Fiecare dintre noi ne-am dorit, măcar o dată în viaţă, să ne fi născut într-un cu totul alt timp sau într-un cu totul alt spaţiu geografic. Melomanii aflaţi pe data de 1 Septembrie 2019 , în Sala Palatului au acceptat o întoarcere în epoci aproape înrudite,deloc opuse: Romantism şi Atonalism.Iar vedeta a fost …Muzica!

Solista acestei seri a fost Patricia Kopatchinskaya, o violonistă născută în Moldova care este „una dintre cele mai distinctive voci din lumea viorii”.(Deutsche Welle) Cu o viziune interpretativă unică, departe de orice canon prestabilit,Patricia Kopatchinskaya a abordat alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii berlineze conduse de Kiril Petrenko opusul mult prea puţin cunoscut din literatura artei viorii.

De altfel, concertul pentru vioară opus 36 în re major a fost compus în anii 1932-1934. Concertul pentru vioară este prima compoziție majoră pe care Arnold Schönberg a completat-o ​​în exilul său din SUA. Dorința de a scrie un concert pentru vioară o avea deja în minte încă din 1922 și a creat primele schiţe în luna februarie din acel an.Concertul pentru vioară este una dintre primele lucrări importante pe care Schönberg a întreprins-o pentru a da literaturii violonistice o asemenea provocare. Cu toate acestea, doar câteva schițe din documentul inițial a fost folosit, conform biografilor. Abia în anul următor, după o pauză lungă, au apărut părțile esențiale ale lucrării: prima mișcare și (după finalizarea celui de-al patrulea cvartet de coarde) în vara anului 1936, cele două mișcări rămase în succesiune rapidă.

Concertul pentru vioară este prima explorare a lui Schoenberg cu privire la conectivitatea formei de sonată în domeniul muzicii orchestrale, totul bine structurat, cu limbaj dodecafonic strict. Un stimul compozițional esențial pentru compozitor a fost constituit în mod evident de presupusa incompatibilitate între cererea unei tehnici de propoziție polifonice bine împachetate și concesiile tradiționale pentru a avea acea virtuozitate efectivă, pe deplin strălucitoare a piesei solistice.

Interpretarea vie, pe deplin ancorată în stilistica modernă a opusului a oferit o viziune interpretativă deosebit de interesantă. Parametrii tehnici s-au subordonat celor expresivi, din moment ce aproape fiecare început de frază, de propoziție muzicală a fost conturat cu acea finețe caracteristică solistei. Având un sunet rafinat, pe deplin expresiv şi bine emis, violonista a surmontat nenumăratele dificultăţi tehnice de arpeggi rapide, flageolete duble şi simple în diferite ritmuri, combinaţii simple sau complexe şi a dat sens acestui opuus deosebit de dificil.

Concertul s-a remarcat prin multitudinea, prin suprapunerea a două constelații tipic seriale, ca o combinație de calcule matematice, în care seria originală și inversarea acesteia, fiecare netranslatată sau „modulată” la interval de cvintă au asigurat materialul tematic, „dialogul” orchestră-vioară solistă. De altfel, aproape de fiecare dată, configurația seriei care stă la baza părții principale este formulată mai întâi pe orizontală.

În cadrul progresiei compoziției, tehnica serială nu mai poate fi sistematizată și are numeroase nereguli în interpretarea metodologică, pur matematică,strictă. Deși Schoenberg a definit o structură de formă „clasică” cu trei mișcări pentru concertul său, reînnoirea primei mișcări ce deschide opusul nu mai corespunde dimensiunilor expunerii și este transformată pe parcursul celei de-a treia părți.

Caracterul virtuozistic al părții solistice s-a dovedit în cele din urmă a fi absorbit în totalitate de motivele cu alură quasi-tematice din cadrul unei astfel de excurs muzical, dar în același timp este, de asemenea, înstrăinat de acesta.Am remarcat acea austeritate a ideilor care pot a fi distinse, fără mare greutate. Dar, din când în când, aranjamentul metric,tematic pare să fie îndreptat împotriva instrumentului și a ideilor sale. Rețeaua tematică densă nu se îndepărtează de greutățile atonale, cu rol extrem care se mișcă uneori în apropierea zgomotului pur.De aceea, nu se poate afirma sau cuantifica cu precizie mulțumirea și tumultul emoțional al acestui concert. Se pare că acest opus oferit violonistilor este cu adevărat greu de apreciat.

Mișcarea din debut a adus acea scriere tonală, deși Concertul pentru vioară folosește tehnica în douăsprezece tonuri. De remarcat este forma sa neoclasică ce se vrea un liant pentru a găsi o frantură a unei posibile melodii și, prin urmare, o renunțare la tehnica motivică folosite cu precădere.

Seria de bază a concertului este următoarea :

Deși seria nu este absolut necesară pentru a înțelege, a admira acest opus , o conștientizare a acesteia în acest concert este pe deplin utilă. Motivul este simplu, deoarece revenirea seriei (modificate ,ranversate, trunchiate) asigură acel element de originalitate. Dar, pentru cunoscători este „o legendă” din moment ce foarte mult va fi reluată, evident abstractizat de gândirea melodico-tematică concretă a lui Schoenberg

Concertul este într-o formă „neoclasică” de trei mișcări, după tiparul repede-lent-repede, tradițional pentru majoritatea concertelor din literatura violonistică.

Prima parte-Poco allegro — Vivace a fost bine etalată. Din punct de vedere formal a fost împărțită sub o formă de sonată extinsă, în timp ce repriza a expus variat o formă ternară mare, încheiată cu o cadență extinsă plină de efecte , dramatică cât și o codă cu caracter concluziv. Pentru varietate am remarcat utilizarea deseori, în cadrul mini-secțiunilor a unor elemente asociate de conținutul acordurilor ‘”de tip bloc” sau cele hexacordale.

Partea a doua Andante grazioso a adus acel contrastul mult aşteptat, chiar necesar, într-o dispunere a unei piese cu fizionomie delicată, în care solista a adus acel tip de sound  îndelung nostalgic, cu tente sentimentale, quasi elegiace.Contrastul a fost asigurat, din moment ce o dispoziție puternic asertivă predomină, odată cu sosirea finalului Allegro molto. De fapt,ultima mișcarea adus acea pendulare a caracterelor ludic şi meditativ, cu preponderenţă spre contraste feroce. Din punct de vedere al formei este un rondo cu o dezvoltare neobișnuit a dinamicii. Doar că, treptat devine clar că vioara solistă personifică practic un fel de personajul care stă la baza emiterii unei atmosfere pe deplin marțiale. Cea de- a doua cadență chiar înainte de sfârșit completează întreaga lucrare în mod ciclic.

M-au entuziasmat toate ritmurile alerte, pregnante, puternice ce servesc imaginii de ansamblu, reliefarea seriei oferind aceeași stabilitate creatoare a inițiatorului celei de-a treia școli vieneze.

Solista a avut o prestație sigură, în sensul că a fost pe deplin capabilă să descrie într-o manieră total originală și independentă suita de imagini prezente încifrat din opus . Din nou, mișcarea a treia a necesitat o tehnică în regim de viteză și o virtuozitate neîndoielnică. Ca să fie echilibrat, un episod central mai relaxat și mai liric a fost pus în valoare de un anumir lirism, ce a adus din nou contrastul, echilibrul necesar.Secțiunea concluzivă a fost un episod de-a dreptul spectaculos, palpitant ce a impus din nou atât cerințe tehnice severe atât pentru solist, cât și pentru orchestră.

Interpretarea acestui concert a fost un eveniment primit cu mari rezerve de către publicul specializat, mai puțin (sau deloc) familiarizat cu acest gen de muzică. A atras prin varietatea interpretativă bogată, prin soluțiile tehnice inedite, prin armoniile sale deseori insolite, de-a dreptul „picante” care totuși rămân ferm ancorate în conceptul extins de distrugere a  tonalității. De asemenea am sesizat acea înțelegere perfectă a idiomului violonistic virtuozistic ce i-au permis Patriciei Kopatchinskaya să aducă o contribuție importantă la acest opus deosebit de dificil, din toate punctele de vedere.Acest opus este considerat unul dintre cele mai dificile concerte ale secolului al XX lea destinat repertoriului violonistic de factură concertistic.

Considerată specialistă în muzica secolelor al XX lea şi al XXI lea, Patricia Kopatchinskaya a interpretat după partitură , dar cu o lejeritate debordantă, dând sens şi culoare acestui opus schonbergian, care , din nefericire  nu a fost mai deloc apreciat de publicul bucureştean, datorită tensiunilor şi sonorităţilor aspre, disonanţelor pregnante şi chiar…lungimii acestui opus.

A oferit un bis minunat, conceput ca o surpriză şi o…relaxare după frământatul concert care i-a solicitat şi pe instrumentiştii germani. De aceea, alături de un alt excelent violonist român, membru ce a serbat cei 35 de ani de activitate neîntreruptă în filarmonica berlineză cu o piesă de efect ce aparţine compozitorului maghiar Gyorgy Lygeti-Balada şi Joc. Efectul a fost pe deplin garantat, iar succesul a fost asigurat de prestaţia plină de siguranţă, de înalt profesionalism al celor doi muzicieni.

După pauză, reputata orchestră berlineză a oferit o versiune originală a celei de a cincea simfonii în mi minor op. 64 aparţinînd lui P.I.Ceaikovski. Cu acest nou prilej, s-a demonstrat încă o dată de ce a fost unul dintre cei mai buni compozitori ai erei romantice.

Am remarcat acel univers explorat de a cincea simfonie, una dintre cele mai dezechilibrate, mai pline de patos opusuri ale acestui compozitor cu nuante lugubre dar şi culmi paroxistice, aproape șocante, toate exprimate prin culori vii orhestrale. Viziunea lui Kiril Petrenko s-a apropiat de acel spirit rus romantic, în ciuda îndoielilor sale autocritice și a micilor nesiguranțe ale gesturilor in raport cu anumite continuturi muzicale, indeosebi din partile lente.

Legat de această capodoperă, orchestra a demonstrat o măiestrie în utilizarea agogicii, a sonoritatilor ample. Într-adevăr, este cu totul posibil să admitem toate noțiunile programatice și pur și simplu experimentarea acestei simfonii nu e deloc egalata de nicio prezentare, ca un studiu în texturi, proporții și ritmuri instrumentale.

Mi-a rămas întipărită foarte mult timp, de după terminarea concertului tema „destinului” cu pleiada de suflători de lemn şi tonurile lor închise, nostalgice dar şi stridenţa, percutanta alamă ce annţă practic o Apocalipsă mai mereu, în special în părţile extreme, prima şi cea de a patra.

M-am simţit asemenea unui meloman, de-a dreptul entuziasmat de performanţele apropiate de acel grad de perfecţiune al acestor minunaţi instrumentişti.Expresivitatea solo-ului de corn din cea de a doua parte Andante Cantabile, care a interpretat cu o tehnică a suflăturii superioară multora i-au permis emiterea nuanţată, extrem de cizelată a acestui moment liric, plin de efuziune, de sentimentalism pur romantic, tipic lui Ceaikovsţi nşi culturii ruse. De aceea, acest moment a fost creat şi etalat la acest instrument obişnuit în orchestra simfonică la…susţinerea armonică.

Deopotrivă,toate solou-rile sau intervenţiile clarineţilor, fagotului, oboiului şi flautului au îmbogăţit şi au transformat interpretarea acestei versiuni ce are acea grefă, acea poveste bine impregnată şi deseori încifrată în evoluţia logică a părţilor acetei monumentale, cu tentă apocaliptică a acestei simfonii.

Pe tot parcursul acestui opus cu accente şi linii dramatice am sesizat acea justeţe şi echilibru cerut de către dirijorul Kiril Petrenko, cel care a avut o prestaţie sigură, pe deplin matură, în sensul că tempo urile fiecărei secţiuni sau micro secţiuni se motivau şi se succedau fără a ieşi din acea sumbră, apăsătoare atmosferă prezentă şi orită , lăsată de către compozitor. Aici, mai mult ca oricând au ajutat toate instrumentele de suflat, însă am remarcat coeziunea clarineţilor în nesfârşitele succesiuni de celule, motive şi fraze, dar șiacele șiruri de caractere într-un registru grav.Demersul interpretativ a continuat să exploreze gradat aceste sonorități întunecate și sumbre ,care amintește de acea deschidere lentă a uverturii Romeo și Julieta.

De asemenea, am putut obţine la nivel mental şi auditiv acea plăcere metamorfozată în adevăratul sens al cuvântului într-o victorie la nivel sufletesc fără echivoc. În ultimele măsuri, din ultima parte, am avut sentimentul de revigorare chiar a temei principală a primei mișcări, de asemenea, acum acoperită cu acea „militărie” în majoritate și adaugată cu o înflorire retorică pompoasă, de parcă ar fi subliniat Finalul.

De altfel, Finalul a adus acea reiterare ciclică a acestui destin aproape neverosimil, implacabil, în tuşe zgomotoase, armonii simple expuse concomitent, canonic sau chiar responsorial.Am rămas plăcut surprins de găsirea soluţiilor tehnice, agogice şi timbrale în reiterarea , transfigurarea temei cu caracter fatidic care se produce în final. Într un neaşteptat şi expansiv sound general de Mi Major, aceasta a căpătat acea aură de imn majestuos ce a adus elementul folcloric rusesc.

Melosul popular rusesc a asigurat acea atractivitate, acea atenţie a cunoscătorilor cât şi a melomanilor care au apreciat aşa cum se cuvine, prin chemări repetate şi ropote de aplauze pe aceşti minunaţi instrumentişti profesionişti ai Filarmonicii din Berlin.

Sursa foto :University of York,philharmonie.lu,Lucerne Festival

Această cronică a fost oferită de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor șef al platformei media independente Criteriul Național