Vineri, 6 septembrie, în seria Mari Orchestre ale lumii, la Sala Palatului, Orchestra Naţională a Franţei,dirijată de Emmanuel Krivine, a prezentat în program lucrări de Liszt şi Musorgski- Ravel. Solistul acestui memorabil concert a fost pianistul Evgeny Kissin.

Programul a debutat cu poemul simfonic Mazeppa a compozitor maghiar Ferenc Liszt.

Poemul simfonic Mazeppa este datat numarul 6. Acesta relatează pe deplin relevant legenda lui Ivan Mazeppa, un nobil lituanian născut în anul 1639. Deşi au mai existat încercări de muzică „cu program” în creaţia unor compozitori (precum Felix Mendelssohn-Bartholdy, Robert Schumann, César Franck,) Franz Liszt este unanim recunoscut drept „inventatorul” poemului simfonic ca gen, datorită acriviei cu care l-a tot cultivat.De altfel, aceşti parametrii pe care îi statuează drept caracteristici pentru noul tip de lucrare monopartită, programatică, inspirată din literatură, pictură sau alte surse extra-muzicale au dat nastere acestui poem.
Insolita lucrare prezinta unele caracteristici ale stilului „pur romantic”, unul pe deplin lipsit de canoane, de reguli, cu dese efuziuni sentimentale cât și sonorități ample, extrem de percutante, galagioase. Poemul descrie goana calului prin sălbăticie, galopul, spaima lui Mazeppa şi punctul culminant, finalul, un marş militar, ce coincide cu momentul în care eroul se identifica cu finalul incandescent, plin de efervescență.

A urmat din xreația aceluiași Fr.Liszt Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în La Major.Solist a fost titrata pianist rus Evgheny Kissin.

Cel mai mare pianist al timpului său- Franz Liszt  a fost adesea caricaturizat ca un virtuoz nebun, cu caracter intempestiv și a fost asememea unui comediant, a unui showman ce etala „tehnica brută” într-un mod cu totul neplăcut. Poate de aceea, eticheta sa, de la începutul carierei sale a purtat pecetea încercarii total ridicole, pline de un succes nesigur in a-l imita atât ca extravaganța teatrală, cât și ca strălucire tehnică pe „Il Maestro”, superstarul italian, violonistul Niccolo Paganini.Deși popularitatea sa ca pianist a fost aproape inegalabilă în secolul al XIX-lea, supremația sa pentru istoria muzicii relevă alura sa de compozitor serios, îndrăzneț, pe deplin original și chiar revoluționar.

Profilul acestui concert este unic in istoria muzicii si repertoriul pianistic, de factura solistica.Este construit din şase secţiuni (Adagio sostenuto assai, Allegro agitato assai, Allegro moderato, Allegro deciso, Marziale un poco meno allegro şi Allegro animato). Interesant este aspectul ca acesta se cântă fără pauză şi prezintă, în metamorfozări succesive, o unică temă, deghizată în profiluri melodice care o fac uneori de nerecunoscut.
Mai bine decât oricare dintre alți compozitori, Liszt a înțeles întregul potențial al conceptului de „a fi cameleonic”, de a avea o deghizare atât de completă încât să fie de nerecunoscut. Iar, tocmai acest al Doilea Concert este unul dintre cele mai bune, autentice
demonstrații, cu profil virtuozistic.Diferitele pauze și tăceri nu sunt destinate pauzelor în fluxul muzical, ci mai degrabă tranziții în discursul muzical. „Unitatea organică” acordă acea inedită și de neegalat structură,tipică întregii lucrări.

Tehnica impecabilă, fără cusur a pianistului rus Evgheni Kissin a fost reliefată și potențată de epresivitatea, de franchețea, sensibilitatea artistului, ce a expus magistral și temele lirice.

Melodiile au curs natural iar tema principală a avut aceleași caracteristici tehnice, aceleași standarde înalte, numai că, spre deosebire de prima grupul tematic secundar a fost unul eminamente liric. De aceea, pentru a lua cel mai evident exemplu, s-a ajuns la cea de-a cincea parte și la unele inserții și pasagii de agilitate, de autentică prestidigitație pur pianistică.

Concertul este alcătit în șase părți, șase episoade care se cântă fără nicin fel de pauză.Concertului numărul doi deFranz Liszt este cu totul aparte, diferit de orice alt concert din perioada romantică deoarece, din punct de vedere stilistic aduce aminte de şcoala cu rădăcini a secolului al XIX-lea, de acea o sobrietate neoclasică contopită cu un elan vizionar nu foarte diferită de estetica altor virtuozi, dar total avansată față de interpretarea sau viziunea unei ” muzici de salon” a lui Fr. Chopin.De altfel, aceeași senzație a oferit-o acest charismatic solist rus, continuând tradiția școlii interpretative sovietice care punea mare accent pe repertoriul tehnic, aproape mecanic al școlii maghiare cât și al discipolilor lui Liszt pianistul Sauer care a promovat noua direcție îmbrățișată şi de regretatul mare maestru prusac, dirijorul Weingartner.

Liszt a denumit această lucrare ca fiind „concert simfonic” în timp ce lucra în manuscris. Acest titlu a fost împrumutat de la genul hibrid de concert-simfonie ale lui Henry Litolff. Lui Liszt îi plăcea nu numai titlul ales de Litolff, ci și ideea pentru care era conceput. Acest concept a fost unul dintre metamorfozele tematice , din moment ce a reunit teme extrem de diverse dintr-o singură sursă melodică. Acesta a fost un concept pe care Liszt îl cunoștea deja din iar materializarea acestuia o va avea odată cu prima audiție a fanteziei Wanderer aparținând compozitorului austriac Franz Schubert.

De altfel, în istoria muzicii acest concept nu nera unul neapărat nou, din moment ce Ludwig van Beethoven folosise un astfel de artificiu în cea de-a noua Simfonie, transformând tema „Odei Bucuriei” în timpul mișcării finale. Cu Liszt, însă, transformarea tematică va deveni un dispozitiv compozițional spre care se va întoarce din nou  în poemele simfonice, în Simfoniile Faust și Dante, cât și în redutabila, temuta și aproape imposibila Sonată de pian în si minor.

Această utilizare a transformării tematice a schimbat, de asemenea, atitudinea lui Liszt față de forma compozițională. Comparativ cu contemporanii săi, care încă mai foloseau forma de sonată mai mult sau mai puțin convențional, Liszt a ajuns la performanța de a se fi îndepărtat de forma într-o manieră radicală.

În acest concert, temele sunt amestecate în secvențe noi și neașteptate, cu diferitele lor metamorfoze prezentând contrastele caleidoscopice.Reprizele din absolut orice parte sunt astfel greu de sesizat iar codele sau concluziile (cele 5 ) sunt proporționale cu anumite părțin ale dezvoltărilor.

Ca și în cazul Primului Concert de pian, Liszt a revizuit considerabil partea solo a pianului. În versiuniile sale  (Cele trei cunoscute), Liszt a obținut un efect la fel de mare sau mai mare decât conceptul său inițial pentru multe dintre intervalele sale pasaje, folosind mijloace mai simple. O caracteristică importantă a fost înlocuirea pasajelor din „octave sparte” cu pasaje specifice pentru alternarea mâinilor. Liszt a efectuat simplificări similare cu Studiile transcendentale și Grandes études dupa Capriciile lui Paganini.

Totuși, până spre finalul concertului acestea s-au metamorfozat, „s-au îmbrăcat” pentru a celebra un mare marș – o transformare care este greu de detectat, dar completă cu toate elementele de limbaj. De aceea, ritmul său, caracterul, tempoul, cheia și dinamica au fost niște parametrii permanenți modificați. Deși acest genial și zgomotos marș a fost adesea criticat „ca o trădare vulgară a temei originale a lui Liszt” (Robert Schumann 1858), solistul rus a reușit admirabil să-și pună în valoare multiplele calități ce au trecut peste „arta demonstrației”, ajungându-se la adevărata artă a interpretării pianistice.

Evgheni Kissin a avut maturitatea si aplombul necesar talmacirii acestui opus dificil.Printr- un anumit proces de neînțeles pentru intelectul multor melomani, a avut acea grija fata de unitatea organică ce a devenit „cheia” intelegerii stabilită de „forma deschisă” care a ajuns, intr-un Final la concluziile sale, acelea despre care reputatul muzicolog Stradal, August, in Erinnerungen an Franz Liszt (Leipzig, 1920) spunea :”Oricine nu cunoaște atragerea fragmentarului va rămâne un străin pentru o mare parte din muzica lui Liszt și poate pentru romantism în general.”

Cu generozitate a oferit două bisuri-Valsul minut al lui Frederic Chopin și un Tango de Igor Stravinski, în aceeași manieră virtuozistică,plină de energie debordantă.

Dupa o binemeritată pauză, am audiat „Tablouri dintr-o expoziție” ale compozitorului rus Musorgski . Orchestrația „tradițională” a respectat versiunea omologului sau francez Maurice Ravel.De altfelSuita Tablouri dintr-o expoziţie a devenit celebră datorită aranjamentului realizat de acest influent compozitor francez Maurice Ravel în anul 1922, la cererea dirijorului Serghei Koussevitsky.Deşi partitura a primit alte versiuni orchestrale şi din partea altor autori, precum Sir Henry J. Wood, Leopold Stokowski sau Vladimir Ashkenazy, această versiune este cea mai frecvent interpretată.

Compozitorul a fost bun prieten cu mulți pictori contemporani. Le admira lucrările, dezbătea pe marginea expresiei, a mesajului, a formelor, a culorilor.Iar toate aceste forme și culori găseau rezonanțe puternice în mintea și sufletul creatorului.

În primăvara anului 1874, Musorgski a vizitat expoziția arhitectului și pictorului Viktor Hartmann, o expoziție foarte bogată și originală, în care fuseseră adunate proiecte de arhitectură ca și desene după natură și schițe de decoruri și costume pentru câteva spectacole de operă. Interesante și mult apreciate au fost și schițele pentru diferite tipuri de produse artistice: un clește de nuci spart, în formă de pitic sau un ceas de bronz în forma unei căsuțe de basm, sprijinită pe piciorușe de găină, nimeni alta decât fantasticul personaj, pe deplin malefic Baba Yaga.

Profund impresionat, Mussorgski compune un ciclu de tablori muzicale după subiectele desenelor pictorului. Astfel ca în iunie 1874, deci foarte repede, în doar câteva luni a compus o suită pentru pian.

Ciclul „Tablourile dintr-o expoziție” începe cu piesa „Promenada”, compusă pe structura cântecelor populare ruse. Piesa are un ritm simplu, puternic și asimetric.

După „Promenada”, cu ritmul ei măsurat și lin, urmează „Gnomul”,„Vechiul Castel”,„Tuileries (Cearta copiilor după joacă )”,„Bâdlo”,„Dansul puilor ce ies din găoace”,„Evreul bogat și cel sărac”,„Târgul din Limoges”,„Catacombele”,”Baba Yaga”, iar în final, „Marea poartă a Kievului” – tablou al celebrei porţi bazat pe tema Promenedei, amplificată şi expusă într-un ton majestuos.

Dealminteri s-au tot remarcat tot felul de imagini pestrițe, ciudate, născute sub impresia desenelor lui Hartmann. Printre toate aceste tablouri separate a apărut mereu tema din „Promenada” care leagă diferitele imagini într-un admirabil tot unitar în funcție de tabloul ce urmează să-l reprezinte. Ori de câte ori, tema a aveut acea măreție epică sau dimpotrivă acea tristețe și fior meditativ, când a fost internată de instrumentele de alamă ale acestei redutabile orchestre franțuzești  a avut acea luminozitate, forță, amplitudine sonoră caracteristică.

Ropotele de aplauze au chemat muzicienii și pe maestrul Emmanuel Krivinne, mulțumindu-se pentru aceste clipe de autentică trăire și înălțare sufletească, din punct de vedere artistic în special.

Sursa foto : Thoroughly Good Blog,Kixi.com,medici.tv.tidal.com

Această cronică a fost concepută şi oferită de către Prof. Dr. Daniel Mihai, redactor şef al platformei media independente Criteriul Naţional