizionar în blocul operator. Cel mult, dacă nu au personal – dar erau la vremea aia mulți care învățau specialitatea, adică rezidenți și medici specialiști, și spitalele nu duceau lipsă de medici – noi, studenții și mai târziu stagiarii, ne rezumam la a fi urmăritori în blocul operator, echipați, bineînțeles, ceea ce făceau maeștrii. În momentul în care mi-am ales aceste stagii, au fost două. Unul: Ginecologia și Obstetrica la Polizu, și al doilea: Urologia la Spitalul Panduri, care, de fapt, nu era neapărat spital de urologie. Era un spital de chirurgie generală și urologie. Spitalul profesorului Burghele, apoi profesorul Neagu, Noica – nume foarte mari. Ei au văzut, într-un fel, atracția mea pentru sală și faptul că eram foarte serioasă, foarte muncitoare. Eram foarte devreme la spital, nu mă dădeam deoparte la nicio activitate: de la recoltatul sângelui pentru analizele pacientului, foile de observație, prezentatul la vizitele de dimineață, deci făceam absolut toată „bucătăria”. Și eram răsplătită într-un fel, adică intram în sală.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Școala de medicină de altădată: Lecțiile marilor profesori

Ți se permitea să aranjezi masa de operație. Bineînțeles, cu șefa sălii de operație, și în felul ăsta învățai instrumentarul. Știai cum să-ți aranjezi absolut toate câmpurile operatorii. Și la final spunea: „Dar, domnișoară doctor, nu vreți să vă puneți și echipament? Că poate intrați în sală.” Și să intri la profesorul Juvara, sau să intri la profesorul Neagu, sau să intri la profesorul Dan Alexandrescu în sală și să faci și tu câteva gesturi care să vină în ajutorul unui alt operator, însemna foarte mult.

De la semiologie la chirurgie: Mentorii care au format-o

Ionuț Vulpescu: Chiar vreau să vă întreb. Ați vorbit de mari profesori. Din ceea ce sunteți astăzi, de unde ați luat cel mai mult?

Dana Safta: O să spun că am luat de la toți. Marcanți au fost, începând cu anul III, pentru că eram mai aproape de patul pacientului, eram grupele acelea care intram în saloane și învățai semiologia medicală, semiologia chirurgicală. Apoi începeai din anul IV cu toate specialitățile medicale, chirurgicale etc. Și, ca să aduc așa în amintire pe cei care m-au influențat foarte mult, să încep cu profesorul Mihail Anton și profesorul Gherasim și Ionică Bruckner, de la care am învățat foarte multă semiologie medicală. Fără semne, simptome, fără numele lor proprii, ca să poți să alcătuiești un diagnostic… Era o materie lungă, de un an de zile. Am făcut-o la Colțea, cu un examen la care nu erau permise parțialele. Deci un examen de un an, un examen greu.

Dar dacă examenul ăsta îl luai cu nota absolută și mai primeai și felicitări de la dascălii tăi, atunci căpătai așa un pic de încredere: „Măi, am făcut o alegere bună”. Întotdeauna mi-am dorit medicină. Dar se confirmă că am făcut o alegere bună. Eu trebuie să merg cu încredere mai departe. Și până la medicina internă am avut parte, la Colentina, de profesorul Ion Bruckner – tatăl tânărului Ion Bruckner de atunci – de profesorul Simion Purice, care mi-a fost ulterior și îndrumător la lucrarea de diplomă. După care a urmat, de aici, într-un fel, și orientarea mea profesională spre specialitățile chirurgicale.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Intrând la Cantacuzino, eram o singură grupă – a fost admisă o grupă de excepție a anului nostru – și am făcut stagiul de chirurgie generală. Și să-l ai pe profesorul Juvara, să-l observi și să sorbi fiecare cuvânt, fiecare atitudine… Profesorul nu era un blând, era o autoritate. Dar toate ni le prezenta într-un fel, indiferent de vârstă, de personal medical, încât era imposibil să nu înțelegi, să nu-l asculți și să nu ieși cu ceva din „morala profesorului”.

Și mi-am dat seama că profesorul m-a observat când, într-o seară, la vizita de la ora 5-6, când am trecut prin saloane, eu i-am prezentat cazurile, cum evoluau, și la sfârșitul vizitei vine un medic intern de ultimul an și îmi aduce un buchet foarte frumos de trandafiri roșii și îmi spune: „Ai primit acest buchet de trandafiri”. Și eu zic: „Dar de la cine?”. Zice: „Cu intuiția ta feminină ar trebui să realizezi”. Am fost nepoliticoasă și am spus: „În niciun caz nu cred că-s de la tine” și zic: „Probabil de la un pacient”. Dar după aceea, el îmi spunea: „Ar trebui să te gândești puțin mai mult”. Și, sigur, am venit acasă – studentă în anul IV, trecuse cutremurul, acolo ne-am petrecut și zilele de cutremur – și dimineața îl văd pe profesor intrând la vizita de dimineață, la ora 7 și ceva, și mă întreabă: „Ce faci, domnișoară?”. Zic: „Mulțumesc, bine”. Și, spontan, îmi dau seama că dumnealui îmi oferise florile. Zic: „Vă mulțumesc pentru florile pe care mi le-ați oferit”. Și zice: „Cine știe ce dăruitor ai tu pe aici și mă învinovățești pe mine”. Zic: „Nu, nu-i învinovățesc pe ei, că nu cred că pot să facă asemenea gest”. A fost așa, un joc, dar am realizat atunci că profesorul te vedea – nu că erai parte feminină în colectivul ăla, că mai erau și altele.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Chirurgia: O meserie „nerecomandată” femeilor? Lupta cu misoginismul

Ionuț Vulpescu: A contat vreodată asta? Că erați o femeie chirurg sau, în general, a contat? Contează asta în medicină?

Dana Safta: Da. Și contează la modul negativ, pentru că bărbații sunt misogini. Și, de pe urma asta am și tras. Eu fiind și cu firea mea, cu o personalitate fermă…

Ionuț Vulpescu: Cei mai mulți dintre ei, să spunem.

Dana Safta: Da. Cei mai mulți dintre ei. Nu dominatoare, dar n-am suportat niciodată ideea că sunt mai prejos decât ei. Nici din punct de vedere manual, nici din punct de vedere al gândirii, dar din punct de vedere, să zicem, al implicării, al hărniciei, femeile sunt oricum peste. Depășesc. Asta este credința mea. Nu sunt eu, de data asta, misogină (la adresa bărbaților), dar cam ăsta este adevărul.

Disciplină și supraviețuire: Secretul echilibrului personal

Ionuț Vulpescu: A scris ultima carte Gabriela Adameșteanu, se cheamă Meserii nerecomandate femeilor. E chirurgia o meserie nerecomandată femeilor?

Dana Safta:  Da. Este nerecomandată pentru că îți mănâncă viața. Da? Timpul este, în primul rând, jertfit meseriei. Și dacă n-ai alături de tine acel anturaj familial, acel partener care să te înțeleagă, să te sprijine, poți să faci meseria asta, dar nu o faci cu anvergură. O faci și atât.

Între rigoare și empatie: Managementul colegial la Elias

Ionuț Vulpescu: Să vă întreb: cum ați creat echilibrul ăsta? Nu e simplu. E foarte greu și foarte rar. E o profesie, e o vocație, de fapt. Cum faci să te dedici 24 de ore, să răspunzi tot timpul la telefon, să operezi, să fii în spital – că ați avut și funcții de management și o să vorbim puțin despre asta – cu o viață personală? Cum ați creat echilibrul ăsta?

Dana Safta: Reușești să-ți faci și timp pentru viața personală, dar eu am avut un mare noroc. Am fost întotdeauna gardată de părinții mei, care au avut un rol copleșitor în educarea lui Valentin până la vârsta școlară. El chiar îmi reproșează că eu am fost mamă în zilele în care aveam timp, în weekend, dar n-am fost o mamă plenar alături de el, să îl duc de mână la școală, să-l îndrum, să-i controlez lecțiile. N-am putut să fac lucrul acesta. Norocul meu este că am avut un copil bun și se vede și acum că a meritat sau merită să i se pună acest calificativ, că e un copil bun, dar n-a fost simplu. Te poți strecura, poți să le faci pe toate, dar telefonul… Apropo de telefon, când a devenit un obiect din viață de care nu ne mai dispensăm, întotdeauna a existat deschis, sub o formă. Țin minte, sigur, știți bine că merg la teatru destul de mult, că frecventez concerte etc. Telefonul meu era pus pe un modul în care eu să văd că sunt sunată, eventual să pot texta dacă era ceva, o urgență, sau să aștept pauza și mă repezeam, bineînțeles, sunam, răspundeam și încercam să rezolv. Se pot face toate. Dar eu am fost un caz particular.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Mi-am dat seama că nu sunt marea majoritate în meseria asta cum sunt eu. Generația mea, însă, sau cei care au fost aproape de mine, sunt așa. Sunt și respectă și acceptă acest tratament practic: ești la dispoziția meseriei oricând. Dar la generațiile de acum există o amabilitate, dar atunci când se poate. Sigur, eu trebuie să mai apelez la confrați pentru că lumea apelează în continuare la mine, nu ca să le fac un consult prin telefon, ci să le dau îndrumare despre orice, medical. Marele meu noroc e că am avut o relație bună cu colegii mei. N-am făcut niciun efort să o am bună, pentru că am fost și foarte fermă. Am, probabil, și sancționat, dar am fost dreaptă și atunci probabil că mi s-a recunoscut un merit. Da, meritul a fost pentru ei că i-am apărat. Și întotdeauna mi-am apărat colegii; chiar și când făceau prostii, încercam să găsesc o modalitate prin care nu să-i scuz, ci să prezint situația lor, de ce a fost așa și nu altfel.

Ionuț Vulpescu: Ce tip de prostii? Ce fel de prostii?

Dana Safta: Bun, se întâmplă, nu sunt prostioare ca la copilași. Și știți foarte bine că în orice meserie se greșește, și în medicină se greșește. Nu neapărat că greșim voluntar. Eu știu… întârzie la prezentarea la camera de gardă când sunt chemați, sau nu prezintă foarte multă atenție asupra unui caz și poate decizia nu este cea care trebuie, și erau alte sancțiuni terapeutice. Și mai intervenea și partea de pacient și cei care reprezentau aparținătorii pacienților, care puteau să-ți găsească orice ca să te împiedice nu să-ți faci meseria, ci să și explici de ce câteodată nu a ieșit după cum ar fi trebuit.

Ionuț Vulpescu: Noi aici ne pricepem la toate. Suntem continuatorii Renașterii, le știm pe toate. Suntem comentatori. Se pricep românii și la medicină?

Dana Safta: La totul Da, eu am cunoștințe, chiar și prieteni apropiați, care pe mine mă amuză când încep să-mi dea sfaturi medicale și orientări. Și îi las, pentru că așa sunt oamenii. 

Ionuț Vulpescu: Fiind absolvenți de UNATC, de Litere sau Matematică.

Dana Safta: Au o pricepere că, eu știu, paracetamolul poți să-l dai în anume situații… Dar așa suntem, așa suntem. Poate că mai mult decât… nu pot să spun, nu generalizez, că nu am făcut un studiu al popoarelor, dar în locurile în care am fost prin lumea asta largă, într-adevăr, noi ne cam pricepem la toate.

Medicul român vs. medicina „pe butoane”: Calitatea școlii autohtone

Ionuț Vulpescu: E un spațiu unde relația asta, mecanismul ăsta dintre pacienți, aparținători, doctori, spitale e, dacă nu ideală – că așa ceva nu există – mai aproape de ce trebuie să fie? E un model la care să ne raportăm?

Dana Safta: Până la urmă nu e rău modelul nostru, pentru că arătăm mai mult interes pentru semeni. Un model la care m-aș raporta, pentru că am trecut și printr-o problemă de sănătate și am fost pacientă în Elveția, la Zürich: am trăit pe undeva ceea ce ar trebui să fie perfecțiunea urmăririi tratamentului, recuperării și comunicării cu pacientul. Deși era o țară de limbă germană – sau partea aia este germanică – neavând uzanța acestei limbi, cu limba pe care încercăm toți să ne descurcăm în lume, pentru că a ajuns până la urmă să fie o limbă profesională și mai ales la medici, engleza, și la tot personalul medical am avut parte de ce se cheamă perfecțiune în activitatea lor față de mine ca pacientă. Nu pot să spun că am avut aceeași experiență favorabilă într-o țară graniță cu ei, într-o parte a Germaniei. Nu a fost același lucru. Ține foarte mult de structura umană și mai e ceva important, pentru că în zona asta medicală, în orice țară, sunt oameni din toată lumea. Lucrează, sunt expați de pretutindeni. 

Ionuț Vulpescu: Așa cum doctorii noștri sunt în lume și sunt foarte buni mulți dintre ei. Și sunt foarte apreciați.

Dana Safta: Exact. Și găsești, într-un fel, modele care îți fac plăcere. În America e foarte interesant. Ei sunt extrem de operativi. Totul e foarte bine organizat. Există o comunicare chiar nefirească, pentru că te trezești așa, la un moment dat, că totul e simplu. Foarte simplu. Îți deschizi sufletul spre oricare, pentru că ei vin cu întrebări firești spre tine. Te întreabă despre viața ta, dar ei îți povestesc viața lor, despre copiii tăi, și intri foarte repede în familiarisme. Pentru psihicul pacientului este important.

Comunicarea veștilor grele: De la „camera obscură” la sinceritate

Ionuț Vulpescu: Atitudinea față de boală, atitudinea față de vulnerabilitate au fost diferite în aceste spații? Într-un loc se vorbește mai liber, mai deschis despre stadiul bolii, mai mult ca la noi?

Dana Safta: La noi nu se vorbește încă liber, foarte deschis. Noi încă avem această cutumă. Noi țineam diagnosticele complicate, cele care aveau rezervă de viață, și nu le transmiteam pacienților direct; nu le ceream acordul pentru proceduri. Totul era așa, într-un fel, prezentat într-o cameră obscură, și familia pricepea… familia avea rolul de psiholog cu pacientul, ceea ce a fost un mare impediment, un foarte mare impediment. Eu, care am practicat și o chirurgie oncologică, sigur că nu veneam și tăiam fără să-i spun despre ce e vorba pacientului, dar știam să-i prezint.

Făceam pregătirea asta psihologică cu pacientul cam cum mi-ar fi plăcut mie să mi se dea o veste proastă. Pentru că ea trebuie pregătită și mergi din aproape în aproape până când i-o prezinți; nu în termeni duri, el o înțelege, sigur, și în funcție de pregătirea fiecăruia, și îți acceptă ceea ce tu trebuie să faci, că nu poți să faci nimic fără încuviințare. Că noi luam pe vremuri semnătura de la aparținător, era total defectuos.

Aparținătorul ce să măsoare? 

Ionuț Vulpescu: Ce înseamnă această semnătură?

Dana Safta: Pentru că trebuie să-ți dai un acord pentru orice urmează. Dacă mergeți într-un spital și sunteți supuși unei proceduri intervenționiste, da, și chiar neintervenționiste, trebuie să vă dați un acord. Și acordul ăsta acum se pregătește, că primiți o sumă de foi, fișe pe care le citiți, le bifați și la sfârșit le semnați. Dar sunt pacienți care nu au această capacitate și atunci sunt reprezentați de un membru de familie; și cade în responsabilitatea lor și la nivelul lor de înțelegere, dacă au avut interes, n-au avut interes… e foarte dificil, e delicat. Meseria asta este complicată și, pe cât e de complicată, pe atât este de frumoasă, de interesantă.

Ionuț Vulpescu: Ca doctor te confrunți cu sute, mii de cazuri la limită, pe muchie. Cum faci să nu-ți pierzi empatia, să vezi fiecare caz ca și cum e primul?

Dana Safta: Asta ține de individ. Eu sunt un om empatic și întotdeauna față de toți pacienții am avut același comportament. Pe el trebuie să-l primești cu zâmbetul pe buze, trebuie să se vadă pe fața ta dorința de a-l asculta și trebuie să știi să conduci discuția cu el. Devine interesant pentru că fiecare e alt personaj. Tu ești același. Și trebuie să ajungi la prima soluție, să-l pui pe scaun, să-l examinezi. Examinarea la ORL pe vremuri se făcea cu un instrumentar… mă rog, „tacâmurile” noastre, dar în ziua de astăzi e un pic schimbat, da, se lucrează cu fibroscop. Trebuie să ai acceptul lui, să-i faci fibroscopie, trebuie să știi să-i prezinți. Cu un adult poate e mai simplu, pentru că sunt și oameni teribili care acceptă orice din prima.

În momentul când te apropii cu un instrument de ei, bineînțeles, se retrag, nu vor: „Dar ce-mi faceți?”, „Dar de ce?”, nu știu ce. Dar specialitatea mea s-a adresat și populației tinere. Cu copiii era mai dificil, cu copiii răsfățați era mai dificil, dar eu am atras copiii întotdeauna și mi-au făcut plăcere ca pacienți foarte mult. Și atunci copilul te simte și el intră, tu te joci cu el și el devine partener în jocul cu tine. Și ai răspunsul lui, iar asta este cea mai mare satisfacție. Pentru că faci un examen corect, pentru că poți să pui un diagnostic corect și, până la urmă, îl pregătești sau nu îl pregătești pentru o intervenție care la ei e uzuală. Pentru noi, ca oreliști, le scoteam vegetațiile adenoide, polipii sau amigdalele și trebuie să îi pregătești, să le explici.

Pentru că nu poți să îl iei și să îl pui pe masa de operație… cum fiul meu povestește și mă doare, firește, dar așa se făcea ORL-ul la vremea respectivă: operația de vegetații adenoide, da, făcută pe viu, doar cu un spray anestezic, deci era o anestezie de contact. Iar el era pus într-un cearșaf așa, legat ca o sarmăluță în brațele brancardierului, și trebuia să ai o mișcare foarte rapidă, foarte sigură, pentru că suferința era mare și o vedeai. În ziua de astăzi, însă, medicina a făcut pași mari și faptul că se lucrează foarte mult asupra durerii, această terapie a durerii… pacientul nu trebuie să simtă durere. Să nu simtă durere la examinare, să nu simtă durere la o procedură chirurgicală; atunci când doare, să știm să îi abolim durerea.

Deci, lucrurile astea sunt foarte importante și în ziua de astăzi se fac. Ce ne lipsește? Poate ne lipsește timpul ca să îi pregătim puțin mai mult pe pacienți. Acum avem și psihologi care pot să ne ajute, dacă vrem să ne ajute. Dar cadrul acesta, așa cum ați făcut dumneavoastră, că ați așezat aici niște camere și niște lumini, asta trebuie să o faci tu cu dorință, cu plăcere, să atragi ca să ai răspuns.

Pacientul din era ChatGPT: Pericolele autodiagnosticării

Ionuț Vulpescu: Când ai un pacient, ce contează mai mult: rezultatul analizelor de sânge sau cum se simte el?

Dana Safta: Toate coroborează. Simțirea nu ți-o aduce decât în momentul în care e evaluat tot. Analizele de sânge sunt o parte. Sunt investigațiile de tot felul: imagistice, care unele se fac cu niște pregătiri speciale; sunt procedurile intervenționiste. Până ajungi la final, ca el să se simtă bine, tu treci cu pacientul prin fiecare etapă din aceasta. Deci, apropo de „simțit bine”, da? Eu sunt și eu o pacientă. Nu mă simt pe loc bine până când nu am rezultatul analizelor mele. Până apar ele, până sunt comunicate, starea mea de stres este mare, și sunt o persoană care, slavă Domnului, cunosc, să zicem, cam ce ar trebui să fie. Mai degrabă e bine să fii profan când te duci la medic; e foarte rău să fii ipohondru și foarte informat când te duci la medic… Când a început să fie netul inspectat și când îmi intrau pe ușa cabinetului tinerii corporatiști… eu îi întrebam, așa cum se întreabă după ce ne recomandăm: „Ce vă supără? Spuneți-mi”, și încercam să conduc discuția. Nu, ei îmi spuneau diagnosticul! Pentru că diagnosticul acesta este sigur, pentru că l-au studiat pe internet. Lucrurile astea nu le-am acceptat niciodată. Nu mă înfoiam. Cum unii poate mă înfoiam puțin. Eram un curcan care își deschidea toate penele. Dar pentru că intrau într-o zonă în care devenea neplăcut. Orice făceai, nu erai ascultat, erai combătut, și trebuia să fii deasupra. Și atunci ce faci? Schimbi registrul vocal, devii ferm, trebuie să găsești soluția, faci un salt. Caracterele sunt diferite, însă ajută și n-ajută. În ziua de astăzi, eu mă enervez pe toți care îmi confruntă ceea ce le spun eu cu ChatGPT-ul. Și eu consult ChatGPT-ul, bărbatul meu mult mai mult decât mine, dar, stai puțin, intervine aici o experiență de viață profesională, o gândire medicală. Nu se poate pune diagnosticul pentru că îmi spune ChatGPT-ul, și el n-are niciun drept să-l orienteze nici măcar spre un tratament, pentru că nu se poate acest lucru. Eu știu că toate medicamentele au efecte secundare sau sunt în interacțiune cu alte medicamente. Pot fi fatale dacă urmează ce spune ChatGPT-ul.

Deci cu asta ne confruntăm. Uite, în America, medicina așa se practică. Toată medicina e pe butoane, cum spun eu. Eu prima dată când am trăit lucrul ăsta a fost acum vreo 20 de ani, prin ’94-’95 așa, eram într-un spital în Boca Raton. Și când am văzut medicii ce repede scoteau rapoartele după ce au operat pacienții… Am avut un raport și l-am confruntat – fusesem la vizita acelui pacient, la examinarea lui – și am confruntat puțin cu ce îmi notasem eu. Și mi-am dat seama că totul e șablon. Deci scoteau niște șabloane, eventual dacă mai aveau timp mai adăugau ceva și semnau. Nu, nu se face așa în medicină! Nu generalizez, dar am trăit și această evidență a ei, care atunci mi-a dat senzația că noi, medicii din România, suntem de o anume calitate. Am trecut prin școală, ne-am format un simț al observației, un simț clinic. Decizia este luată de la caz la caz, nu de la un grup mare de situații, să zicem, similare. Asta, într-un fel, diferențiază ce am văzut eu. Medicul român – de aceea sunt medici români căutați.

Față de medicii formați dincolo… Totul, ca și școala… câți copii mai învață caligrafie? Scrisul? Totul este pe tabletă, foarte repede. Și-a pregătit cineva examenele sau lucrările sau doctoratul cum am muncit noi, stând în bibliotecă cu volume lângă noi, conspectat, scris, trecut prin filtrul minții? Lucrurile astea nu mai există. Dar e atât de ușor în ziua de azi. E un câștig mare de timp, dar este, pe de altă parte, o pierdere a ceea ce zic eu: filtrul acesta al minții și al sufletului.

Ionuț Vulpescu: Ați avut și responsabilități de manager, să spunem, la Elias. Ați fost director adjunct, director medical la Elias. Ați lucrat și în sistemul de stat, în spital de stat, și în zona privată. După atâția ani de experiență, ce credeți? Dacă ați putea schimba un lucru, care ar fi? Ce nu merge în mecanism, atât la stat cât și la privat?

Dana Safta: E o mare diferență de la stat la privat. Gândiți-vă că spitalul public este bugetat. Bugetul acesta are o dimensiune. El este susținut de tariful pe caz mediu ponderat. Și ca să faci acest tarif pe caz mediu ponderat, trebuie să ai o sumedenie de punctaje care dau la final o notă, și nota aia înseamnă valoarea – deci cât reprezintă financiar. Spitalul trăiește din buget. Bugetul îl dau pacienții care se internează, cu gradul lor de complexitate a cazului. Spitalul mai trăiește și prin programe de sănătate. Dar și programele astea de sănătate niciodată nu vor fi suficiente pentru un spital de urgență. Eu știu, de exemplu, Eliasul, în care am trăit și am muncit enorm ca să aibă tot ce-i trebuie să salveze cazuri. Spitalul mai trăiește și din donații, dar donațiile astea sunt nimicuri față de cât este nevoie.

Din păcate, din bugetul ăsta lunar acoperi masa salarială care, procentual, e mare, foarte mare. În vremurile când eram eu, era și 85-87%. Rămâneai cu 15-13% să asiguri mentenanța, să asiguri reactivii, să asiguri farmacia, să asiguri administrația, să asiguri atâtea alte lucruri. Era cumplit de greu. Nu aveai contracte de mentenanță la echipamente care erau absolut necesare. Eu știu, terapia intensivă funcționează cu echipamente multe și, valoric, foarte scumpe. Licitațiile astea, la vremea respectivă – nu mai știu nici acum și nu vreau să vorbesc prostii – nu aveau de multe ori în caietul de sarcini și mentenanța. Mentenanța făcea parte dintr-un subiect separat pentru care trebuia să ai rezervă din bugetul pe care îl primeai pentru spital. Foarte greu a fost.

În spitalul privat, eu am avut o mare revelație, dar am muncit la fel de mult pentru că mi-a făcut plăcere. Revelația a fost, în primul rând, că am fost dorită. Și dacă am fost dorită, bineînțeles că în locul respectiv am fost așteptată, și atunci mi s-a pus la dispoziție, în funcție de ceea ce am cerut ca să pot să creez întregul specialității, un echipament pe care l-am avut repede. N-a fost nevoie să faci caiete de sarcini, licitații și nu știu ce. Drumul deja îl aveai bătătorit, știai foarte bine care este firma de endoscopie, care este pentru chirurgie endoscopică nazo-sinuzală, laringiană, care este cel mai bun pe fibre, deci pe aparatură de investigații. Doar anunțai administrația, bineînțeles că făceai o solicitare, o descriere amănunțită, ți se prezenta și se comanda. Nu-ți venea într-o zi, două, trei, că nici ei nu le aveau în stoc, dar îți ajungea acest echipament și lucrai, aveai cu ce să lucrezi.

Eu la început am crezut că nu voi avea pacienți în sistemul privat, că nu vor sta. De ce? Pentru că, recunoscută fiind în spitalul public și deschisă la toate nevoile tuturor, mă gândeam că oamenii nu pot accesa spitalul privat pentru că nu au finanțele respective. Ziceam: „Nu vor veni”. M-am speriat câți au putut să vină după mine și, în același timp, am reușit și cu cei de acolo să găsesc o modalitate în care unii, care nu aveau posibilități financiare, să fac ceva în plus pentru ei. Nu aveam nevoie de comisionul meu la consultație, nu aveam nevoie de comisionul meu la operațiile pe care le făceam, și asta mai reducea din costurile finale. Și așa am trăit, dar am trăit prea puțin, din păcate, în sistemul privat pentru că, mă rog, starea mea personală de sănătate nu mi-a mai permis ulterior.

Orgoliul în medicină: Când devine absolut necesar

Ionuț Vulpescu: Îi spuneați Marinei Constantinescu, într-un interviu relativ recent, că în profesia asta de medic orgoliul este periculos, dar este necesar. De ce e necesar?

Dana Safta: Știți de ce este necesar? Că atunci când tu ești convinsă că poți să faci un lucru și să fie în beneficiul maxim al pacientului – chiar dacă-l îndrumi să mai ceară o opinie, două, trei, până se lămurește – modul în care îi prezinți… era poate, într-un fel, la mine convingerea, siguranța mea de sine, felul în care îmi foloseam registrul vocal. Nu că voiam să-i depășesc pe alții, dar știam că pot să-i depășesc. Și atunci era necesar. Orgoliul era necesar.

Ionuț Vulpescu: V-a apărat?

Dana Safta: Da, orgoliul m-a apărat. Nu a fost excesiv, dar ce-am făcut, am făcut controlat. Adică n-am plusat, n-am vrut să fiu „peste” și să demonstrez ce pot eu să fac și nu iese. Nu. Și trebuie să știi și când te oprești. Când vezi că de ceva nu ești sigur, întotdeauna nu trebuie să lucrezi singur, trebuie să lucrezi în echipă. Și de multe ori e nevoie de echipe multidisciplinare. Nu poți să intri… medicina asta, chirurgia gâtului, nu ai numai laringe și faringe, mai ai și alte organe și multă vascularizație și inervație, și tiroida și așa mai departe. Și trebuie să te înconjori de acei specialiști care, într-un fel, stau alături de tine și te ajută să mergi până la capăt bine. Așa trebuie făcut. N-am putut să lucrez singură niciodată.

Construirea „echipei perfecte” în ORL

Eu, când am intrat în Elias, am fost singură orelistă în departament. Mi s-a părut ceva îngrozitor. Și asistenta șefă de la vremea aceea îmi spunea: „Vai, ce bine de dumneavoastră, o să fiți singură, nu vă bate nimeni la cap, vă faceți programul cum vreți”. Și pentru mine a fost șocant. I-am zis: „Cum adică să mă bată cineva? Să mă bată! Îmi place să fiu bătută la cap. Și cum, adică, să-mi fac programul cum vreau?”. Zic: „Programul trebuie făcut de nevoie. Sigur că nu o să supralicitez, dar o să trebuiască să fac ce trebuie”. Și zic: „Primul lucru, o să-mi trebuiască măcar un ajutor”. Și am reușit să aduc o doctoriță de la Pitești. Din păcate, n-a zăbovit prea mult lângă mine; familia ei rămăsese la Pitești, făceau naveta și era greu.

Și așa a apărut în viața mea profesională prietenul și colegul meu bun, Răducu Stănciulescu, cu care am făcut o echipă bună. El a fost inițial, după care s-au mai adăugat alții. Echipa a crescut pentru că și nevoile erau mai mari. A devenit spital de urgență, adresabilitatea era mare, erau urgențe, trebuiau făcute linii de gardă și atunci, bineînțeles, că și echipajul trebuia să fie cu mai mulți la bord, nu numai cu doi medici. Dar cu Răducu am făcut ceea ce se cheamă echipa perfectă și a fost colegialitate și prietenie. Nu ne spuneam numai vorbe dulci, din contră, ne contraziceam, ne admonestam reciproc, dar era colaborare. Nu mai știu cum e acum. Eu am lăsat în spitalul privat o echipă, și o echipă minunată, și sunt fericită pentru că stau de vorbă cu ei și văd că sunt în aceeași formulă, într-o colaborare extraordinară. Și telefoanele lor, din când în când: „Dar ce mai faceți, doamna doctor? Haideți să vă povestim de un caz. Dar ce credeți?”. Contează. Sunt o mare satisfacție.

Ionuț Vulpescu: E vreun gest care v-a frapat, care v-a emoționat de la un pacient cunoscut sau mai puțin cunoscut, pe care vi-l amintiți? Sigur, sunt multe în timp, dar ceva ieșit din comun, ceva cu totul special.

Dana Safta: Multe mă emoționează. Nu pot să nominalizez acum o singură situație pentru că, fără niciun fel de lipsă de modestie, mi se întâmplă frecvent. Și când primești câte un telefon, când te întreabă: „Știu că nu mai examinați, dar totuși n-ați putea pe undeva?”. Nu există „pe undeva”. E o decizie luată, dar știu unde să vă îndrum. Sigur că apare în continuare: „Așa cum ați fost dumneavoastră, n-a fost nimeni. Răbdarea pe care o aveați nu o are nimeni în ziua de astăzi”. Doctorii au răbdare. Trebuie să știi cum să… apropo de orgolii, cum să-i gâdili în orgoliul lor ca să le fii apropiat. Cum credeți că s-au creat prieteniile mele multe, multe de-a lungul vieții? 

Ionuț Vulpescu: Cum s-au creat? 

Dana Safta: Păi numai așa s-au creat. Prin această comunicare cu ei, care mi-au fost în marea majoritate pacienți, indiferent de domeniul profesional.

Da, cel mai plăcut pentru mine, bineînțeles, că au fost oamenii de artă. Pentru că de asta aveam nevoie. Era acel debușeu de care ai nevoie după ce-ți petreci timpul trudind. Și așa s-au creat prieteniile mele și arătându-le… nu interes, că aveam eu neapărat interesul să mă duc să văd nu știu ce spectacol sau că nu puteam să-mi iau un bilet. Nu, departe de mine gândul. Dar ei sunt și niște ființe speciale, artiștii și toți creatorii de teatru… Intri într-un dialog în care găsești foarte multe corespondențe și se leagă prietenia.

Intersecția dintre bisturiu și scenă: De ce medicii au nevoie de artă. Ștefan Iordache și Mihaela Tonitza: Lecții de la marii creatori

Ionuț Vulpescu: Ați ținut o conferință la Teatrul Național din București, acum vreo 10 ani, despre intersecția dintre medicină și artă. Și despre marile dvs. întâlniri din medicină și din artă. Din zona artistică, dacă ne-am opri la câteva mari întâlniri, care ar fi acelea?

Dana Safta: Poate că cea mai importantă întâlnire, pentru că acolo s-a creat o relație specială care… prietenie, filiație, mă simțeam copil, mă simțeam frate, mă simțeam foarte apropiată, a fost cu Mihaela Tonitza-Iordache și cu Ștefan Iordache. A fost o legătură specială. O legătură care, din păcate, s-a terminat prin dispariția lor prematură. Poate că nici atunci nu s-a terminat, că eu am continuat să fac cele ce trebuiau pentru amintirea lor și cum le plăcea lor, de fapt. Îi știam bine și am învățat enorm de la ei și am respectat cam tot ce mi-au dat așa, ca linii directoare, ca observații, ca tot ce mi-a fost util să devin un om aproape de zona aceasta, zona creatorilor.

De asta sunt și iubită de ei. Simt că sunt iubită de ei și îmi face mare plăcere. Nu e nicidecum acel interes: „Vai de mine, Dana Safta înseamnă pentru noi numai rezolvarea problemelor de tot felul de dureri”. Departe de noi. E o comunicare care, pornind de la discuția unui spectacol de teatru, a unui casting, a unei idei regizorale, a unei scenografii, a unui montaj, a unui film, ceva… s-au creat aceste legături. Ei cu poveștile lor, eu cu poveștile mele, depănăm multe povești și așa am ajuns și la vârsta asta. Pe lângă faptul că, din păcate, mulți au dispărut, continui să am prietenii multe cu ei. La fel și în zona politică, să știți. Și în zona politică, o să spun ceva, dar și în lumea sportului. „Fetița” mea de suflet, Simona Halep; prietenia mea cu Nadia, cu Nadia Comăneci.

Nadia Comăneci, simbolul normalității

Ionuț Vulpescu: Suntem în anul Nadia Comăneci. Sunt 50 de ani, incredibil, de la primul 10 din istoria gimnasticii. Cum e Nadia? Ca sportivă este excepțională, este numărul unu, este cea mai mare sportivă a mileniului. Așa a fost desemnată în Statele Unite. Cum e Nadia ca prietenă? Nu ca sportivă.

Dana Safta: Dacă v-aș spune și dacă aș da un etalon al normalității, aș integra-o pe Nadia. Nadia este un simbol al normalității. Este o persoană caldă, este foarte deschisă, are simțul umorului, este inteligentă, este într-atât de prezentă… nu pierde nimic, e atentă la detalii. Și modul în care – e un termen pe care ea îl folosește – în care ea navighează în relațiile interumane e o școală, e o lecție de viață. Nadia este extraordinară. Este persoana care, când se trezește dimineața acolo unde e ea, pe continentul ei, sau când se apropie în Europa, sau e aici, e telefonul sau mesajul pe care eu îl primesc fără excepție. Dacă cumva nu poți să răspund la „Bună dimineața, ce faci?”, mai târziu: „S-a întâmplat ceva cu tine, sorella? De ce nu răspunzi?”. Cu „sorella”, așa e între noi.

Este o soție devotată, este o mamă implicată, este foarte activă în viața lor acolo, la Oklahoma, ce fac ei cu academia lor de gimnastică. Sigur că renumele lor atrage și au foarte mulți copii, enorm de mulți copii. Sunt 3.000-4.000 de copii pe an care trec prin Academia aceea de gimnastică. Și Nadia are disponibilitate. Ea e tot timpul cu zâmbetul pe buze, ea este binevoitoare, ea duce o viață disciplinată. Ea se duce în fiecare zi la sala de sport și cel puțin 30 de minute lucrează. Ești cu ea undeva în Europa, în vacanță, oriunde: „Hai, nu pierdem vremea, mergem la sport, jumate de oră e obligatoriu”. De o disciplină și de o practică…

Ionuț Vulpescu: Și disciplina e, până la urmă, secretul.

Dana Safta: Da, disciplina. Absolut la tot: și ce mănâncă, și cât mănâncă, și cum respectă toate orele. Faptul că nu întârzie niciodată. Nadia este exactă. Dar e o caracteristică a lor, a sportivilor. Așa e și Simona. Simona este disciplinată, Simona este riguroasă.

Simona Halep și marea nedreptate: Perspectiva „mamei de suflet”

Ionuț Vulpescu: Nu e nedrept că s-a încheiat cariera ei în felul în care s-a încheiat?

Dana Safta: Ba da, e tare nedrept.

Ionuț Vulpescu: Ea a greșit acolo sau pur și simplu a fost mai mult decât dubioasă decizia pe care a luat-o Federația Internațională? Suspendarea ei? 

Dana Safta: Suspendarea ei a fost un abuz. Un imens abuz. Pentru ceva care, mă rog, a fost depistat într-o cantitate care… A fost halucinant. Eu n-am să uit niciodată ziua aia de, parcă, 7 octombrie era… 7 sau 17? Eram la Londra cu niște prieteni care sărbătoreau 50 de ani de la căsătorie. Și cu Marina Constantinescu. Tot acest context mizerabil care s-a întâmplat, din păcate, a determinat-o să nu mai fie competitivă. Și-a dorit foarte mult să revină.

Ionuț Vulpescu: În sportul ăsta, la nivelul cel mai înalt, e foarte greu. Foarte greu.

Dana Safta: Pentru că nu se întrerupe. Este un exercițiu permanent.

Ionuț Vulpescu: E a doua campioană a noastră. Prima, de asemenea, vă este foarte aproape. Prima campioană la Roland Garros e Virginia Ruzici.

Dana Safta: Și cu Virginia sunt prietenă.

Ionuț Vulpescu: Antrenoarea ei…

Dana Safta: A fost managerul. Managerul. Nu antrenor, managerul. De fapt, așa am și cunoscut-o pe Simona. A fost un context de împrejurări: avea nevoie de un consult ORL. Virginia pe mine m-a sunat, dacă ar putea să vină; ea a venit, pleca în China. Era în 2014-2015, nu mai știu exact câți ani au trecut. Și am examinat-o și i-am dat niște recomandări. Am încurajat-o să plece și de acolo a început. Ăsta a fost startul relației noastre. N-a fost atât de bogat în povești, în cuvinte: „Vai de mine, sunt și cu ăla și cu ăla prietenă și tu ești din zona asta?”. Niciun caz. Nu. Nici nu este genul acesta Simona. Simona este pe un drum drept, colateralele sunt bine definite și mergi pe ele pentru că trebuie să rezolvi ceva. Și s-a creat această legătură și încredere. A fost o încredere reciprocă: și ea în mine, și eu în ea. Eu în ea – că am lăsat multe din timpul meu, pe care l-aș fi putut petrece altfel, ca să pot să fiu cu ea. A fost un mare privilegiu. Un imens de mare privilegiu.

Întâlnirea cu familia Iliescu: O relație bazată pe respect

Ionuț Vulpescu: Lumea politică?

Dana Safta: Lumea politică… Nu politica la zi. Despre asta nu discutăm. Nu mai am interacțiune cu lumea din politicul zilei. Din lumea politică, în 1993 m-am întâlnit cu o mare doamnă. O mare doamnă, și regret tare că poporul ăsta al nostru n-a cunoscut-o – dar nici n-a vrut să fie cunoscută. Vorbesc de doamna Nina Iliescu. Era o situație ORL-istică urgentă. S-a creat o relație medic-pacient care s-a dezvoltat pe încredere și corectitudine și a ajuns o prietenie. Era o plăcere, o necesitate, o dorință să ne auzim, să ne vedem atunci când se putea. Mi-au fost foarte dragi amândoi și eu n-am schimbat niciodată registrul, în niciun alt context politic al României, în ceea ce îi privește.

Am avut parte de mulți, de foarte mulți, de la primul și la cei ce au urmat, dar întotdeauna am fost foarte clară, foarte directă și am spus: „Relația aceasta este relația mea”. Ea e a mea și țin enorm la ea. În rest, n-am permis niciodată nici să se spună ceva împotrivă, nici să se judece vreun moment, absolut deloc. Și mi-a fost respectată întotdeauna atitudinea, chiar a fost apreciată. A fost apreciată și asta a făcut, într-un fel, să capăt încrederea și următorilor, până la un moment în care nu mai aveam niciun fel de rețineri.

Ionuț Vulpescu: Domnul președinte cum era ca pacient?

Dana Safta: Era un pacient extraordinar de ascultător și de răbdător și făcea absolut tot ceea ce… respecta tot ceea ce medicii hotărau. Medicii români! Vorbesc de medicii români. Eu nu am fost cu dumnealui în niciun moment medical afară din țară. Oricum, momentele dificile medicale care au existat și care s-au rezolvat așa, în stilul nostru uneori disperat, heirupist – să avem niște device-uri, să rezolvăm niște situații acute etc. – le-a tratat cu atâta bun simț, cu atâta calm, cu atâta respect… A înțeles, n-a pus niciun fel de presiune și a acceptat tot ce trebuia să i se întâmple, cu un curaj și cu încredere. Știa foarte bine că n-o să-i prezentăm altfel situația decât așa cum este.

Au fost momente care sunt în memoria mea și rămân în memoria mea; n-am de gând să le aștern pe hârtie, pentru că sunt ale mele și chiar nu vreau să le fac publice. Dar unele au fost de un dramatism neașteptat, cu o rezolvare miraculoasă. Deci, izbutirea asta, faptul că am izbutit, a fost extraordinar.

Ionuț Vulpescu: Care credeți că au fost calitățile sale umane? Nu vorbind de cele politice.

Dana Safta: În primul rând, dacă vorbim de calități umane, avea tot ce-i trebuie ca să fie uman. Dar acest mod cald, prietenos, direct… răbdare, absolut respect față de toți, față de toți. Dumnealui trecea pe orice hol de spital, saluta pe toată lumea, fără să fie înainte salutat; respecta omul, indiferent de condiția lui. Îi păsa, îi păsa de fiecare. Telefonul acela: „Nu vrem să știm decât cum ești și ce face Valentin, unde mai pleci în vacanță, cât stai…”. Intrau un pic în stres când știau că plec, pentru că, așa cum ați pus în evidență, eu întotdeauna am fost cu mâna pregătită să răspund la orice semnal de solicitare, și simțeam această îngrijorare. Așa că a fost o relație specială. Și este relația mea, pe care o port în mine cât voi fi, firește.

Momentul-limită din 2020: Când medicul devine pacient. Lupta cu boala oncologică: „Bomba” genetică și stresul

Ionuț Vulpescu: Noi am vorbit acum despre oameni pe care i-ați ajutat, pe care i-ați sfătuit la telefon, și lista este lungă. Dar dumneavoastră ați fost pusă într-o situație delicată, într-o situație limită, ca pacient? Când doctorul a devenit pacient.

Dana Safta: Da, mi s-a întâmplat în 2020, când, cu ocazia unor investigații pe care le făceam o dată pe an – apropo de analize de sânge – asistenta care mi-a recoltat a spus: „Ce vă luați așa de puține? Întotdeauna vă luați numai câțiva parametri. Ia să vă iau eu mai multe analize!”. Și m-am trezit cu un marker tumoral mare, incredibil, era la o valoare alarmantă. M-am înspăimântat, firește, că am intrat imediat în starea pacientului care trebuie să facă repede tot și să afle ce are. Și am făcut repede tot, să încerc să aflu ce am, aici acasă, cu toți imagiștii noștri și cu toate procedurile și cu toată gândirea medicală.

Din păcate, nu pot să le reproșez nimic, dar n-au văzut. Am plecat în Germania, la Freiburg, la un spital mare universitar, și acolo, o comisie medicală – reuniți, gândiri și nu știu ce – rezoluția a fost aceeași: „Nu-ți mai testa markerul ăsta, lasă-l, vedem unde se duce”. El se dusese astronomic, era singura modificare, în rest nu se vedea nimic. Și mi-au zis: „Vino peste trei luni de zile, închide totul într-un sertar și fii liniștită”. Imposibil să fii liniștită! Pentru că niciodată nu am spus unui pacient: „Nu contează că ai o analiză atât de mult modificată, stai liniștit”. Trebuie să aflăm de ce este așa. Și a fost așa, un moment de inspirație al bărbatului meu, care s-a orientat spre un spital din Elveția, de la Zürich, și acolo am dat telefon la o clinică de oncologie. Am căutat un anume nume care era pe site-ul Universității. Pleca în ziua aia în vacanță, dar în două săptămâni, când a revenit, m-a primit înainte de ziua desemnată consultațiilor și am avut noroc că am întâlnit o persoană cu empatie. Culmea, de origine română! Se născuse la Timișoara, făcuse școala, inclusiv liceul, în România, facultatea după aceea la Heidelberg și a rămas în Germania. Un geniu al medicinei de origine română – deci părinții în România – un an mai mare decât fiul meu, cu un an și o zi, și care era profesor.

Purgatoriul tratamentelor și decizia retragerii

A empatizat cu stresul meu și a spus: „Să stai să aștepți trei luni de zile?”. Eu eram într-un stres îngrozitor, ăla a fost momentul-limită al existenței mele, mai ales că n-aveam nimic altceva (simptome). S-a orientat imediat spre intervenția laparoscopică, care a avut loc într-o săptămână, bref, în două săptămâni eram pe masa de operație. O operație deschisă, de opt ore jumătate, în care cel puțin când m-am trezit am primit asigurarea că macroscopic sunt redusă tumoral. A fost momentul cel mai greu al vieții mele și a urmat ceea ce, probabil, periodic tot o să mai urmez. Cum spun eu, trec prin purgatoriu din când în când. Doar trec. Și sunt tratamentele astea oncologice, chimio, imunoterapie etc., dar care mă mențin, după cum vedeți, în această stare.

Ce a trebuit să elimin… că asta a fost până la urmă, într-un fel, condiția sau limita pe care mi-am impus-o: neștiind să-mi fac meseria decât cu implicare, cu foarte mult suflet, consumul era mare. Tumora mea are suport genetic. N-am știut lucrul acesta pentru că părinții mei au murit de moarte bună, la vârste înaintate, și nu cunoșteam arborele genealogic, nu știam exact ce s-a întâmplat cu rudele mamei mele în special, fiind departe de România. Și fiind o tumoră cu determinare genetică, am zis: ceva a stricat acel echilibru. Dormeau celulele astea și asta nu putea să fie decât stresul. Pentru că altceva n-aveam, n-aveam niciun viciu. Eu, în afară de muncă… Iar stresul este o condiție, din păcate, a declanșării bolii oncologice când este genetică.

Și am spus: trebuie să mă opresc. Am avut câteva momente în care, fiind și pandemie, după un singur COVID făcut, am vrut să mă întorc. M-am dus la spitalul privat, că îl iubesc teribil – acest spital, și pot să-i spun numele, Ponderas Academic Hospital, fără discuție, pentru mine este a doua casă sau este casa aia în care m-am mutat și m-am simțit extraordinar. Într-atât de apropiată îmi este lumea de acolo! Și Cătălin Copăescu a spus: „Hai, vino, încearcă! Îți faci programul cum vrei tu”. Și Alina Ambrozie: „Nu e nicio problemă”. Dar mi-am dat seama că nu pot să-mi fac programul, pentru că eu programul trebuia să-l fac rezolvând pacientul. Iar pacientul nu îl rezolv de la ora două la ora patru, în două sau trei zile pe săptămână. Pentru că mie mi-a plăcut sala de operații și eu voiam să mai fac ceea ce simțeam că trebuie. Și am zis: nu, stric echilibrul lor acum. Ei s-au creat acolo… Tot timpul Cătălin îmi spunea: „Să nu te plictisești!”. N-am vrut să mă plictisesc niciodată.

Ionuț Vulpescu: Mergeți la teatru mai des…

Dana Safta: Da, merg și la teatru, călătoresc mai mult. Dacă altădată călătoriile astea erau generate doar de vacanțele legale sau de un city-break, acum suntem disponibili.

Ionuț Vulpescu: Ce contează la sfârșit, până la urmă, pe lumea asta? Care sunt lucrurile cu adevărat importante?

Dana Safta: Lucrurile importante în viață sunt, în primul rând, să fii sănătos, să faci ce-ți place, să ai lângă tine partenerul ideal de viață cu care comunici plenar și poți să parcurgi drumurile cele mai întortocheate, cât de grele ar fi. Și sigur că, cu vârsta, ele vor veni și mai întortocheate, dar dacă ai alături de tine omul care are educația, cultura, bunul simț și răbdarea, treci și munți și ape mari. Să-ți vezi copilul fericit, firește… sunt multe lucruri importante. Și să trăiești în lumea asta pe care poți să o atingi cu mare plăcere.

Pentru mine sunt prietenii mei, care vin mai ales din zonele acestea ale creatorilor. Mergem la teatru oriunde ne nimerim, mergem la operă oriunde ne nimerim și putem. Abia atunci putem să facem și diferența și să ajung eu întotdeauna la concluzia: ce mare calitate avem în țara asta! Teatru ca în România poate mai ai la Londra, atât de mult și de divers și bine pus în scenă și interpretat. Nu sunt adeptă a acestor spectacole care se joacă zeci de ani, musicaluri și așa mai departe. Vezi o dată… Concerte ca la noi… Filarmonica noastră, Festivalul Enescu! Festivalul Enescu pentru noi este o nestemată. Nu știm însă să-i dăm importanța necesară, poate și pentru că, până o să-l mai găsim, ar trebui să fie o sală de concerte corespunzătoare în afară de Ateneu. Dar ceea ce ni se oferă aici este fantastic, ai senzații pur și simplu că te ridici deasupra pământului.

Ionuț Vulpescu: La ce țineți cel mai mult? Valoarea de la care n-ați abdicat niciodată?

Dana Safta: La toate prieteniile mele.

Carolina, nepoata care a învins pandemia: Cea mai frumoasă zi

Ionuț Vulpescu: Cea mai frumoasă zi din viața dumneavoastră care a fost?

Dana Safta: Au fost foarte multe zile, multe zile frumoase. Nu pot să numesc una singură, dar a fost 22 iunie 2020, când s-a născut Carolina. Ea este nepoata mea. Îmi doream o nepoată, s-a întâmplat să fie fată într-un moment greu. Da, era pandemia și eram sub stresul unui diagnostic greu, dar momentul ăla a fost fantastic.

Ionuț Vulpescu: Aveți un regret? Există o zi în care ar fi trebuit să faceți altfel?

Dana Safta: Regret? Sigur că avem regrete. Poate făceam altfel, poate aveam altă rezoluție, poate că nu mă implicam atât, poate că consumul meu era mai mic, poate că dacă aveam mai multă grijă de sănătate… dar nu contează. Toate au trecut, fiecare zi aduce altceva. Să regretăm ce? Că trec anii? Dar nu mă simt încă la vârsta cronologică de 72 de ani. Câteodată simt greutate, eu știu, la mers, dar e generată poate și de tratamentul pe care îl urmez. Dar nu, eu n-am regrete majore.

Teatrul românesc, o nestemată

Ionuț Vulpescu: Am vorbit despre teatru de mai multe ori. Care ar fi, să zicem, două dintre spectacolele care v-au marcat, de la noi sau de aiurea?

Dana Safta: Sunt multe spectacole care m-au marcat. Să încep cu unul pe care l-am văzut de trei ori: a fost Faust-ul lui Silviu Purcărete. Apoi, să-l recomand pe altul care, din păcate – nici Tocilescu nu mai este, nici Oblomov nu se mai joacă, l-am văzut de patru ori. Lungul drum al zilei către noapte, cu mulți ani în urmă la Național. Dar sunt atât de multe! Pot să vă spun de spectacolul pe care l-am văzut alaltăieri și care mi-a plăcut extraordinar, deși am văzut O scrisoare pierdută în atâtea puneri în scenă și în atâtea interpretări. Dar ce se întâmplă acum la Teatrul Act cu această Scrisoare pierdută și cât ne aduce în prezentul nostru… Este fantastic să vezi atâtea nuanțe altfel decât le percepeai, deși e un text pe care îl știm cu toții. Apropo, toate au un impact, sunt unele care sunt extraordinare și unele mai puțin bune. Încerc să mă folosesc și de opinia prietenei mele, criticul de teatru Marina Constantinescu, dar nu totdeauna sunt de acord cu ea, pentru că eu poate simt altfel, deși ea de cele mai multe ori mă ajută să înțeleg mult mai mult decât percep eu inițial.

Ionuț Vulpescu: Una dintre cele mai vechi și importante rubrici din România Literară este Cronica Dramatică. Doamna doctor, mulțumesc mult pentru acest dialog.

Dana Safta: Eu vă mulțumesc.

Ionuț Vulpescu: În final, aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

Dana Safta: În primul rând, să vă urmărească de fiecare dată când mai postați, un nou podcast, pentru că meritați acest lucru. Nu pot să mă abțin a nu spune că vă apreciez foarte mult și faptul că sunteți atât de tânăr și atât de implicat și de respectat în lumea aceasta importantă a creatorilor, scriitoriȘ și consilier de toate felurile… Pentru mine este o mare bucurie oricând ne întâlnim.Îndemnul meu pentru lumea de astăzi, și mai ales pentru cei tineri, este să aibă răbdare, să se uite bine la ceea ce trăim, să judece cu mintea lor. Și dacă fiecare încercăm să facem ceva pentru o viață mai bună, o schimbare, o dorință împlinită va fi un mare câștig.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc foarte mult. Mulțumim și lui Spot pentru răbdare...

Dana Safta: Da, a fost incredibil. A avut și o tentativă de a se prezenta el în brațele mele, dar a fost cuminte. Pentru un an și două luni, a fost cuminte.

Ionuț Vulpescu: Mulțumesc foarte mult!

Dana Safta: Și eu vă mulțumesc!