Renumitul dirijor Tugan Sokhiev a fost un alt oaspete de seamă al Festivalului Internațional George Enescu. De data aceasta, maestrul Sokhiev a urcat la pupitrul Orchestrei Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, cea mai veche instituție de învățământ superior muzical din lume, pentru două concerte din seria „Mari orchestre ale lumii”.

Primul dintre cele două evenimente a avut loc astăzi vineri, 15 septembrie, ora 19:30. Din programul primei seri am ascultat în transmisia postului TVR Cultural Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13 de George Enescu, prima simfonie din repertoriul marelui compozitor român.

Înscrisă în seria intitulată „Mari Orchestre ale lumii” , cu începere de la 19:30 pe scena Sălii Palatului a prezentat cu sprijinul și contribuția Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma lucrări de George Enescu și Piotr Ilici Ceaikovski.

Simfonia nr. 1, op. 13, în Mi bemol Major a celui mai reprezentativ compozitor român George Enescu reflectă de facto pregătirea compozitorului atât la Viena, cât și la Paris. În prima locație europeană a studiat tradiția brahmsiană cu reputatul Robert Fuchs, iar în cea din urmă tradiția franceză cu Jules Massenet și Gabriel Fauré.

George Enescu a terminat simfonia în anul 1905, și a avut premiera într -o zi de duminică, pe 21 ianuarie 1906, la Théâtre du Châtelet din Paris, la cel de-al paisprezecelea concert din seria 1905–06 a Concertelor Colonne, dirijată de celebrul și inimosul maestru francez Édouard Colonne.

A fost publicată de Enoch et co., la Paris, în anul 1906. Partitura este dedicată lui Alfredo Casella, fostul coleg de clasă al lui Enescu la Conservatorul din Paris și prieten de o viață. La rândul său, Casella îi va dedica lui Enescu a doua sa simfonie în anul 1908.

Simfonia se structurează organic articulându-se în trei mișcări, pe durata a aproximativ 40 de minute, după cum urmează :Assez vif et rythmé, Lent și Vif et vigoureux.

Prima mișcare a fost dominată de cele trei motive componente ale primei teme, anunțate la unison de către trompete, cu caracter strălucitor, chiar la începutul acestei simfonii inedite.

De altfel, motivul inițial rămâne o adevărată emblemă sonoră, una de neconfundat pentru arhitectura impozantă a lucrării, dar și pentru creația enesciană în ansamblul ei. De aceea, deloc întâmplător a devenit unul dintre semnalele și reperele folosite pentru Festivalul Internațional „George Enescu”, în transmisiunile de radio și televiziune.

Tema a avut și continuă să posede o încărcătură cu potențial de dezvoltare pe măsura celor din creaţia Beethoven iarnă, numai dacă înțelegem aspectele referitoare la amplitudine, frecvență și dimensiuni.Fiind structurată în două motive principale, aceasta a dominat desfășurarea primei mișcări, în formă de sonată,cu culminația care a fost intonată magistral în repriză.

Mișcarea lentă poate fi privită ca o formă lied extinsă: A–B–C–B–C–A, precedată de o introducere și încheiată cu o codă. Cu toate acestea, a doua jumătate (porțiunea B–C–A) nu s-a repetat pur și simplu, materialul din prima parte fiind dezvoltat și nu este urmat de o repriză completă, care se închide destul de brusc doar cu materialul sonor din secțiunea A și apoi cu o codă concluzivă.

În interpretarea prestigioasei Orchestre italiene, această curgere fluidă s-a remarcat prin intonația pe deplin evocatoare a cornului, cu intervenții solistice de mare anvergură.
Desfășurarea muzicală, preponderent lirică, s-a realizat cu libertate deplină în tratarea formală și tocmai spectaculozitatea timbrală s-a datorat în special prin angajarea unor sonorități generate de instrumentele compartimentului orchestrei de corzi în dialog și tratate responsorial, cu cele de suflat din lemn.

Structura mișcării a demonstrat tocmai  angajarea Maestrului Tugan Sokhiev în respectarea ediției Urtext (originale) a lui George Enescu, în ceea ce priveșteexclusiv palierul expresiei. De altfel, partea a doua a fost realizată sonor și ideatic asemenea unei sinteze a unor elemente de lied cu cele de sonată – o combinație tratată ca mijloc și nu ca scop sonor sau arhitectural.

Expunerea finalului, a fost admirabil etalată, încadrată tot sub o formă de sonată-allegro, fiind similară cu cea a primei mișcări. Numai că, spre deosebire de prima parte a simfoniei, principala diferență constă în locul unei prime teme care a fost repartizat de un grup de elemente tematice clar definite, în compartimentul coardelor ce au intonat la unison trasee melodice asemănătoare tradiției germane, specifice lui Richard Wagner. Acestea au asigurat un fundal cvasipermanent, care au fos urmate de o a doua figurație realizată de instrumentele de alamă, și o a treia printr-un solo de trombon. A doua temă a fost anticipată în trioleții intonați ritmic de către partida de violoncel cât și de partida de contrabass, ce practic au realizat doar treptat un profil stabil după mai multe încercări.

„Cred că particularitatea muzicii lui Enescu este ceva ce ține de rădăcinile sale românești, ceva din care compozitorul a făcut o realizare artistică europeană. Enescu a reușit să îmbine tradiția muzicală românească și tradiția componistică a Europei, dar îmbogățind totul cu un strat, cu un nivel superior al universului sau interior, al imaginației sale, nivel ce se definește în mod complex, cu numeroase elemente – psihologice sau ținând de lumea melodiilor simple, dar expuse teatral; găsesc muzica lui Enescu foarte teatrală și foarte imaginativă. Este absolut interesant sa descoperi muzica lui Enescu!”, a declarat în urmă cu 14 ani, mai precis în 2009 Tugan Sokhiev, aflat pentru prima dată Festivalul Internațional George Enescu.

***

 Din punct de vedere istoric, simfonia nr. 5 în mi minor op. 64 de Piotr Ilici Ceaikovski a fost interpretată pentru prima dată la Sankt Petersburg în anul 1888, sub conducerea compozitorului rus. Poate fi considerată una dintre marile capodopere romantice, fiind o simfonie caracterizată de motive tragice, ce practic traversează multe episoade dramatice, elegiace şi funebre, dar care are acel triumf spre final într-un marş solar, simbol al depăşirii tuturor obstacolelor.

De altfel, versiunea interpretativă a muzicienilor italieni a fost una de înalt nivel, omogenitatea și experiența muzicienilor italieni au constituit reperele acestei seri de 15 Septembrie 2023.

Printre altele, trebuie amintit ceea ce chiar P. I. Ceaikovski reflecta într-o scrisoare datând din 1889, care sublinia: „Tragedia omului înclinat spre scepticism constă tocmai în faptul că, rupând cu tradițiile și cu credința și căutând ceva cu care să înlocuiască religia, se zbate zadarnic între o teorie filosofică și alta și se zbuciumă încercând să găsească în aceste teorii o forță invincibilă pe care să se sprijine în lupta cu viața”.

În cazul Simfoniei a V-a, autorul însuși își numește ideea introducerii „o totală
resemnare în fața sorții… impenetrabila predestinare a sorții.”

Prima parte, Andante – Allegro con anima, aduce acel cadru plin de sevă și inspirație pur romantică. De altfel, am rămas plăcut impresionat de sonoritatea clarinetului care a expus elementul melodic esențial al lucrării, tema numită în mod frecvent „a Sorții”. De altfel, aceasta a fost susținută de ansamblul corzilor, ce i-a amplificat caracterul sumbru și amprenta expresivă inconfundabil din cultură slavă.

Tema a fost reluată în toate cele patru părți, și astfel s-a generat caracterul ciclic al simfoniei. Tempoul utilizat de către instrumentistii Academiei Sânta Cecilia din Roma a urmat firesc indicațiile și sa fost  accelerat apoi galopant, fără ca cel mai important aspect – caracterul muzical să se îndepărteze de starea inițială.

Maestrul rus Tugan Sokhiev a avut de construit apoi de-a dreptul cerebral fraze și secțiuni ample, cu dezvoltări ale unor noi teme mau expansive, dar cu caracter cantabil memorabil. Coda a fost etalată cu acea estomparea caracteristică într-o reiterare a temei Sorții, practic reprezentarea presentimentului
fiind accentuată de nuanțele mici și de coborârea discursului general în registrul grav, într – o manieră graduală.

Mișcarea secundă, Andante cantabile, con alcuna licenza, a debutat în acorduri elegiace, urmate de un solo de corn cu expresie melancolică. Totul a evoluat într-un scurt duet cu oboiul,  care dau frumusețe și profil dialogat discursului muzical.Expresia a oscilat între tristețe și speranță. Către final, orchestra a reluat „tema Sorții”, transfigurată.

Partea a treia, Valse, Allegro moderato a oferit publicului prezent în număr considerabil în Sala Palatului sonoritățile unui vals senin, la fel de elegant ca
oricare altul pe care l-a semnat și l-a lăsat posterității P. I. Ceaikovski. Această parte s-a remarcat și prin omogenitatea instrumentelor de corzi care și-au desăvârșit prestația, având, cu alternarea de rigoare a intervențiilor elegante ale
instrumentelor de suflat din lemn.

După un episod scherzando și reluarea temelor valsante, „tema Sorții” a apărut din
nou la fel de amenințătoare, la suflătorii de lemn, chiar dacă s-a putut deghizat în ritmica ternară a celui mai cunoscut dans
vienez.

Mişcarea a patra, Finale: Andante maestoso – Allegro vivace a fost prefațată de o introducere solemnă ce
a enunțat din nou ideea muzicală a Sorții. Prologul a urmat fulminatului allegro de sonată ce s-a deschis, anticipând de un tremolo de timpan, cu o temă în caracter popular având inițial un ton marcat, cu trimiteri paroxistice.

Ulterior, tema Sorții a reapărut expusă de data aceasta pe deplin strălucitor, în toată plenitudinea tonalității Do Major, intonată de instrumentele de suflat din alamă. După dezvoltarea relativ concisă, repriza a venit cu o nouă melodie, suprapusă texturii simfonice, la care nu s-a mai facut ulterior trimitere.

O a șasea și ultimă expunere  a deja metamorfozatei teme a Sorții  au condus către un climax cadențial, apogeul constituindu-se în iterarea unei Code care a reluat secvențe tematice ale simfoniei într-o concluzie pline de o strălucire și tensiune expresivă fără comparație în întreaga literatură romantică, fără egal din acest gen atât de complex, precum cel al simfoniei.

Valul de entuziasm și ropotele de aplauze ale publicului au încununat cu două bisuri: „Salut d’amour” a compozitorului Edward Elgar, și Dans simfonic de Antonin Dvořák, acordate cu larghețe de către titrata orchestră.

Această superbă seară de 15 Septembrie 2023 s-a dovedit una dintre cele mai elitiste  totul datorat măiestriei Orchestrei Academiei Sânta Cecilia dar și faptului că au prezentat un program deosebit de accesibil, din literatura capodoperelor simfonice care au în continuare acea atractivitate și asigură acea continuitate peste generații, dând caracterul universal  standardul înalt oferit melomanilor, indiferent de vârstă.

***

Mulțumindu-vă pentru atenție, închei această cronică, cu speranța că voi asista, din postura de muzician și jurnalist profesionist (chiar dacă nu am fost acreditat din motive neelucidate de către actuală nouă conducere a Festivalului Internațional George Enescu) și la alte concerte cu adevărat demne de a fi evocate.

Sursa foto :https //google.com

Acest eveniment se bucură de susținerea și promovarea Ziarului Nationalul.ro, iar prezentarea acestei cronici de concert a fost realizată de către domnul profesor. dr. Daniel Mihai, redactor al platformei BPNews. Toate drepturile rezervate!