O câmpie întinsă din Kosovo, situată în apropierea capitalei Priștina, este locul unde s-a rescris destinul Balcanilor acum mai bine de șase secole. Aici s-au purtat două bătălii care au schimbat istoria statelor din regiune, inclusiv pe cea a principatelor românești.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

La aproximativ 5-10 kilometri nord-vest de Priștina, în partea centrală a regiunii Kosovo, se întinde o câmpie vastă. Poartă numele de Kosovo Polje, care se traduce prin „Câmpia Mierlei” sau „Câmpul Mierlei”. Pentru sârbi, acest loc are o semnificație sacră, fiind un simbol al identității naționale.

Importanța sa depășește însă granițele Serbiei. Kosovo Polje ocupă un loc aparte în istoria întregului spațiu balcanic, inclusiv în cea a românilor. Aici s-a decis, într-o mare măsură, destinul regiunii. Pe această câmpie s-au purtat două bătălii majore, în care s-au confruntat forțele creștine și cele islamice, iar rezultatul lor a influențat evoluția politică a Balcanilor timp de secole.

Prima dintre aceste confruntări, desfășurată la sfârșitul secolului al XIV-lea, este considerată cea mai importantă, mai ales prin consecințele sale pe termen lung.

Lupii Anatoliei se aruncă asupra Balcanilor

Întreaga poveste începe, de fapt, cu ascensiunea unui stat turc în centrul Anatoliei, teritoriu aflat formal sub autoritatea Bizanțului, dar tot mai des traversat și ocupat de triburi turcice. Dintre acestea s-a remarcat clanul condus de Osman, care și-a extins treptat puterea. Sprijinit de războinicii săi, Osman a cucerit unul după altul micile sultanate și principate din regiune. Până la sfârșitul secolului al XIII-lea, o mare parte a Anatoliei se afla sub controlul său.

Osman avea să dea numele noii dinastii și statului pe care l-a întemeiat. De atunci, urmașii și supușii săi au fost cunoscuți sub numele de osmanlâi sau otomani. La început, capitala statului său a fost la Yenișehir. Cucerirea acestui oraș a îngreunat legăturile dintre Niceea și Bursa, două dintre cele mai importante centre bizantine din Asia Mică.

Doi ani mai târziu, Osman a învins armata bizantină în apropierea Nicomediei, un oraș-port strategic care controla ruta maritimă spre Constantinopol. Treptat, forțele sale au ajuns până la Bosfor, la Marea Marmara și la țărmul Mării Negre. În cele din urmă, în 1326, în timp ce Osman se afla pe patul de moarte, turcii au cucerit Bursa, transformând-o în prima capitală a statului otoman.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Fiul său, Orhan, a continuat expansiunea. Niceea a căzut în 1331, iar Nicomedia în 1337. Orhan a fost cel care a transformat o comunitate de ghazi, războinici de frontieră ai lumii islamice, într-un stat puternic, în adevăratul sens al cuvântului. Astfel lua naștere un imperiu clădit pe forța cavaleriei otomane și pe o organizare militară tot mai eficientă.

Cu o armată impresionantă, din care se remarca corpul nou-înființat al ienicerilor, o infanterie disciplinată și excelent pregătită, otomanii băteau la porțile Europei la mijlocul secolului al XIV-lea. De la baza lor din Gallipoli, au avansat treptat în Balcani, urmând marile văi fluviale care duceau spre Dunăre.

În acea perioadă, Balcanii erau fragmentați politic între posesiunile bizantine și diferitele țarate și cnezate bulgărești și sârbești. La nord de Dunăre, Țara Românească, stat aflat cel puțin teoretic sub suzeranitatea regilor Ungariei, se afirma tot mai mult ca o putere regională, consolidându-și independența politică, militară și culturală.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Lumea balcanică era însă profund fragmentată. Marii feudali se confruntau între ei pentru putere și influență, contestând adesea autoritatea țarilor și a cnejilor. La rândul lor, diferitele state și formațiuni politice bulgărești și sârbești se aflau într-o permanentă competiție. Acest mozaic feudal părea o pradă ușoară în fața expansiunii otomane.

Plovdiv a căzut în mâinile otomanilor în 1363, iar Komotini (Gümülcine) în 1364. În 1369, aceștia au cucerit Adrianopolul, iar sultanul Murad I, fiul și succesorul lui Orhan, și-a mutat capitala acolo.

În septembrie 1371, otomanii i-au învins pe cei mai puternici seniori sârbi din Macedonia în marea bătălie de pe râul Marița. „Această victorie a fost poate cel mai important succes al otomanilor înainte de cucerirea Constantinopolului din 1453, deoarece valea Mariței le-a deschis drumul spre restul Balcanilor”, scria Thomas Emmert în lucrarea The Battle of Kosovo: Early Reports of Victory and Defeat.

În doar câțiva ani, singura forță capabilă să opună o rezistență serioasă înaintării otomane a rămas principatul sârb condus de cneazul Lazăr.

Lazăr Hrebeljanović, canonizat ulterior de Biserica Ortodoxă Sârbă, își avea centrul puterii la cetatea Kruševac, în nordul Serbiei, departe de nucleul tradițional al statului sârb. Această situație era consecința bătăliei de pe Marița, după care aproape toate teritoriile aflate la sud și est de Kosovo au intrat sub dominația otomană.

Ferit, deocamdată, de înaintarea turcilor, principatul lui Lazăr a devenit un refugiu pentru numeroși oameni politici, militari, cărturari și lideri religioși proveniți din regiunile ocupate. Curtea sa a atras preoți, călugări, scriitori, arhitecți și artiști din spațiile bulgăresc, grec și sârb sudic. În această provincie de frontieră a început să se dezvolte o nouă epocă culturală, care avea să atingă apogeul în timpul domniei fiului său, despotul Ștefan Lazarević.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ascensiunea lui Lazăr s-a bazat și pe resurse economice considerabile. Cele mai importante centre miniere ale Serbiei, Rudnik și Novo Brdo, se aflau sub controlul său. De asemenea, sprijinul Bisericii Sârbe a jucat un rol esențial în consolidarea poziției sale politice, fiind favorizat de eforturile lui Lazăr de a pune capăt schismei dintre Biserica Sârbă și Patriarhia de la Constantinopol.

Pentru cneazul Lazăr, toate acestea aveau însă să se dovedească insuficiente.

„Când un torent de săgeți s-a abătut peste ostașii sârbi”

Puterea cneazului Lazăr era în creștere. Acest lucru nu i-a descurajat însă pe otomani. Ei urmăreau să ajungă la Dunăre și, dincolo de ea, în Europa Centrală. Pentru Murad I, principatul sârb reprezenta ultimul obstacol important în calea acestei expansiuni.

În primii ani, sultanul și-a trimis forțele în teritoriile sârbești mai ales pentru raiduri de pradă și recunoaștere, menite să testeze capacitatea de rezistență a adversarului. O cronică din 1381 menționează că doi comandanți sârbi, Vitomir și Crep, au învins un detașament otoman pe râul Dubravnica. Pentru o vreme, confruntările au încetat. În 1386 însă, potrivit unei alte cronici, „Murad a pornit împotriva prințului Lazăr și a cucerit Nișul”.

Sârbii nu au fost însă adversari ușor de învins. Din contră, reprezentau o forță militară redutabilă, iar succesele s-au împărțit de ambele părți. După ocuparea Nișului, armata lui Lazăr a reușit să-i învingă pe otomani în apropierea râului Toplica.

Murad a înțeles că o confruntare directă cu întreaga putere a lui Lazăr era riscantă, mai ales dacă acesta ar fi reușit să formeze o alianță cu statele vecine sau chiar cu principatul de la nordul Dunării. Din acest motiv, sultanul a adoptat o strategie de izolare a adversarului. Încă din anii 1380, otomanii au început să ocupe teritorii din sudul Bulgariei. În 1388, bănuind că țarul Ivan Șișman era pregătit să rupă legăturile de vasalitate și să se alăture unei coaliții antiotomane, Murad a lansat o nouă campanie și l-a obligat să capituleze. În același timp, influența otomană s-a extins asupra unei mari părți a Bosniei.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Principatul lui Lazăr era acum aproape complet încercuit. Lovitura decisivă avea să vină în vara anului 1389.

Otomanii au ales să atace în regiunea Kosovo, un spațiu de mare importanță strategică. Aflat la intersecția principalelor drumuri balcanice, acesta controla legăturile dintre bazinul Dunării și Marea Egee, precum și rutele comerciale dintre estul și vestul peninsulei. Cine stăpânea Kosovo deținea una dintre cheile puterii în Balcani.

Cneazul Lazăr a decis să le iasă în cale pe Câmpia Mierlei. Armata lui Murad, alcătuită în principal din cavalerie, este estimată de majoritatea istoricilor la câteva zeci de mii de oameni. Printre aceștia se aflau și aproximativ 5.000 de ieniceri, infanteria de elită a Imperiului Otoman. Un rol important îl aveau și azapii și akîngiii. Azapii formau o infanterie ușoară, alcătuită în mare parte din arcași experimentați. Akîngiii erau călăreți ușori specializați în raiduri rapide, recunoaștere și hărțuirea inamicului. Moștenitori ai tradiției războiului de stepă, aceștia pătrundeau adânc în teritoriul advers, provocau dezordine și evitau confruntările directe cu forțe superioare.

O istorie puțin cunoscută a românilor. Cum s-au salvat Principatele Române de la transformarea în provincii otomane

Acești călăreți erau renumiți pentru mobilitatea, viteza și atacurile lor surpriză. De cealaltă parte, cneazul Lazăr dispunea de aproximativ 25.000 de oameni, incluzând atât propriile trupe, cât și contingentele aliaților săi, în special cele conduse de Vuk Branković și de voievodul bosniac Vlatko Vuković. Lor li se adăugau și luptători croați aflați sub comanda lui Ivan Paližna.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Câteva mii de oameni formau cavaleria, inclusiv câteva sute de cavaleri puternic înarmați, protejați de armuri complete. Restul armatei era alcătuit din infanterie. Sârbii erau considerați luptători curajoși și rezistenți, bazându-se în special pe șarje puternice de cavalerie menite să spargă liniile inamice.

În tabăra otomană, centrul armatei era comandat de sultanul Murad, în timp ce fiul său, Baiazid, conducea flancul drept. Forțele otomane se sprijineau pe disciplina ienicerilor, pe eficiența arcașilor și pe atacurile spahiilor, cavaleria grea de elită a imperiului.

Potrivit cronicilor, lupta a început cu un bombardament masiv de săgeți asupra formațiilor sârbești. Mii de arcași otomani au lansat salve succesive pentru a slăbi și dezorganiza atacul advers: „Când un torent de săgeți s-a abătut peste ostașii sârbi, care până atunci stătuseră nemișcați ca niște munți de fier, ei au pornit înainte, tunând și vuind ca marea.”

În ciuda pierderilor, cavaleria sârbă a lansat un atac frontal devastator și a reușit să străpungă flancul stâng al armatei otomane.

Căpetenii moarte, o victorie misterioasă și munți de cadavre

Cavaleria sârbă, sprijinită ulterior de atacul infanteriei, a provocat pierderi grele flancului comandat de Yakub Çelebi. Din acest moment, desfășurarea bătăliei devine neclară. Sursele contemporane sunt contradictorii, iar istoricii încă dezbat ce s-a întâmplat cu adevărat și cine a obținut victoria.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Cert este că înfruntarea de la Kosovo Polje, din 1389, s-a transformat într-un măcel. Dacă otomanii au fost învingătorii, atunci victoria lor a avut un cost uriaș. Dacă sârbii au reușit să respingă atacul, pierderile suferite au fost atât de mari încât orice rezistență eficientă pe termen lung a devenit imposibilă.

Există însă câteva fapte asupra cărora istoricii sunt de acord. În urma bătăliei, statul sârb și-a pierdut o parte din teritorii și a intrat treptat în sfera de dominație a Imperiului Otoman, ajungând în cele din urmă vasal al acestuia. De asemenea, ambii conducători ai armatelor și-au găsit sfârșitul pe câmpul de luptă: atât cneazul Lazăr, cât și sultanul Murad au murit în timpul sau imediat după confruntare.

Tocmai această combinație de violență extremă, pierderi uriașe și relatări contradictorii face ca bătălia de la Kosovo Polje să rămână una dintre cele mai controversate și misterioase confruntări din istoria medievală a Europei.

„Istoricul se confruntă cu o problemă dificilă atunci când încearcă să afle ce s-a întâmplat în Bătălia de la Kosovo. Nu există relatări ale martorilor oculari ai bătăliei, iar între sursele contemporane care menționează evenimentul există diferențe semnificative. Nu există îndoială că confruntarea a avut loc pe câmpia de la Kosovo la 28 (15) iunie 1389, între forțele creștine conduse de prințul Lazăr al Serbiei și forțele otomane conduse de sultanul Murad I. Când totul s-a încheiat, ambii conducători erau morți, iar fiul lui Murad, Baiazid, s-a întors la Edirne pentru a-și asigura succesiunea. Dincolo de aceste detalii sumare, imaginea devine foarte neclară. Documentele timpurii nu sunt preocupate în mod deosebit de armament, tactici, mărimea forțelor sau desfășurarea generală a bătăliei. În mod surprinzător, nici măcar nu este posibil să se știe cu certitudine, din materialul contemporan existent, dacă una sau cealaltă parte a fost victorioasă pe câmpul de luptă. Există însă puține indicii că ar fi fost o mare înfrângere sârbă; iar cele mai vechi relatări ale conflictului sugerează, dimpotrivă, că forțele creștine au câștigat”, precizează Thomas Emmert în aceeași lucrare.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

La câteva secole după bătălie au început să apară numeroase relatări cu caracter legendar, care evocau fapte de eroism și martiriul cneazului Lazăr, canonizat ulterior de Biserica Ortodoxă Sârbă. Potrivit unei versiuni păstrate în tradiția și cronicile sârbești, sultanul Murad ar fi fost ucis de Miloš Obilić, un cavaler sârb care a pătruns în tabăra otomană sub pretextul că dezertase. Odată ajuns în apropierea sultanului, acesta l-ar fi atacat și l-ar fi omorât cu un pumnal.

Cum a ajuns Roxelana, „fecioara din Rutenia“, din târgul de sclavi în haremul lui Soliman Magnificul

Alte surse oferă însă o versiune diferită. Într-o scrisoare adresată de regele Tvrtko I al Bosniei Senatului din Florența, prin care anunța victoria creștinilor la Kosovo, se sugerează că Murad și-ar fi găsit sfârșitul în timpul unui atac puternic al cavaleriei sârbe, fără a fi menționat numele unui asasin.

„Norocoase, de trei ori norocoase sunt acele mâini ale celor doisprezece nobili credincioși, care, deschizându-și drumul cu sabia și străbătând liniile inamice și cercul de cămile înlănțuite, au ajuns eroic la cortul însuși al lui Amurat. Norocos mai presus de toți este acela care a ucis cu atâta putere un atât de puternic voievod, străpungându-l cu sabia în gât și în abdomen. Și binecuvântați sunt toți aceia care și-au dat viața și sângele prin gloria martiriului, ca victime ale conducătorului mort deasupra cadavrului său urât”, preciza regele Bosniei.

La rândul său, cneazul Lazăr a fost fie rănit grav în timpul luptei (după unele surse), fie a fost prins și executat după bătălie de Baiazid, ca răzbunare pentru uciderea tatălui său. Cert este că Miloš Obilić și cneazul Lazăr au devenit simboluri centrale ale poporului sârb, eroi naționali și martiri. De altfel, bătălia de la Kosovo este comemorată în fiecare an în Kosovo, cu prilejul unei sărbători care coincide cu Vidovdanul (Ziua Sfântului Vitus).

Bătălia care a hotărât soarta Balcanilor

Ambele tabere au suferit pierderi uriașe. Cu toate acestea, otomanii dispuneau încă de resurse umane și materiale considerabile, în timp ce sârbii nu își mai puteau reface cu ușurință forțele. O parte a statului sârb a supraviețuit încă aproximativ șapte decenii, însă moartea cneazului Lazăr și pierderile suferite la Kosovo l-au slăbit decisiv.

Bătălia de la Kosovo a reprezentat unul dintre marile momente de cotitură din istoria Balcanilor. Noul sultan, Baiazid I, a continuat expansiunea otomană, iar în deceniile următoare nicio putere din regiune nu a mai reușit să oprească înaintarea Imperiului Otoman.

Turcii și-au consolidat treptat dominația în Peninsula Balcanică. Aproape șase decenii mai târziu a avut loc și a doua bătălie de la Kosovo Polje, în octombrie 1448, când armata creștină condusă de Iancu de Hunedoara a încercat să oprească avansul otoman. Și această confruntare s-a încheiat cu o victorie a turcilor.

După înfrângerea cruciaților, dominația otomană asupra Balcanilor a devenit practic incontestabilă. Pentru secole întregi, Imperiul Otoman avea să influențeze decisiv evoluția politică, culturală și religioasă a regiunii.

„Sârbii suferiseră pierderi importante în luptă, dar Murad și un număr mare de turci fuseseră uciși, iar Baiazid și armata sa se retrăseseră la Edirne. În realitate, o mare parte a Serbiei a reușit să supraviețuiască, păstrând un anumit grad de autonomie timp de încă șaptezeci de ani. Desigur, eulogii lui Lazăr nu puteau fi conștienți de lunga perioadă de tranziție care avea să urmeze conflictului de la Kosovo. Ceea ce era însă foarte clar pentru ei era faptul că bătălia îi răpise principatului lui Lazăr forța și conducerea. Autorul anonim al lucrării Slovo o knezu Lazaru afirmă că moartea prințului Lazăr a lipsit Serbia de apărătorul său; iar când „ismaeliții necredincioși” s-au întors după o vreme în Serbia, au reușit să distrugă țara și să înrobească poporul”, preciza Emmert.

Companiile, autoritățile locale și comunitățile de energie vor avea la dispoziție, în perioada 2026–2027, peste zece programe de finanțare pentru investiții în energie verde, eficiență energetică și mobilitate electrică. Potrivit unei analize de specialitate, fondurile disponibile depășesc 2,7 miliarde de euro, iar o parte dintre scheme oferă finanțare nerambursabilă de până la 100%.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

România intră într-o perioadă cu oportunități fără precedent pentru investițiile în sectorul energetic. Analiza realizată de Alt.Real și Societatea Comunităților de Energie arată că, în următorii doi ani, vor fi disponibile programe europene și naționale în valoare de peste 2,7 miliarde de euro.

Din această sumă, aproximativ 1,4 miliarde de euro sunt destinați companiilor, 1,2 miliarde de euro autorităților locale, iar 170 de milioane de euro comunităților de energie.

Majoritatea programelor sunt finanțate din fonduri europene și oferă granturi consistente, unele dintre ele cu finanțare integral nerambursabilă.

„Vorbim de fonduri europene pentru companii, autorități locale, dar și pentru comunități de energie. Avem o fereastră foarte generoasă de finanțări. Sunt peste zece programe care se vor lansa anul acesta sau anul viitor. Aproape toate implică o finanțare nerambursabilă de până la 100%”, a declarat Lucian Toader, președintele Societății Comunităților de Energie și fondatorul Alt.Real.

200 de milioane de euro pentru ferme și industria alimentară

Printre cele mai atractive programe se numără schema AFIR dedicată sectorului agroalimentar, care are un buget de 200 de milioane de euro.

Fermierii, cooperativele agricole și firmele din industria alimentară vor putea obține până la 20 de milioane de euro pentru proiecte de producere a energiei din surse regenerabile destinate autoconsumului.

Un avantaj important este că schema prevede cofinanțare zero, iar minimum 70% din energia produsă trebuie utilizată pentru consum propriu.

Lansarea apelurilor de proiecte este estimată pentru trimestrul al treilea din 2026.

Industria grea și producătorii de materiale, sprijin pentru modernizare

Un alt program important este PRO INFRA, cu un buget de 200 de milioane de euro destinat producătorilor de materiale de construcții.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Firmele din domenii precum extracția agregatelor, producția de ciment, beton sau prefabricate vor putea înlocui utilajele vechi și energofage cu echipamente electrice moderne și sisteme de monitorizare a consumului.

Finanțarea poate ajunge la 15 milioane de euro pe proiect.

În paralel, alte 150 de milioane de euro sunt alocate programului de eficiență energetică în industrie, destinat companiilor incluse în schema europeană EU-ETS. Fondurile pot fi utilizate pentru modernizarea instalațiilor industriale sau pentru tehnologii de captare a emisiilor de carbon.

Miza stocării energiei: 150 de milioane de euro pentru baterii

Dezvoltarea capacităților de stocare reprezintă una dintre prioritățile noii strategii energetice.

Programul dedicat bateriilor independente de producția de energie are un buget de 150 de milioane de euro și permite investiții de până la 15 milioane de euro pe proiect.

Scopul este stocarea energiei atunci când prețurile sunt scăzute și livrarea acesteia în rețea în perioadele de consum ridicat.

Beneficiarii sunt producătorii de energie și dezvoltatorii de parcuri energetice.

Aproape 700 de milioane de euro pentru transport electric și infrastructură de încărcare

Sectorul mobilității electrice beneficiază de unele dintre cele mai consistente alocări financiare.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Programul „e-Mobility RO” are un buget de 299 de milioane de euro și finanțează rețele de încărcare rapidă pe autostrăzi și drumuri naționale, inclusiv integrarea de panouri solare și sisteme de stocare.

Alte 100 de milioane de euro sunt disponibile prin programul „e-DRIVE”, destinat operatorilor de transport public pentru achiziția de autobuze și microbuze electrice.

În același timp, schema „Marfă, emisii zero”, cu un buget de 299 de milioane de euro, finanțează achiziția de camioane și vehicule nepoluante pentru transport rutier, feroviar și naval.

Europa plătește de șase ori mai mult pe energie. BERD: Creștere economică revizuită în scădere în 40 de țări

Primăriile au la dispoziție peste un miliard de euro

Autoritățile locale se numără printre principalii beneficiari ai noilor finanțări.

Un program cu un buget de 500 de milioane de euro va permite instalarea de panouri fotovoltaice și baterii pe școli, spitale și alte clădiri publice, energia produsă fiind destinată exclusiv autoconsumului.

Alte 590 de milioane de euro sunt alocate modernizării sistemelor de termoficare și cogenerare de înaltă eficiență.

La acestea se adaugă 700 de milioane de lei pentru modernizarea iluminatului public și 150 de milioane de euro pentru sisteme de stocare a energiei destinate instituțiilor publice.

Comunitățile energetice, un model nou finanțat prin fonduri europene

Una dintre noutățile perioadei 2026–2027 este programul dedicat comunităților de energie, finanțat prin Programul Tranziție Justă (PTJ).

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Cu un buget de 170 de milioane de euro, schema permite dezvoltarea unor proiecte locale în care energia produsă din surse regenerabile este utilizată și partajată între autorități și cetățeni.

Programul este destinat județelor Gorj, Hunedoara, Dolj, Galați, Prahova și Mureș.

Specialiștii avertizează: pregătirea trebuie făcută din timp

Experții atrag atenția că succesul accesării finanțărilor depinde în mare măsură de pregătirea documentației înainte de deschiderea apelurilor.

„Este foarte important pentru cei care vor să acceseze aceste finanțări să se pregătească din timp, pentru că dacă deja s-a deschis apelul respectiv este un pic prea târziu. Criteriile sunt de multe ori primul venit, primul servit sau pe bază de punctaj”, a spus Lucian Toader.

România, printre țările UE cu cele mai mari creșteri ale prețurilor producției industriale

Potrivit acestuia, studiile de fezabilitate, auditurile energetice și avizele de racordare trebuie pregătite cu cel puțin două-trei luni înainte.

„Fondurile europene nu sunt nici greu, nici ușor de accesat, dar necesită pregătire și investiție în timp. Dosarul trebuie pregătit cu două-trei luni înainte”, a subliniat specialistul.

Cele mai mari programe de finanțare pentru energie verde (2026–2027)

590 milioane euro – termoficare și cogenerare

500 milioane euro – panouri și baterii pentru clădiri publice

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

299 milioane euro – infrastructură de încărcare electrică

299 milioane euro – transport de marfă cu emisii zero

250 milioane euro – e-MOVE RO

200 milioane euro – energie pentru sectorul agroalimentar

200 milioane euro – PRO INFRA

170 milioane euro – comunități energetice

150 milioane euro – stocare în baterii

150 milioane euro – eficiență energetică în industrie