Asistăm cu ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morţi săvârşite de Hristos, ascultă muţii grăind despre Cuvântul şi vede pe orbi văzând Lumina lumii, pipăie trupul curat al celor vindecaţi de lepră şi învaţă şcoala iubirii jertfelnice şi vindecătoare de la Arhiereul vindecării veşnice. Îl urmează cu o credincioşie totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. Merge cu Stăpânul peste tot, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu de pe Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare la bătaie în grădină şi taie urechea lui Malchus.

Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit şi biciuit de oameni, Petru îşi pierde mrejele mentale, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui. Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui.

Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit. Toate certitudinile lui, bazate pe viaţă, pe pământ şi pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desfiinţează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a şters toată lacrima de pe toată faţa. Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru răstignirea sa cu capul in jos. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume.

Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic. Vorbeşte la Rusalii şi mii de oameni se botează în numele Treimii. Prezidează cu smerenie soboarele apostoleşti şi ascultă tânguirea inimii lui pentru cădere. S-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel era opusul total al lui Petru. Rabin preaînvăţat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel ducea la moarte pe creştini, această sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor. Era necruţător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor.

Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbeşte ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viaţă. Înţelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Înţelege că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol şi teolog al Tainelor lui Dumnezeu. Este ţepuşa înfiptă în inima necredinţei iudeilor şi zdrobeşte prin har şi cunoştinţă toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi. Porneşte în misiune şi ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânţând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferinţa, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică.

„Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde şi interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos şi oxigenează cu teologie ţesuturile noului organism veşnic. O minune de om care sparge în bucăţi Europa cu toţi idolii ei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobeşte cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veşnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei şi pe apostoli, munceşte cu mâinile la corturi, scrie fervent şi total epistole către toată suflarea. E prigonit şi sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de şoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă viaţa şi veşnicia.

Doi oameni de ţărână, plini de toate durerile acestei lumi, slabi şi îndoielnici, cu păcate grele la activ, însă care au reuşit prin lacrimi şi prin pocăinţă să desfiinţeze întunericul din ei şi s-au făcut Potire sfinte ale Liturghiei celei de taină a lui Hristos. Mucenici şi apostoli, ei au lucrat toată viaţa, toată moartea şi toată veşnicia pentru Hristos, iubirea vieţii lor şi viaţa iubirii lor. Nimic n-a fost mai important pentru ei decât sufletele celor scoşi din robia morţii spre tărâmul făgăduinţei. Doi iudei cu vocaţie universală. Doi provinciali care sunt chemaţi în rugăciune în toate colţurile pământului.

Credincioşia Apostolului Petru
Sfântul Apostol Petru nu s-a despărţit de Domnul. El a rămas nedesprins de El, desfătându-se de chipul şi de cuvintele Lui care erau mai dulci decât mierea. A fost martor la multele şi marile minuni ale Domnului care demonstrau clar că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, în Care credea fără nici o umbră de îndoială. Aşa cum credea adevărul din toată inima sa, tot aşa a mărturisit mântuirea cu buzele sale.

După ce Iisus a intrat în părţile Cezareei lui Filip, SfPetru„a început să-şi întrebe ucenicii: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?». Iar ei au răspuns: «Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci». Si le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon-Petru a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu». Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: «Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Si Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Și îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri». Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu spună nimănui că El este Hristosul” (Mt. 6,13-20).

Fericitul Teofilact:
„Domnul îi spune lui Petru: «Această mărturisire pe care tu ai făcut-o va fi temelia celor care vor crede»”. Sfântul Hrisostom tâlcuieşte acest verset: „«Pe această piatră Eu voi zidi»; adică pe credinţa mărturisirii”. Sfântul Leon, Papă al Romei, este de acord cu această interpretare, scriind: „Pe acest fundament, zice El, Eu Îmi voi ridica Biserica, şi se va ridica pe tăria acestei credinţe, şi măreţia Bisericii Mele se va uni cu cerurile. Porţile iadului nu vor birui această mărturisire şi nici legăturile morţii nu o vor cuprinde. Căci aceste cuvinte sunt cuvintele vieţii, şi aşa cum îi ridică pe cei care le mărturisesc la ceruri, tot astfel îi aruncă pe cei care le neagă în Iad”. Venerabilul Beda spune şi el: „Tu eşti Petru şi pe această Piatră de la care ţi-ai primit numele, adică, de la Mine Însumi, Eu voi ridica Biserica Mea. Pe această deplinătate de credinţă pe care tu ai mărturisit-o, Eu voi ridica Biserica Mea şi dacă cineva se desparte de tovărăşia acestei mărturisiri, deşi i se va părea ca face lucruri mari, el nu va aparţine de zidirea care este Biserica Mea”.

Râvna Apostolului Petru după Înviere
Dumnezeu, în a Sa iconomie, a îngăduit ca Petru să cadă în păcatul lepădării de Domnul şi Mântuitorul nostru de trei ori, totuşi El îl ridică şi îl îndreptează prin pocăinţă unită cu întristare amară. Sfântul Petru a fost primul din cei doisprezece care a fost socotit vrednic să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos înviat, după cum relatează Evanghelistul Luca: „Ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” (Lc. 24, 34); şi Apostolul Pavel spune acelaşi lucru: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 3-5).

Acum, Iisus S-a arătat din nou ucenicilor la Marea Tiberiadei. Simon-Petru era împreună cu Toma, Natanail, Iacov şi Ioan (fiii lui Zevedeu) şi alţi doi ucenici. Simon-Petru le-a zis lor: „Mă duc să pescuiesc” (In 21, 3). (Vedem astfel că, după Înviere, Petru şi-a reluat fosta sa meserie). Ei i-au răspuns lui Petru:PescuireaMinunataDiscipoli-169×300 „Venim şi noi cu tine”. Și astfel: „şi au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus. Deci le-a zis Iisus: «Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare?». Ei I-au răspuns: «Nu». Iar El le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla». Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. şi a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!»[2]. Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă” (In 21, 3-7).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune aici: „Atunci când ucenicii Petru şi Ioan L-au recunoscut şi-au arătat din nou particularităţile temperamentului lor diferit. Unul era mai râvnitor, celălalt, mai înalt cu sufletul; unul era mai plin de avânt, celălalt mai luminat. Din acest motiv, Ioan L-a recunoscut primul, dar Petru s-a dus la El cel dintâi”.

Evanghelistul Ioan continua, descriind acea scenă: „şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine. Iisus le-a zis: «Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum». Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja” (In 21, 8-11).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte:
„Nu au avut în faţa ochilor semne mici, ci mari. Care au fost acelea? Mai întâi, mulţimea peştilor prinşi; apoi, mrejele nu li s-au rupt; înainte de a coborî la ţărm, cărbunii erau aprinşi, iar peştele pus deasupra, iar pâinea era alături. Căci El nu S-a mai folosit de materia deja existentă, dintr-o anume iconomie, precum făcea înainte de Patima pe Cruce. Aşadar, când Petru L-a recunoscut, el a aruncat totul, şi mrejele, şi peştii, şi s-a aruncat în apă. Vedeţi evlavia şi dorul său? Și totuşi era o distanţă de două sute de stadii, dar Petru nu a aşteptat ca barca să ajungă la ţărm, ci a traversat distanţa înotând”.

Sfântul Grigorie cel Mare ne povăţuieşte: „Fiindcă învăţătorul Bisericii trebuia să ne despartă de valurile acestei lumi, era necesar ca Petru să aducă plasa plină de peşti la ţărm. El a tras peştii la ţărmul stabil fiindcă prin predica Sa El a arătat credincioşilor stabilitatea casei noastre cereşti. El a arătat aceasta prin lucrările şi cuvintele sale şi o împlineşte zilnic prin semnele sale minunate”.

“Au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi a văzut iarăşi”

Dar pe când se apropia de Damasc, o lumină din cer puternică şi strălucitoare, ca de fulger, l-a învăluit deodată, astfel încât a căzut la pământ. Acum, şi ostaşii care erau cu Saul s-au înspăimântat şi s-au minunat de lumina care îi orbise. Glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Urmând porunca Domnului, Saul s-a ridicat de la pământ. Deschizându-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbiseră ochii cei trupeşti, începând însă să vadă cu ochii cei duhovniceşti. Însoţitorii şi ajutoarele sale l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc. Aici a petrecut trei zile, fiind complet lipsit de vedere. În pocăinţa sa nu a băut şi nu a mâncat nimic.

El s-a rugat neîncetat pentru ca Domnul să-i arate voia Sa.

Sfântul Beda tâlcuieşte despre cum această orbire a sa l-a dus la viziune:
„Sub nici un chip nu ar mai fi putut Saul să mai vadă vreodată, dacă nu ar fi fost mai întâi orbit complet. De asemenea, după ce şi-a respins propria sa înţelepciune care îl ducea în confuzie, el s-a putut dărui pe sine credinţei”.

Sfântul Efrem arată cum vătămarea i-a fost spre bine:

„Neputinţa lui Saul nu a fost cauzată de Domnul nostru Cel milostiv, Care îi vorbeşte cu smerenie. Ci a fost urmarea luminii orbitoare care i-a strălucit în faţă. Această lumină nu a fost o pedeapsă care a căzut asupra lui Saul pentru cele pe care le făcuse. L-a rănit cu tăria razelor sale, după cum el însuşi a spus… Mai mult, dacă soarele de acum, de aceeaşi fire cu ochii noştri de acum, poate să-i vatăme cu tăria sa, oare cu cât mai mult poate o lumină de sus, de aceeaşi fire ca cele de sus, să vatăme cu tăria sa pe cel de jos, care nu este de aceeaşi fire şi care o zăreşte dintr-o dată? Cât de puternică trebuie să fie strălucirea acelei lumini pentru cei ai căror ochi nu sunt obişnuiţi cu ea… ”.

Sfântul Beda adaugă:

„De vreme ce Saul nu crezuse că Domnul a biruit moartea prin Înălţarea Sa în cea de-a treia zi, a fost învăţat acum, prin propria-i experienţă a celor trei zile petrecute în întuneric, urmate de întoarcerea luminii fireşti”.

În Damasc trăia Sfântul Apostol Anania. Domnul i S-a arătat şi i-a zis în vedenie: „Anania!”. Iar el a zis: „Iată-mă, Doamne”. Iar Domnul a zis către el: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă şi caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă” (Fapte 9,10-11). Apoi, Domnul a zis că Saul l-a văzut pe Anania într-o vedenie. El a văzut cum Anania a venit şi şi-a pus mâna pe el şi astfel şi-a recăpătat vederea. Aşadar, Hristos l-a îndrumat pe Anania să lumineze ochii trupeşti ai lui Saul, dar şi pe cei ai sufletului, prin Sfântul Botez.

„Si a răspuns Anania: «Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Si aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău». Si a zis Domnul către el: «Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu»” (Fapte 9,13-16).

casa-sfantul-anania-damasc-11Anania a mers şi a intrat în casă, unde şi-a pus mâinile peste el şi a zis:

„Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt” (Fapte 9,18). Imediat au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat. De asemenea, luând mâncare, s-a întărit. Apoi, Saul a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Pe urmă a început să propovăduiască în sinagogi pe Iisus, spunând: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Și se mirau toţi care îl auzeau şi ziceau: „Nu este, oare, acesta cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume şi a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei legaţi la arhierei?” (Fapte 9,21).

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că ochii lui Saul erau deschişi, dar el nu putea să vadă. A fost orb până la venirea lui Anania. Pentru ca el să nu creadă că orbirea sa e ceva închipuit, i-au fost puşi solzi pe ochi. Sfântul Beda adaugă următoarele despre prezenţa solzilor:

„Se spune că trupul fiecărui balaur este acoperit de solzi. Aşadar, fiindcă iudeii erau numiţi «şerpi şi pui de vipere» (Mt. 23,33), acest om, care fusese un adept râvnitor al necredinţei lor, avea ochii inimii acoperiţi cu o piele de şarpe. Însă odată cu căderea solzilor de pe ochii săi prin Anania, chipul său a mărturisit că a primit lumina cea adevărată în cugetul său”.

„Noi suntem nebuni pentru Hristos”

Sfântul Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni lasă scris următoarele:

„Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!” (I Cor. 4,9-10).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că„acesta este înţelesul de a fi nebuni pentru Hristos. Căci oricine pătimeşte răul şi nu răzbună, nici nu se simte nedreptăţit, este socotit un nebun de păgâni şi este dezonorat şi batjocorit”.

Apoi, apostolul le spune că

„Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim” (I Cor. 4,9).

Fericitul Teofilact explică:
„Noi nu ne odihnim niciodată, adică, noi suntem alungaţi, ne aflăm în surghiun”.

Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Aceasta s-a zis împotriva acelora care dau înapoi şi-şi pierd curajul”.

De asemenea, apostolul îşi dezvăluie grija sa părintească:
„Ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi” (I Cor. 4,12-14).

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre nevoinţele apostolilor:
„Zice aceasta adresându-se către apostolii cei mincinoşi, care nici nu lucrau şi nici nu sufereau primejdii, ci căutau numai folosul lor. «Însă noi nu suntem aşa», zice, «ci împreună cu primejdiile din afară şi noi o ducem într-o muncă şi o lucrare necontenită. Şi ceea ce este mai mult, că nici nu poate spune cineva că noi ne îngreuiem cu acestea, iar pe cei ce ne supără, noi le răsplătim cu binele. Căci aceasta este cu adevărat mare, nu a pătimi rele, căci acest lucru este obişnuit tuturor, ci ca pătimind rele, să nu se împuţineze, să nu se tulbure. Noi însă nu numai că nu tulburăm, ci ne şi bucurăm. Dar şi aceasta este o dovadă că noi răsplătim cu cele potrivnice pe cei ce ne fac rău»…«Am ajuns ca gunoiul lumii» (I Cor. 4,13)[6]. Acesta este înţelesul «nebunilor pentru Hristos» (I Cor. 4,10)… El zice «măturătura tuturor»[7], nu numai «celor ce ne prigonesc, ci şi celor pentru care pătimim toate acestea», adică «tuturor acestora le purtăm recunoştinţă»”

Mucenicia Sfântul Apostol Pavel la Roma

Pe când Sfântul Pavel străbătea toate părţile Apusului şi îi lumina pe toţi cu lumina sfintei credinţe şi-a văzut mai înainte sfârşitul său mucenicesc. Atunci, Sfântul Apostol s-a întors în Roma de unde a scris lui Timotei, ucenicul său, următoarele:

„Eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim. 4,6-8).

Data pătimirii Apostolului Pavel este variat citată de istoricii bisericeşti: Gaius, cronicarul bisericesc, Zeferinus, Episcopul Romei şi Dionisie, Episcopul Corintului, susţin că Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi împreună în acelaşi an, în aceeaşi zi, 29 iunie 67 d.Hr., în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero. Relatarea morţii sale muceniceşti din 29 iunie 67 spune că în timpul ultimelor zile din viaţa lui pământească, Sfântul Apostolul Pavel a fost întemniţat împreună cu Sfântul Apostol Petru în închisoarea Mamertino din Roma. De aici, ambii apostoli au fost luaţi împreună ca să fie executaţi din porunca lui Nero. Apostolii şi-au luat rămas bun unul de la altul în afara porţilor oraşului (în locul numit acum Poarta Sfântului Pavel/Porta San Paolo). Sfântul Apostol Petru, fiindcă nu avea cetăţenie romană, a fost dus pe colina Ianiculum. Dar Sfântul Apostol Pavel, care era cetăţean roman, nu putea primi umilitoarea moarte pe cruce, iar execuţiile nu aveau loc în oraş. A fost dus în afara cetăţii, într-un loc numit „Ape dulci” (Aquae Salviae), pentru a fi decapitat.
După ce a fost adus la locul execuţiei, Sfântul Apostol Pavel, în aşteptarea morţii sale muceniceşti, a fost reţinut aici pentru scurtă vreme într-o temniţă separată. Când a sosit clipa execuţiei, el însuşi şi-a plecat capul sub sabia călăului, iar acesta i l-a tăiat. Din rană a izvorât lapte şi sânge. Atunci când capul a căzut şi s-a rostogolit lovind de trei ori pământul, în acele trei locuri au apărut trei izvoare cu apă proaspătă care nu au secat nici în ziua de astăzi. O biserică (Tre Fontane) a fost înălţată peste locul celor trei izvoare şi peste pilastrul unde a fost Sfântul Pavel decapitat. Pilastrul este păstrat într-un colţal bisericii, în spatele unui grilaj.

Nichifor Calist († 1350), în cea de-a doua carte a istoriei sale, scrie, de asemenea, că Sfântul Pavel a suferit în acelaşi an şi în aceeaşi zi ca Sfântul Apostol Petru, dar la o dată ulterioară morţii lui Simon Magul.

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu cronicarii Iustin şi Irineu, spun că Pavel a suferit mucenicia la un an după Petru, dar în aceeaşi zi în care Sfântul Petru a fost răstignit, pe 29 iunie. Ei spun că pricina pătimirii Apostolului Pavel a fost că el, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă în aceste relatări nu există vreo discrepanţă mare, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru (scrisă de Simeon Metafrast), că, după moartea lui Simon Magul, Sfântul Petru nu a pătimit imediat, ci după câţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezuseră în Hristos şi pe care le-a învăţat să trăiască în curăţie. Însă, de vreme ce şi Sfântul Pavel a locuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, este posibil ca Sfântul Pavel să-l fi ajutat pe Sfântul Petru în lupta pe care a dus-o împotriva lui Simon Magul, în vremea primei sale călătorii la Roma. Venind a doua oară în Roma, Pavel a slujit împreună cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povăţuind bărbaţi şi femei la viaţa cea curată. Din această cauză au stârnit mânia în acel bărbat necurat şi spurcat cu viaţa, împăratul Nero. Acesta, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Deşi aceasta nu s-a întâmplat în acelaşi an, s-a întâmplat în aceeaşi zi.

Când preacinstitul cap al lui Pavel a fost tăiat, din rană a izvorât lapte şi sânge. Execuţia a avut loc la o mică distanţă de oraş, pe drumul către Ostia. Preacinstitele sale moaşte au fost îngropate de credincioşi în locul unde şi-a pecetluit mărturia cu mucenicia. Să luăm aminte la faptul că a socotit moartea neasemănat mai bună decât viaţa. El a spus: „Chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Fil. 2,17-18). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte:

„Îl auzim pe Pavel spunând: «Bucuraţi-vă cu mine» şi «Bucuraţi-vă pentru moartea mea», pentru că nu lacrimile se potrivesc cu moartea celui drept, ci bucuria. Dacă ei se bucură, ar trebui şi noi să ne bucurăm împreună cu ei. Căci nu se cuvine nouă ca să jelim iar ei să se bucure.”

Aşadar, el îi cheamă pe toţi să se împărtăşească din bucuria sa. Aceasta deoarece el ştia că avea să plece din viaţa aceasta având mare răsplată. El a considerat moartea, pe care alţii o văd ca înfricoşătoare, ca pe ceva prea dorit şi pentru care se merită să te rogi şi să o doreşti.

Câţiva creştini au îngropat moaştele Sfântului Apostol într-un loc aflat la aproximativ 4,8 kilometri de locul muceniciei, la ferma unei femei romane, Lucina, într-o criptă simplă, acolo unde astăzi se ridică biserica San Paolo fuori le mura.Moaştele sale au rămas în acel loc până în timpul domniei lui Valerian (sec. III), când au fost mutate, împreună cu cele ale Sfântului Petru, în Catacomba Sfântului Sebastian, pe Via Appia, ca să nu fie distruse de nebuneasca persecuţie împotriva creştinilor. Pentru o vreme, cei doi apostoli s-au întâlnit din nou, în moarte, când au ocupat o nişă din cavoul de marmoră, Platonia, de sub biserica Sfântului Sebastian de pe Via Appia.

Pe când Constantin cel Mare se afla la Roma, trupul Sfântului Pavel se afla într-un mormânt roman, într-un loc care odată fusese o vie situată într-un unghi format de intersectarea drumului Via Ostiensis cu un mic drum care duce spre Tibru. Constantin a aşezat trupul apostolului într-un sicriu de metal şi, precum făcuse cu trupul Sfântului Petru, a aşezat deasupra lui o cruce grea din aur, cântărind 67,5 kg. Apoi, a construit o biserică deasupra mormântului. Aceasta a fost prima biserică San Paolo fuori le Mura – „Sfântul Pavel din afara zidurilor”. Acelaşi edificiu a fost renovat şi lărgit în timpul domniilor viitoare. Aceasta, împreună cu bazilica Sfântului Petru sunt cele mai mari bazilici din Roma. Două nenorociri s-au produs mai târziu: demolarea bazilicii Sfântului Petru în 1506 şi incendiul care a izbucnit în bazilica Sfântului Pavel în 1823. Mormântul Apostolului Pavel a fost aproape singurul obiect din clădire care nu a fost vătămat de foc. A durat treizeci de ani reconstrucţia bazilicii după modelul celei dintâi. În general, se crede că moaştele Sfântului Pavel se află încă în cripta de sub altarul înalt, închise în racla în care au fost aşezate de împăratul Constantin cel Mare. Este o criptă (aprox. 6m/5m) care are cavoul în centru. Sicriul a fost închis şi ascuns într-o structură de piatră cu bare mari din bronz. Această structură se înalţă către acoperiş, servind ca suport pentru piatra cea mare a altarului.O trăsătură a cavoului, descoperită de incendiul din 1823, este prezenţa unei inscripţii sculptate pe mai multe pietre mari ce formează o placă de aproximativ doi metri lungime şi un metru lăţime. Inscripţia provine din vremea lui Constantin şi cuprinde următoarele cuvinte: Pavlo, Apostolo Mart. Ultimele trei litere lipsesc, dar cuvântul complet este Martyri.

Se cuvine să menţionăm aici o minune care s-a petrecut în afara oraşului, pe când Apostolul Pavel era escortat de ostaşi la locul execuţiei. Pe cale a întâlnit o femeie, Perpetua, care nu vedea cu ochiul drept. Apostolul i-a grăit, zicând: „Femeie, dă-mi mie basmaua ta şi am să ţi-o înapoiez când mă voi întoarce”. Ostaşii, tachinându-l, au spus: „Repede ai să o mai primeşti, femeie!”. Când au ajuns la locul execuţiei, au legat ochii apostolului cu această basma. Însă ce a făcut Dumnezeu pentru a-l slăvi pe robul său, Pavel? Fără să vadă nimeni, basmaua s-a aflat în mâinile Perpetuei! şi-a frecat ochii cu aceasta şi a primit tămăduire. Când s-au întors ostaşii şi au văzut că fusese vindecată, şi ei au crezut în Hristos şi au exclamat: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Pavel!”. Când Nero a aflat de cele întâmplate, s-a mâniat foarte şi a poruncit ca fiecare dintre acei ostaşi să fie executaţi în chip diferit: prin decapitare, sacrificare, zdrobire cu pietre, dezmembrarea trupului, spânzurare, înec şi biciuire. Într-un sfârşit, Perpetua, care Îl propovăduia cu glas tare pe Hristos, a fost şi ea arestată; de gâtul său a fost legată o greutate şi astfel a fost aruncată în râul Tibru din Roma.

În timp ce Sfântul Petru era răstignit în Circul lui Nero, un loc parţial ocupat acum de Biserica Sfântului Petru, Sfântul Pavel a fost dus în afara zidurilor. Drumul pe care a fost dus a fost de-a lungul Viei Ostiensis, o şosea aglomerată care ducea la portul Ostiei. Șoseaua poartă acum numele de Via Ostiense. Lângă Poarta Sfântului Pavel, prin care intră drumul în Roma, se află piramida lui Cestius. Apostolul a fost escortat până la cea de-a treia bornă a acestui drum, până ce a ajuns la un drum lateral şi un loc numit Aquae Salviae. O tradiţie grecească spune că locul execuţiei a fost lângă un pin care creştea lângă drum. Capul sfântului a lovit de trei ori pământul iar din acel loc a ţâşnit un izvor cu apă dulce.

Zona ţine acum de Abbaziadelle Tre Fontane (Mănăstirea celor Trei Fântâni). O biserică a fost construită în acest loc în secolulal cincilea fiind reconstruită în secolul al XVI-lea. Stâlpul de care ar fi fost legat Sfântul Pavel în timpul execuţiei se află între două Sfinte Mese ale acelei biserici.

***

Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe