Textul evanghelic din această zi de duminică, 1 Octombrie 2023 este un fragment din „Predica de pe munte“ (Mt. 5, 21.) pe care am putea-o defini drept „Evanghelia sfaturilor“  deoarece Mântuitorul Iisus Hristos dă tuturor celor dispuşi să-L asculte nişte sfaturi nemaiauzite până la El în nici o altă religie a lumii.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi toţi proorocii (Matei 22, 40).

Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întîi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, zicînd: Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).

Uneori auzim zicându-se direct sau indirect propoziția: „eu nu am vrăjmaşi.” Este o mare înșelare și de asemenea o mare inepţie, deoarece acest lucru nu depinde de noi. Dacă ne purtăm nelegiuit cu o persoană şi ea ne urăşte, vom avea un vrăjmaş, dar am purta răspunderea pentru aceasta.

Într-adevăr, acest lucru este foarte uşor de ocolit. Dar de fiecare dată când facem un pas către Dumnezeu, întâlnim vrăjmaşi: pe demoni. Iar aceasta există şi printre oameni: orice purtare cinstită, bună, dezinteresată trezeşte de obicei gelozie, ură, calomnie.

În acest caz, vrăjmaşii nu depind de noi. Nu trebuie să avem o viziune romantică sau sentimentală, deoarece orice om duhovnicesc întâlneşte vrăjmaşi. Să ne aducem aminte de faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a avut mulţi vrăjmaşi şi încă mai are şi astăzi. Aceștia sunt cei ce L-au urât și continuă să-L urască pe nedrept…

Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), şi practic nu avem dreptul să urâm pe nimeni, deoarece, conform învățăturii ortodoxe, toţi sunt zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi. Dar poate vor putea zice unii că Sfînta Scriptură arată totuşi că putem urî pe unii oameni, cum spune psalmistul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîhnit. Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani” (Psalm 138, 21-22).

În acest psalm se face trimitere la eretici, cei care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor dreptei credinţe şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urît (Psalm 118, 113).

Dar, cu siguranță că vor fi mulți care vor zice: „Aceştia nu sînt oameni? Cum putem să-i urâm?” La această întrebare, tuturor ne răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: „Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci câini, lupi şi antihrişti”. Iar Domnul ne zice răspicat: „Nu daţi cele sfinte câinilor.” 

Pe aceeași linie și idee, Sfîntul Ioan Evanghelistul ne zice „să luăm aminte”, subliniind ideea Sfântului Părinte Efrem Sirul (Siriacul) , care dezvoltă în chip lămuritor ideea:”Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi deci pe aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui împreună cu dînşii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mînca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învăţătura lor să ne împărătăşim” (Sfîntul Efrem Sirul, tomul III, Mînăstirea Neamţ, 1823, p. 156).

Dar, se poate întreba cineva, punând probleme de genul: ” Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel?”

Aici, vom putea răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică, aceștia hulesc pe Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului Sfînt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoţiei, a Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii şi sectanţii sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a le face bine, atunci cînd ei nu sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la adevăr. Că în acest mod, dintre toate faptele bune, cea mai mare este dragostea, tot aşa dintre toate păcatele cele mai grele ura de frate este cea mai nesuferită.

De aceea, Fiul Lui Dumnezeu ne zice și nouă următoarele : „Dar, Eu vă spun vouă celor care Mă ascultaţi; iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă.” Începând cu acest „dar“, Iisus îi diferenţiază categoric pe cei care sunt dispuşi să-L asculte împlinindu-I cuvântul de cei care aleargă după altceva şi altcineva decât Dumnezeu şi împotriva cărora a şi pronunţat „vaiurile“ (versetele 24-26).

Sentimentul de iubire există în toată lumea şi îmbracă o multitudine de forme, întrucât fără iubire ea n-ar putea supravieţui. Se cunoaște foarte în detaliu faptul că toate moralele umane şi implicit religiile lumii îndeamnă la iubire, numai că Mântuitorul nostru Iisus Hristos aduce marea noutate din partea Părintelui ceresc, porunca de a ne iubi chiar şi duşmanii.  De altfel iubirea este recomandată oamenilor ca o practică permanentă şi universală.

Ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanţă, nu este permanentă, şi mai ales este selectivă şi ţine de interese. Este totuşi dificil în a-i defini pe adevăraţii duşmani pe care ni se cere să-i iubim, întrucât în Biblie termenul de duşman avea o conotaţie mult mai blândă decât credem noi. Întrebarea care se naște, de asemenea,  se formulează des :”cine este adevăratul duşman şi până unde se poate merge cu iubirea lui?”

În textul de faţă, Iisus Hristos este destul de explicit când sugerează pentru noi toți care ar putea fi duşmanii pe care trebuie să-i iubim. În primul rând, duşmanii potenţiali ar fi cei care ne urăsc, chiar dacă nu-i neapărat necesar să ne poarte o ură de moarte, însă ne pot deveni duşmani fiindcă nu agreează felul nostru de a vorbi, de a lucra etc. Ne pot fi sau pot deveni duşmani cei care nu sunt de acord cu noi, cei cu care sunt nevoit să concurăm pe linie profesională, cei care nu sunt de acord cum ne îmbrâcăm, ce opţiuni politice avem şi cu cine votăm ori chiar nu le place cum ajungem să ne rugăm etc

Şi, potrivit pedagogiei Sale, pleacă mai întâi de la afirmaţii de bun simţ , pe înţelesul tuturor: dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, dacă faceţi bine celor care vă fac bine nu este nimic neobișnuit sau „pentru ce vi s ar mulţumi atunci?”

Chiar şi păcătoşii şi cei considerați răi fac astfel de lucruri. Nu încape nicio îndoială. Apoi, Mântuitorul Iisus Hristos înalţă puţin nivelul discuţiei: faceţi celorlalţi ceea ce aţi vrea să vă facă şi alţii vouă.

Niciun om nu ar vrea să i se facă rău: atunci nu faceţi nici voi altora. Apoi atinge culmea vorbind despre Dumnezeu Tatăl: voi sunteţi răi, ticăloşi şi stricaţi, şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc face să răsară soarele şi trimite ploaia, şi pentru buni ca şi pentru răi. Aici atingem o culme duhovnicească. Aceasta înseamnă că Dumnezeu-Tatăl nostru, nu lucrează după purtarea noastră, nu este condiţionat de noi, este bun în Sine, liber şi nepătimitor. Dacă nu ar fi fost milostiv, nu ar mai fi existat nimic pe pământ, zidirea ar fi încetat să existe.

Porunca este limpede și nu lasă loc de comentarii sau interpretări :”Fiţi ca şi El, faceţi ca şi El.”

Trebuie să băgăm de seamă că Iisus Hristos, aici, nu îndreptăţeşte nelegiuirea. Şi, de altfel, nu a spus că nu ar fi judecată. Ne arată o purtare faţă de noi înşine: să nu ne lăsăm biruiţi de rău.

Acum, mai mult ca oricând, se cuvine să intrăm în conţinutul cuvintelor, în înţelesul lor adânc. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” presupune doi termeni: „a iubi  şi…” vrăjmaşi.”

Uneori auzim zicându se: eu nu am vrăjmaşi. Este o inepţie, căci acest lucru nu depinde de noi. Dacă mă port nelegiuit cu o persoană şi ea mă urăşte, voi avea un vrăjmaş, dar aş purta răspunderea pentru aceasta. Într adevăr, acest lucru este foarte uşor de ocolit. Dar de fiecare dată când facem un pas către Dumnezeu, întâlnim vrăjmaşi: pe demoni. Iar aceasta există şi printre oameni: orice purtare cinstită, bună, dezinteresată trezeşte de obicei gelozie, ură, calomnie. În acest caz, vrăjmaşii nu depind de noi. Nu trebuie să avem o viziune romantică sau sentimentală: orice om duhovnicesc întâlneşte vrăjmaşi. Hristos a avut mulţi vrăjmaşi şi încă mai are şi astăzi: sunt cei ce L au urât pe nedrept.

Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Bunul și Adevăratul Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat. De aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rînduieşte niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adîncul neputinţei firii omeneşti, şi cele ce ne sînt prea de nevoie spre mîntuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă pînă la slaba noastră pricepere şi zice: „Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor” (Luca 6, 31).

Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal, să facem binele celor care ne fac răul, adică nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc și să dorim binele celor care sunt vrăjmașii noștri. De ce?

Din moment ce „firescul” acesta al nostru nu mai este firea sau natura creată ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă ,cea care amestecă binele cu răul.

De aceea, Domnul Hristos dorește mereu să ne arate că numai omul bun în mod constant este creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun în Sine și că numai bunatatea este profund umană, nu răutatea, chiar daca foarte mulți oameni sunt răi.

Răutatea, chiar daca a devenit o a doua natură, nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau iubirea milostivă și sfântă este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea, spre sfârșitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preainalt'” (Luca 5, 35).

Cu alte cuvinte, ne încredințează deplin că nu vom mai fi robi sau slujitori ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har. Evanghelia ne arată de fapt, că un creștin, care este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Iisus Hristos, după cum ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: „Celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească , nici din poftă bărbătească , ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13), adică prin harul Duhului Sfânt.

Bunătatea este mai mult decât empatia, este acea compasiune și înseamnă încercarea de a ne substitui altora, de a reacționa la faptele semenilor, de a-i ajuta, întâmpinând nevoile lor, iertându-i când greșesc, de a avea înțelegere pentru ei, de a-i sluji.

Bunătatea implică încrederea în om, implică deschiderea inimilor noastre, expunându-ne simțămintele intime și delicate. Și aceasta, chiar dacă pare dificil, ar trebui manifestată față de toți, nu numai față de cei pentru care avem vreo afinitate naturală, familie, prieteni, semeni, simpatici. Dumnezeu arată bunătatea și la cei nerecunoscători și răi, cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi (Lc. 6, 35).

Bunătatea poate fi un zâmbet, un mulțumesc, o încurajare adresată unei persoane bătrâne, un cuvânt de afecțiune adresat unui copilaș. Niciuna din aceste expresii nu costă timp sau bani. Dar ele cer un sincer interes pentru fericirea celor din jurul nostru.

Vrednicul de pomenire Părintele Nicolae Velimirovici, unul dintre marii duhovnici ai secolului al XX-lea a lăsat scris următoarele :”Oricât de grea, de uriaşă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar un mărunţiş pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai aproape de El, la strălucita Lui curte împărătească. Nu ne cere să împlinim porunca spre a ne câştiga cu ea împărăţia şi înfierea, ci doar să dorim împărăţia şi înfierea mai presus de orice. Cere de la noi doar să-L credem şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam Raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a rămas Adam în Rai până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva decât ascultare. Dar când el şi soaţa lui au început să pună la îndoială porunca lui Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat porunca şi au căzut în păcatul aducător de moarte al neascultării.În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în Rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul- fie el amar sau dulce- cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.”

***

Evanghelia Duminicii a Nouăsprezecea după Rusalii – Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor (Luca 6, 31-36)

„Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi, dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi-le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.“

În concluzie, cel ce își iubește dușmanii devine sfânt. Sfinții sunt înțelepți, plini de râvnă, pragmatici, ancorați în veșnicie. Aceștia se pun pe ei în slujba lui Dumnezeu și mărturisesc cu multă ardoare că nimeni nu îi poate despărți vreodată de iubirea lui Dumnezeu.

Ei pregătesc oamenii în Biserică pentru Împărăția lui Dumnezeu. Sfinții sunt îngemănați în mărturisire și nu încetează să ne spună cât bine le-a făcut lor Dumnezeu. Ei ne pregătesc pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu.

Tot ei, casnicii Lui Dumnezeu, sfinții ne trezesc din inconștiență și ne așează în slujba dăruirii deoarece vor să înțelegem cât de înșelătoare este fericirea lumească și cât de mare este bucuria veșnică.

***

Pentru a susține jurnalismul independent, aveți link ul de donații mai jos:

https://www.paypal.com/donate/?hosted_button_id=EX3UVYDFJP2MW

Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe