Pilda întoarcerii Fiului risipitor se citește în Biserica Ortodoxă în a doua duminică din perioada Triodului. Aceasta pildă este consemnată de Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în capitolul al cincisprezecelea.Răbdarea, iertarea și bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiești. Acestea sunt chipurile a toată dragostea cea adevărată- dacă există cumva dragoste adevărată în afara dragostei dumnezeiești. Fără aceste trei chipuri, dragostea nu poate fi ceea ce denumim. „Dacă numești „dragoste” orice altceva, este ca și cum ai numi „oaie” o capră sau un porc,” obișnuia să spună vrednicul de pomenire Părintele Arsenie Boca. 

La începutul perioadei liturgice a Triodului, în a doua duminică premergătoare sfântului şi marelui post, pericopa evanghelică ne aminteşte mult cunoscuta pildă a fiului risipitor sau a Tatălui iubitor, cum i s-ar mai putea spune (Luca 15, 11-32).

Celebrul tablou, capodoperă a Sfintei Scripturi, zugrăvit de însuşi dumnezeiescul Învăţător Iisus Hristos, se prezintă în două planuri suprapuse, într-un prim plan cele trei mari categorii de oameni existente pe pământ, iar cel de al doilea icoana relaţiei filiale a omului cu Dumnezeu.

Personajele principale sunt tatăl, care îl personifică pe Tatăl Ceresc, fiul cel mai mare, care acționează sub pretextul unui credincios neprihănit și al celui mai tânăr (risipitor), care a jucat rolul unui credincios care s-a îndepărtat de Dumnezeu și care a strigat la El pentru iertare.

Din pildă aflăm că un tată avea doi fii. Fiul cel mic își cere partea de avere, părăsește casa și cade în diferite păcate. Fiul cel mare rămâne lângă tatăl său, însă, în momentul în care fiul cel mic revine acasă , acesta se arată plin de invidie. Fiul cel mare este incapabil să iubească precum tatăl care îl primește fără de vreo reținere și fără a-i face mustrări.

Fiul cel mic greșește deoarece se desparte de tată și de casă, descoperindu-ne că nu există împlinire în afară. Dar, cel mai important aspect și care merită de luat în seamă este venirea sa în fire și dorința de a fi prezent în casa tatălui, chiar în postura  calitatea de slujitor.

De altfel, fiul cel mare păcătuiește și se mânie din moment ce se compară cu fratele cel mic. De-aici, la nivel omenesc, trece Ia a-i reproșa tatălui modul în care se comportă cu fratele său .

Nu era datoria lui să realizeze judecăți de valoare și să spună cine merită și cine nu merită să fie părtaș dragostei tatălui. Atmosfera de sărbătoare prilejuită de bucuria tatălui de a-și reprimi fiul pierdut, îi provoacă supărare fratelui mare. Acest lucru denotă că nu i-a folosit cu nimic prezența în apropierea tatălui său, atât timp cât acesta nu răspunde așa cum o face tatăl.

Pilda întoarcerii Fiului risipitor are capacitatea de a ne descoperi cât de mare este iubirea Lui Dumnezeu față de noi. El ne respectă libertatea și toate alegerile noastre chiar și atunci când noi dorim să facem lucruri contrare voinței Sale. Iar când omul decide să iasă din starea de păcat, Dumnezeu aleargă să-l ajute pe om în această lucrare.

Pentru revenirea acasa, tatăl îi dăruiește fiului mic haină nouă, semn al curățirii sale; inel de aur, chipul reprimirii omului; încălțăminte care simbolizează primirea harului de a merge pe calea mantuirii si este junghiat vițelul cel gras chipul Sfintei Euharistii.

Dupa sinaxarul Părintele Nichifor Calist, această duminica a fost instituită de Sfinții Parinti pentru ca păcătoșii să nu cadă în deznădejde „văzându-se pe ei înșiși”. Realizând îndepărtarea lor, fiecare trebuie să dobândească curaj trecând la „practica” efectivă „a căintei și a virtuților legate de ea cu certitudinea ca Dumnezeu le va da milostenia Sa venind cu dragoste în întâmpinarea tuturor celor ce se pocăiesc fierbinte.”

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se observă și se simte în îndelung Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei.

Vrednicul de pomenire Părintele și Sfântul Nicolae Velimirovici a lăsat scris acum aproape o sută de ani următoarele:”Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mama față de copilul ei? Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mama? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Sa L-a dus la suferințe îngrozitoare cand era atârnat pe Cruce; iertarea Sa se revarsă din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească. Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mama; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.

Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră.

În pilda fiului risipitor, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat o închipuire a dragostei adevărate, a dragostei dumnezeiești, zugravită în culori atât de limpezi, că pulsează de viață înaintea ochilor noștri, asa cum începe pulsația vieții oamenilor când soarele strălucește,după întunericul nopții . Două mii de ani nu au întunecat culorile acestei închipuiri și acestea nu se vor întuneca niciodată, atâta vreme cât există oameni pe pământ și dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât oamenii se fac mai păcătoși, cu atât această închipuire este mai vie: mai vie și mai proaspătă. „

Dumnezeu (Tatăl din parabola din Sfânta Evanghelie) l-a creat pe om din ţărână dându-i duh din Duhul Său (sufletul) şi prin aceasta, înfiindu-l. Bunătatea şi dragostea Sa faţă de fiul adoptiv-omul sunt admirabile. Îndelunga Sa răbdare, iertarea nesfârşită, reînfierea, bucuria şi veselia ospăţului, toate se întrupează în Hristos. El, Părintele veacului ce va să fie, în care a locuit trupeşte, toată puterea, lumina, dreptatea, adevărul şi iubirea dumnezeirii, adică a Sfintei Treimi, este Cel care aşteaptă pe fiii cei pierduţi ai acestei lumi să se reîntoarcă la Sine. 

Chemarea braţelor părinteşti şi a inimii pline de iubire şi de dor a Lui Hristos ar trebui să fie pentru noi acum mai puternică ca niciodată. Suferinţele sau crizele prin care trece omenirea sunt tocmai rezultatul dorinţelor şi a cerințelor oamenilor de a trăi într-o falsă senzație de libertate  Am tot uitat să folosim toți talanții şi darurile primite de la Dumnezeu în propria lor slujbă.

Sâ nu renunțăm la cultura, arta, literatura şi trăirea creştină în favoarea „evoluţiei”, „postmodernismului” sau „progresului”.

Să nu ne punem geniul în slujba „culturii păcatului” şi toată bogăţia minţii şi a inimii lor, în slujba „străinului” satan, care, îndată ajunşi la sărăcie îi tiranizează.De asemenea există posibilitatea nefericită ca şi acea parte dintre oameni, care au slujit formal binelui şi lui Dumnezeu să fie amenințați de aceeaşi nefericire, dar de esență lăuntrică.

Una din celelalte concluziile și sfatul parabolei continuă să miște inima și simțirea omenească la nivelul cel mai direct, fiind asemenea unui sfat adresat fiecăruia în parte : ” Fiule tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”

Astfel, Dumnezeu liniștește pe omul cel drept, amintindu-i de bunătățile cele multe, pe care el le stăpânește și le împarte împreună cu El- „Toate ale Mele ale tale sunt.” Odata cu întoarcerea fratelui celui pocăit, partea nu se împuținează, ci bucuria va trebui să fie sporită, „caci fratele tau acesta mort era și a inviat, pierdut era și s-a aflat.”

Iubirea atotmilostivă a Lui Dumnezeu a copleşit dreptatea lui pentru că sufletul unui om păcătos care se pocăieşte are o valoare infinită. De aceea, Dumnezeu Tatăl nu pune pe acelaşi plan bunurile materiale risipite şi valoarea eternă, unică a fiecărui suflet care se întoarce la Dumnezeu prin Pocăinţă. În duh creștin ortodox trebuie să acceptăm și să înțelegem că valoarea sufletului care se întoarce la Dumnezeu prin pocăinţă este un atribut mai presus de orice valoare limită şi trecătoare din lumea aceasta.

Totodată, de la fiecare protagonist al acestei parabole avem de învățat câte ceva.Spre exemplu, de la fiul rătăcitor, oricât de „rătăciți” am fi, putem să descoperim Calea. De la tatăl acestuia –  că toți fiii, indiferent de căderile lor, trebuie așteptați, primiți, întâmpinați cu iubire pe măsura căderilor lor. Și  nu în ultimul rând, de la fratele fiului rătăcitor  deoarece putem deveni „mici”, cu toată credința noastră arătată, dacă nu îi înțelegem pe cei care au păcătuit dar au avut forța să-și revină.

Evanghelia duminicii Fiului Risipitor

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat.

Sursa foto : https //google.com

Materialul a fost realizat de către Daniel Mihai redactor-șef al platformei media independente Criteriul National și jurnalist al Ziarului Nationalul.ro

Pentru a susține jurnalismul independent, aveți linkul de donații mai jos:

 DONEAZĂ PENTRU JURNALISMUL INDEPENDENT