Orchestra Simfonică din Londra, fondată în anul 1904 a încântat publicul bucureştean prezent în Sala Palatului din seara zilei de 2 Septembrie cu un program extrem de atractiv. Din punct de vedere istoric, ansamblul londonez este unul dintre cele mai vechi, de tradiţie din spaţiul nord-european.

Conform tuturor celor ştiute, aceşti minunaţi instrumentişti îşi desfăşoară activitatea dimpreună cu alte cinci mari ansambluri ale Metropolei britanice, iar din anii 1960 sunt consideraţi şi apreciaţi ca fiind cea mai performantă.La pupitrul ei s-au aflat de-a lungul timpului numeroşi şefi de orchestră, ce i-au diversificat repertoriul şi totodată i-au imprimat un sunet şi o ţinută inconfundabilă.

Aceste lucruri au fost reliefate şi din ceea ce a declarat renumitul pianist concertist rus Denis Matsuev din această seară de 2 Septembrie-” această orchestră nu are nevoie să lupte pentru a supravieţui sau, în termeni tehnici, să lucreze pentru a ajunge să se sincronizeze. Cu asemenea formaţie poţi intra direct în probleme de interpretare, de diversificare coloristică, de sensuri artistice…  ”

Programul serii

În prima lucrare a serii s-a expus o feerie muzicală provenită din spaţiul cultural rusesc de factură eminamente romantică. Prezenţa acestui inedit şi rarissim opus a onorat aşa cum se cuvine programul propus de această adevărată filarmonică a lumii. De altfel, interesul pentru acest concert a fost unul uriaş, din moment ce acest concert a fost interpretat „cu casa închisă „.

London Symphony Orchestra a prezentat o interpretare vie a preludiului operei „Oraşul invizibil Kitej”Folosind istoria și legenda rusească, exotismul oriental și o combinație a realului și a supranaturalului, opera a fost numită „o sumare a tradiției operaționale naționaliste a lui Glinka și a „Grupului celor Cinci .”

Preludiul eminamente liric a fost caracterizat  de liniile suple, pline de cuuloare a instrumentelor de suflat de lemn, ale fagotului, ale oboiului cât mai ales, în mod cu totuul special ale flautuli şi flautului piccolo.

Rimsky-Korsakov a considerat lucrarea ca fiind ultima lui afirmare artistică , fără a planifica să scrie o altă operă decât după ce s-a inspirat în mod neașteptat să scrie Cocosul de Aur ca o satiră a evenimentelor politice actuale din Rusia. Kitezh este singura dintre operele sale care folosesc temele supranaturale sau religioase.

Această lucrare este articulată într o formă quasi liberă, cea de a doua secţiune fiind martora unor transformări metrice, dar care nu perturbă acea calmitate, acea senzaţie de feerie, de fantezie pură ce îmbracă şi colorează sonor tot acest eşafodaj tonal conceput de Rimski Korsakov. Lucrarea este considerată de către toţi muzicologii şi specialiştii , incluusiv şi de către melomani ca fiind una dintre cele mai frumoase compoziţii ale lui Nikolai Andreievici Rimski-Korsakov.

Toată piesa se caracterizează printr-o instrumentaţie luxuriantă, în care imaginile şi multitudinea de timbre dau senzaţia unei derulări caleidoscopice, aproape cinematografice. Mai mult decât atât, reputatul dirijor italian Gianandrea Noseda a exploatat la maxim posibilităţile tehnice şi expresive ale acestor instrumentişti, iar, cu precădere în liniile melodice lente a creat acea legătură sonoră aproape indispensabilă oricăror treceri spre episoade mozaicate ce au tot alternat. Acestea au fost însoţite de către efectele streich ului (a la balalaika) dar şi de revenirea acelui grup tematic principal, pe deplin epic ce evocă această scufndare, această pierdere a invizibilului oraş medieval rusesc Kitej.

Am remarcat de asemenea şi acelemomente pline de frenezie, de forţă sonoră care au fost pline de elan, perfect ilustrate, în nuanţe de fortissimo.

De altfel, paleta expresivă, deosebit de largă a avut acel savoir faire de a nuanţa, de a evoca pentru toată audienţa toată această poveste a misterioasei Atlantide ruse – oraşul scufundat Kitej, care se arată doar celor cu sufletul curat. Concluzia acestei piese din punct de vedere sonor s-a referit tocmai la starea iniţiatică de găsire a drumului către lumină, prin etalarea relaţiilor armonice juste dintre gruprile de suflători de lemn şi de alamă, secondaţi în nanţe de abia perceptibile de grupul violinelor prime.

În concluzie Kitej s-a aflat, preţ de optsprezece minute nu într-o Sal[ a Palatului ticsită de oameni ci, în fiecare dintre cei care pun accentul unui druum ini’iatic ce conduce muzica de factură cu tentă romantică spre acea purificare, acea regăsire a sinelui.

Vedeta incontestabilă a serii afost pianistul de concert Denis Matsuev care a prezentat într-o manieră unică, electrizantă o versiune interpretativă a concertului pentru pian numărul 2 în sol minor, Op. 16.

Cu o naturaleţe , fineţe şi precizie adusă la cele mai înalte standarde, Denis Matsuev a etalat , atât în momentele cadenţiale cât şi în momentele tehnice o siguranţă inhcredibilă. Această pagină din literatura pianistică de specialitate Compo este considerată una dintre cele mai formidabile din punct de vedere tehnic din repertoriul acestui instrument

Concertul a fost început de Serghei Prokofiev în 1912 și finalizat un an mai tarziu. Lucrarea este dedicată lui Maximilian Schmidthof, un prieten al lui Prokofiev de la Conservatorul din Sankt Petersburg.

Concertul este structurat în patru părți și are o durată variabilă cuprinsă între 29 și 37 de minute. Prima parte Andantino – Allegretto (10-14 minute). A doua parte este un Scherzo: Vivace (2-3 minute). Cea de-a treia este un dificil si luxuriant Intermezzo: Allegro moderato (5-9 minute). Concertul se termina apoteotic cu un Finale: Allegro tempestoso (10-13 minute).

Cel de-al doilea concert de pian are patru mișcări, aranjate neconvențional – ultimele trei oferă puțină varietate de tempo și nu există nici o „mișcare lentă”. Prima mișcare începe cu o temă lirică expansivă în pian; este singura de acest fel în acest opus. Prokofiev a dovedit ingeniozitate atunci cand a transformat o mare parte a secțiunilor standard de dezvoltare și recprizei într-un tot organic, monumental,fără nicio cadență virtuozistică pentru pian.

Am ramas impresionat de Scherzo-ul, un adevarat perpetuum mobile pentru pianistul Denis Matsuev.Ulterior Intermezzo, care nu oferă scutirea,”liniştirea” pe care o sugerează în mod tradițional titulatura , este un fenomen feroce și uneori are profilul unui mars grotesc peste o linie de bas repetitiva. Finalul este mai mult o bătălie între pian și orchestră, prima care a apelat la acorduri ample, predefinite  pentru a câștiga din punct de vedere a succesiunii secventelor armonice, marsurilor cadentate sau a juxtapunerilor evidente.

Chiar se face loc pentru un interludiu amuzant, cu o melodie simplă populara și o cadenză plina de ornamente, înainte de  reluarea „fără încetare” a naratiunii discursive, pe deplin tumultoase ordante , care a impresionat publicul meloman, aparent obișnuit cu îndrăzneala expunerilor de „tururi de forţă” pianistice, la cel mai înalt nivel.

Lucrarea rămâne una dintre cele mai formidabile concerte pentru pian din punct de vedere tehnic din repertoriul standard.

Partea întâi a debutat într o mişcare de Andantino, cu două măsuri orchestrale, după care solistul a expus grupuri tematice cu bcaracter evocator, cântate în octave.

După mai multe prelucrări motivice, secvenţele se augmentează şi lasă loc nei noi mişcări-Allegretto, inedit introdusă de către orchestră, care a lăsat loc solistuli rus de talie internaţională să expună o idee muzicală con eleganza.

Prima parte a fost concisă, fiind dominată de tema iniţială.Pianistul a avut parte şi s-a bucurat deo amplă cadenţă în care a demonstrat lumii resursele sale tehnico-expresive.

Mişcarea următoare Vivace este un scherzo scris în măsura de două pătrimi şi nu în măsură ternară ca de obicei. Voi sublinia faptul că în toată această parte Denis Matsuev a executat şiruri neîntrerupte de şaisprezecimi, asemenea unui perpetuum mobile, în care mâinile s-au mişcat concomitent în intervale de octave paralele.

Partea a treia, Allegro moderato intitulată Intermezzo e una destul de amplă. Încă de la primele măsuri, ceea ce frapează ascultătorul este acea perindare de disonaţe aspre, rămase intenţionat nerezolvate în acorduri micşorate sau mărite expuse pe verticală, dar şi pe orizontală.Factura acestei muzici pe deplin îndrăzneţe recunoscute chiar de către Serghei Prokofiev a alimentat deosebirile , opiniile şi părerile ivite încă de la prima audiţie ce a avut loc în data de 5 septembrie 1913 la Pavlovsk, solistul nefiind nimeni altul decât tânărul compozitor.

În final, Allegro tempestuoso s-au evidenţiat momentele pline de acuitate, de dramatism intensiv, aşa cum apare încă din debutul acestei părţi.În acest moment, după mai bine de jumătatea sa, Denis Matsuev a subliniat farmecul ingenuu al uunor cântece popuulare ruseşti, cu centru tonal de sol minor şi de re minor.

Execuţia impecabilă, extrem de sigură a pianistului a fost una cât se poate de rafinată,  cauzată din acea experienţă vastă acumulată pe scenele de concert ale lumii dar şi propagată din cauza temperamentului său sangvinic. Plusurile sale au fost atât în momentele de forţă cat si cele de manualitate, iar în momentele de expunere a cantilenelor a dat dovada de o autentică conlucrare cu ansamblul londonez.

Această performanţă „robotizată ” a mâinilor m-au fascinat , iar tot conţinutul muzical a asigurat atractivitatea necesară captării atenţiei atât cunoscătorilor dar ţi melomanilor prezenţi în număr mare.

Strălucind printr-o scriitură solistică ce a pretins din partea renumitului interpret o deplină stăpânire a pianisticii de factură şi şcoală modernă cu tot apanajul său coloristic plin de velocitate şi ritmicitate, versiunea interpretativă a celui de-al doilea concert a ilustrat ]n mod concludent maturitatea, gradul superior de execuţie dar mai ales evoluţia artistică de excepţie a acestui fenomenal pianist.

Spre delectarea multora el a oferit două bisuri, o parte dintr-o sonată de Alessandro Scarlatti și încă o prelucrare virtuozistică din creaţia compozitorului norvegian Edward Grieg, o parafrază a „Dansului gnomilor” din suita Peer Gynt.Aceste bisuri au încununat o prestație memorabilă, ce se poate înscrie într-unul dintre punctele de referinţă ale acestei a XXIV a ediţii a Festivalului George Enescu.

După o binemeritată pauză, LSO  a oferit o efervescentă, chiar strălucitoare versiune interpretativă a Simfoniei a VI a lui Dmitri Sostakovici. Concepută pe muzica unui balet narativ, inspirat din străvechi basme ruseşti, premiera acestei insolite şi atractive lucrări a avut premiera în anul 1910, bucurându-se de un succes neaşteptat!

Cea de-a șasea simfonie a mai ilustrat încă o dată acea URSS, acea Rusie pe deplin sovietizată, perfidă şi… ​​triumfătoare în metodele inumane, barbare utilizate împotriva poporului de către tiranii conducători. Totul se poate motiva şi se poate pune pe baza succeselor si a unei aşa zise „evoluţii”anterioare, dar, de asemenea aceasta simfonie marchează direcții noi în perioada lui Dmitri Shostakovici. Această noutate a fost provocată de către majoritatea comentatorilor mai oficiali și a criticilor cu „valenţe literale „din presa sovietică ce l-au avertizat pe Sostakovici că nu erau complet mulțumiți de ceea ce trebuia compozitorul să creeze- „triumful ideologic suprem!”.

Simfonia are o formă atipică, oarecum diferită de precedentele. Dispunerea părţilor întregului este cât se poate de fascinantă, spre deosebire de cea a oricărei alte lucrări majore din repertoriu, din moment ce o mișcare lungă lentă incadrate de două scherzo-uri. Mișcarea lentă de deschidere este una tipic la scară mahleriană, dar cu imitații și ale altor compozitori. Primele măsuri, de exemplu, au un preponderent sentiment de a la Bach, ca și cum compozitorul s-ar întoarce în mod deliberat la prima fază muzicală înainte de a pleca într-o astfel de… călătorie.

Pas cu pas, Largo-ul puternic si profund expresiv începe să se accelereze, trecând în cele din urmă într-o muzică mai rapidă, înainte de a se încheia, ca şi cum după moartea eroului totul ar fi …cenuşă.Aceasta este ilustrată muzical de o codă sugerată de către aparatul de stat sovietic de o imaginea posibilă a unui cortegiu sau chiar mormaânt funerar. Acest mormânt a însemnat foarte mult pentru Șostakovici, pentru că s-a întors, din punct de vedere muzical la el, catre la sfârșitul vieții sale, în Simfonia a XV-a, op.141 și îndeosebi în Cvartetul de coarde al XV-lea, op.144.

Conform documentelor oficiale ale vremii, atunci când Șostakovici a prezentat pentru prima oară prin această simfonie la pian prietenilor din apartamentul său din Leningrad, unul dintre ei a comentat că ultimele două mișcări „au parut ca și cum Gioacchino Rossini ar fi revenit în stilul secolului al XX-lea.”

Am remarcat această supleţe, volatilitate stilistică atunci când renumita orchestru londoneză a ntonat primul din această ciudată pereche de scherzo-uri ce se poate confunda cu un fel de vals de mare viteză, pe deplin grațios, dar înspăimântător, ca și cum dansatorii ar fi urcat cu viteză maximă peste o iluzorie peliculă de gheață. Sentimentul de frică asumat şi încifrat în programul muzical îi pot da o tentă periculoasă, deoarece pleiada de disonanţe nerezolvate şi combinaţii timbrale stridente asigură atractivitate acestui opus.

În contrapondere, cel de al doilea dans are nuanțele unui insert generos din creația lui Jacques Offenbach, a muzicii de circ, ce sugerează ironic, peste ani că ansamblul aparatului de stat poate fi asemănat cu cel al unei operete și a unei trupei muzicale ieftine, care se mișcă dincolo de urechile publicului .

Simfonia s-a terminat asemenea unei prezentări a unei cavalcade, a unei neverosimile mări inndate sonor de flăcări, chiar de acea ilustrare a propagandei comuniste care este personificată de instrumentele de alamă ce răspunde streich uli ce evoluuează distinct, în linii simple, contrapnctice de mare profunzime.

Dealminteri, ultimul dans marți-cvasi-triumfător formează finalul celei de-a șasea simfonii, amintindu-ne de opoziția totală a lumii interioare și exterioare, a propagandei pe deplin dușmănoase și a speranțelor timide, de-abia înfiripate

Se poate afirma precis sintagma preferată a compozitorului rus- „Uite ce este în jurul nostru„,- care a avut acea forţă de a crea emoţie şi de a defini această mişcare pe deplin precipitată de Presto. Propaganda sovietică a vrut ca oamenii să vadă doar „bucurie și primăvară”, numai că genialul compozitor a folosit efecte şi procedee care erau neînţelese de majoritatea criticilor muzicali sau a comentatorilor, a colegilor de generaţie.

Șostakovici a creat admirabil un conglomerat sonor ceea ce London Symphony Orchestra a ilustrat o asemenea atmosferă adusă pe calea undelor sonore, reiterând acea realitate urâtă, vulgară și tragică, simbolizată de marșurile sportive, de filme optimiste şi de o muzică ușoară, sub suprafața căreia trăia tirania paranoiei,a răului și mediocrității. Prin timbre și conexiuni tematice între toate cele patru mișcări, precum și cu gândirea armonică, interpretarea instrumentiştilor londonezi a creat un pendul constant între umor și sarcasm, cu o evazivă permutare a tonului și a schimbărilor aproape fără de sfârșit, de culori și umbre.

Bis ul oferit cu generozitate de către muzicienii englezi a constat într un fragment reprezentativ al Marşului din opera Dragostea celor trei portocale ce aparţine inegalabilului Serghei Prokofiev.

Se poate afirma că întâlnirile cu asemenea momente sunt edificatoare, uunice şi totdată pline de sens. De aceea, fără îndoială maniera în care LSO a fost aplaudată la scenă deschisă preț de câteva minute a demonstrat că valoarea şi versatilitatea sunt atributele ce ţin de mult dorita cale spre inefabil, spre perfecţiune , cea de care dau dovada aceşti minunaţi instrumentişti. Bineînţeles, fără echivoc voi păstra bucuria şi experimentarea acestor momente care vor rămâne bine păstrate în cutia cu amintiri muzicale preţioase…

Sursa foto : Thoroughly Good Blog,Kixi.com,medici.tv.tidal.com

Această cronică a fost concepută şi oferită de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor şef al platformei media independente Criteriul Naţional