
De pe urma întristării tânărului bogat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată în chip edificator marea piedică a lipirii inimii de bogăție, cu care nu se poate intra în Împărăția Cerurilor. Trebuie să ne cutremurăm la auzul și înțelesul acestei pilde, și asemenea ucenicilor care L-au întrebat înspăimântați: „Atunci cine poate să se mântuiască?” – să fim convinși că fiecare are câte ceva pe lângă inima lui. Dar Iisus, ca și acum mai bine de două mii de ani ne răspunde: „Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu”. Iar, în această înțelegere, trebuie să conștientizăm faptul că Dumnezeu are multe posibilități de a dezlega inima bogaților de bogăție . Vinovăția bogăției constă în faptul că ține inima omului legată aici, și deformează omul încât nu-și mai iubește aproapele, ci se înarmează împotriva lor din moment ce pentru „cinstitul” bogat, ceilalți oameni sunt „hoți”. Bogăția mărește inegalitatea dintre oameni, care naște ura.
De aceea, atitudinea sufletului față de bogăție trebuie să fie ca a unui administrator al bunurilor altuia. Noi suntem, în limbaj teologic iconomi.
„Câtă vreme iconomisim averile dupa legea iubirii de oameni, Stăpânul averii ne-o menține; dar daca uzurpam dreptul lui Dumnezeu, o pierdem si ne pierdem. Trebuie sa fim cu avutia ca si cum n-am avea-o. „Cei ce se folosesc de lumea aceasta sa fie ca si cum nu s-ar folosi de ea” (I Corinteni 7,31).”
„Bogatul din această evanghelie auzise că este viață veșnică. El o dorea din cauza bogăției sale, cu care dorea să fie veșnic. Aceasta se vede din tristețea cu care a plecat de la Cel Veșnic.” (Părintele Arsenie Boca)
Evanghelia din această duminică a Douăsprezecea de după Rusalii ne istorisește despre un tânăr bogat care vine la Mântuitorul Iisus Hristos și i se adreseaza: „Învățătorule Bun, ce bine să fac ca să am viața veșnică?“ (Matei 19, 16) sau „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică“ (Marcu 10, 17).
Mantuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viață, păzește poruncile“ (cf. Matei 19, 17). Atunci tanarul a întrebat: „Care?“ Iar Mântuitorul Iisus Hristos răspunde citand poruncile principale din Vechiul Testament, și anume: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți“ (Matei 19, 18-19). Atunci tânărul I-a răspuns : „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea“ (Matei 19, 20), sau: „Acestea toate le-am păzit din tinerețile mele“ (Marcu 10, 20). Mantuitorul adaugă un sfat:” Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat, tânărul bogat, care împlinise în viața lui poruncile din Vechiul Tes-tament, a plecat întristat, deoarece era deținătorul multor avuții(cf. Matei 18, 22).
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această Sfântă Evanghelie, ne arată că tânărul a venit la Hristos cu inimă bună și râvnitoare, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un înțelept. Spre deosebire de alții care veniseră să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt ori să fie vindecați ei sau cei apropiați ai lor, acest tânăr bogat a venit să-L întrebe de viața veșnică. De aceea este exclusă orice viclenie sau ipocrizie a tânărului, întrucât in final vedem că el a plecat întristat.
Dupa plecarea sa, Mântuitorul Hristos S-a întors către ucenici și le-a zis: „Adevărat zic vouă, că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Si iarasi zic vouă , că mai lesne este sa treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu (Matei 19, 23-24). Prin aceste cuvinte Mantuitorul na arată și nouă creștinilor din acest tulburat și plin de provocări secol al XIX-lea, cât de greu se poate mântui un bogat.
Unii exegeți și comentatori patristice au interpretat aceste cuvinte arătând că în Ierusalim exista o poartă îngustă, strâmtă și joasă, numită „Urechile acului“, iar când o cămilă trecea prin această poartă, trebuia să îngenuncheze. Alți interpreți au tradus cuvântul grecesc „kamilos“ prin funia pe care o foloseau marinarii. Indiferent de interpretare, sugestia este foarte clară fără niciun fel de echivoc : „cu greu vor intra bogații în Împărăția cerurilor“. De altfel, ucenicii plini de mirare L-au întrebat zicand: „Cine poate să se mântuiască ?“ (Matei 19, 25). Iar răspunsul Mântuitorului a fost „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință“ (Matei 19, 26).
Iubirea de bogatie este asemenea idolatriei. Din acest considerent, Mântuitorul Hristos îi răspunde tânărului bogat care căuta desăvârșirea cu un ultim sfat: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi (Matei 19, 21).
Acest sfat a avut darul să-l elibereze pe tânăr din robia lumii și de puterea celui rău. De aici, ar trebui să înțelegem că viața creștină autentică trebuie să fie o viață libera, despovarată de stăpânirea bogăției care îl oprimă pe om și îl supune iubirii de arginți.
Din cuvintele Mantuitorului reiese faptul că posesia materială îl robește pe om și-l împiedică să intre în Împărăția Lui Dumnezeu. „Vinde averea ta“ înseamnă tocmai acțiunea de a se elibera de povara bogăției materiale si a se lepăda de toate grijile vieții.
De asemenea, cu toții ar fi cazul să înțelegem mai bine aceasta din pildele comorii ascunse în țarină și cea a mărgăritarului de mult preț în care descoperirea Împărăției Lui Dumnezeu îl face pe om să vândă întreaga sa avere pentru dobândirea bogăției netrecătoare.
Bunurile materiale prin a caror dobândire și posesie oamenii se consideră bogați sunt neglijabile față de totalitatea bunurilor pe care Dumnezeu le dă tuturor.În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață : „Dumnezeu dă îmbelșugat, toate cele ce sunt mult mai de trebuință decât banii, precum aerul, apa, focul, soarele și toate asemenea acestora. Nu se poate spune că bogatul se desfată de raza soarelui mai mult, iar săracul mai puțin. Nu se poate spune că mai îmbelșugat aer respiră cel bogat față de cel sărac, ci toate sunt deopotrivă și de obște. Pentru ce, dar, cele mai mari și mai de trebuință și susținătoare ale vieții noastre Dumnezeu le-a făcut de obște, iar cele prea mici și mai de puțin preț cum sunt banii, nu sunt obștești? Ca să se alcătuiască viața noastră și să avem unde deprinde virtuțile“ (Omilie la statui 2, 6).
De asemenea, și Sfântul Simeon Noul Teolog arată că toate lucrurile lumii sunt comune tuturor oamenilor tot așa cum sunt comune lumina și aerul pe care îl respirăm. Toate au fost făcute spre folosul și desfătarea tuturor, fără a le lua cineva în stăpânire, chiar dacă unii încearcă cu nebunie și disperare să le stăpânească…
Concluzie
Omul devine prin patima posesiei, apărută din lăcomie , rob și paznic al celor agonisite. De aceea, bogații care dau milostenie nu se îndreaptă prin aceasta, nici nu încetează să fie vinovați de lipsurile și greutățile oamenilor pe care i-ar fi putut ajuta și nu i-au ajutat. Dumnezeu însă iartă nedreptatea aceasta și promite că va răsplăti pe omul care dă cu bucurie averea fraților lui saraci dacă el se întoarce liber la Dumnezeu și urmează calea poruncilor Lui (Cateheza a 9-a).
Omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziția lui și nu stăpân al acestora. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul face o deosebire între posesia împătimită și cea nepătimașă a bunurilor. Iubirea de bogăție nu-l lasă pe om să trăiască și să rodească în credință, ci îl duce la moarte spirituală.
Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul arată că bogat nu este cel ce are, ci cel ce dăruiește la rândul său, întrucât dăruirea îl arată pe acela fericit, iar nu averea (Pedagogul 3, 6, 35).
În concluzie, bogat nu este cel ce strânge bani sau își satisface la nesfârșit dorințele și poftele, ci bogat este acela care se mulțumește cu cât are și nu poftește mai mult. „Cea mai mare bogăție este să fii multumit cu ce ai“ a scris înțeleptul Cicero.
De aceea, ceea ce îl face pe om sărac este pofta fără măsură sau cu nesaț, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „Voiești să te faci bogat, tu, săracule? Disprețuiește banii acestei lumi; socotește-i a fi nimic, după cum nimic și sunt; leapădă pofta bogăției și te-ai îmbogățit“. Adevărata bogăție este ascunsă și cultivată în starea de sărăcie materială, iar creștinul adevărat poate fi sărac, dar poate să-i îmbogățească pe mulți. Poate să nu aibă nimic, dar să dețină totul. Mântuitorul cheama pe orice om să se elibereze de înșelăciunea și grija lumii și să se încredințeze iubirii și proniei lui Dumnezeu.
În zilele noastre, bogatia și sărăcia sunt realități mereu actualizate, iar inegalitatea repartiției bogăției devine tot mai accentuată.În condițiile în care după perioada experimentală a post-p(l)pandemiei predomină economia cu conținut monetar, și nu productiv, banul devine principalul etalon, iar iubirea de arginți devine patima tuturor.
Fiind asociata cu vinderea lui Hristos, iubirea de arginți este numită de Sfântul Apostol Pavel „rădăcina tuturor relelor” (1 Timotei 6, 10). Banul capătă în viața omului actual dimensiuni metafizice și devine zeul mamona, care se împotrivește Lui Dumnezeu. Părerea ca banul ar avea doar o importanță pur economică și socială , fără implicații morale, este greșită. Mulți autori creștini au atras atenția asupra faptului că banul induce iluzia că posedă multe dintre caracteristicile unei divinitati: părând că oferă siguranță, că oferă libertate, ca conferă putere și pare să fie omniprezentă. Iar lucrul cel mai sinistru este că îi creează omului iluzia că este atotputernic. Banul ajunge să pretindă loialitatea și dragostea care I se cuvin numai Lui Dumnezeu și are puterea de a ne prinde în capcană .
Camata, condamnata cu tarie in Sfanta Scriptura si in traditia Bisericii, a devenit modalitatea clasica de a-i exploata pe ceilalti. A considera ca timpul inseamna bani inseamna a transforma timpul si viata omului intr-o afacere. Globalizarea banului si a exploatarii celor slabi duce la o si mai accentuata saracire a celor deja saraci si la accelerarea acumularii bogatiei de catre cei mai bo-gati. De asemenea, creste tendinta oamenilor de a cauta castigul usor, sub orice forma. In acest registru idolatru, unde succesul se masoara in functie de bani si de posesiuni, lipsa de scrupule, specifica epocii noastre, permite recurgerea la nedreptate, inselaciune, violenta, crima, complicitate si imoralitate. De aceea este bine sa ne aducem aminte de cuvintele Mantuitorului, care ne spune: „Vedeti si paziti-va de toata lacomia, caci viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale“ (Luca 12, 15). Si adauga: „Ceea ce la oameni este inalt, uraciune este inaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16, 15).
Poruncile divine, loc de întâlnire cu Dumnezeu
Din moment ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos îl sfătuiește și îl cheamă pe tânărul bogat să vanda toate averile sale și să-I urmeze arată că numai Iisus Hristos este capătul poruncilor. Tânărul bogat trebuia sa inteleaga poruncile, pe care pretindea ca le respecta, drept cai spre intalnirea cu Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este consecinta fireasca a calatoriei pe calea poruncilor. Respectarea exterioara a poruncilor nu prileju-ieste intalnirea cu Dumnezeu. Tanarul bogat Il intalneste pe Fiul Lui Dumnezeu, dar sufleteste este departe, de aceea nu poate sa-L urmeze.
In calitatea lor de cuvinte dumnezeiesti, poruncile sunt asadar locul intalnirii omului cu realitatea divina, locul gustarii Adevarului divin: „Gustati si vedeti ca Bun este Domnul“. Prin poruncile divine omul gusta bucuria dumnezeiasca, spre deosebire de principiile si legile omenesti care, fiind lipsite de un suport real, devin artificiale. Poruncile nu trebuie numai intalnite, ci ele trebuie contemplate si cugetate de catre om in calitatea sa de chip al lui Dumnezeu si in devenirea sa spre asemanarea cu Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta si voi cunoaste caile Tale. La indreptarile Tale voi cugeta si nu voi uita cuvintele Tale“ (Ps. 118, 15-16). Implinirea poruncilor este urmata intotdeauna de cunoasterea lui Dumnezeu. Faptuirea si cunoasterea sunt nedespartite.
Sfintii Parinti au aratat de nenumarate ori ca poruncile divine nu trebuie sa fie reduse la niste fenomene pur morale. Astfel, Sfantul Grigorie Palama, aparandu-i pe isihasti in secolul al XIV-lea, a aratat ca practicarea poruncilor nu este nicidecum inferioara cunoasterii lui Dumnezeu si ca nu se poate separa invatatura despre Adevar de practica Adevarului. Mantuitorul Iisus Hristos ne spune: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu Il va iubi si vom veni la el si vom face locas la el“ (Ioan 14, 23).
Sfântul Grigorie Palama a declarat că lucrarea poruncilor duce la unirea și asemănarea cu Dumnezeu. Păzind poruncile în viața cotidiană, omul ajunge să contemple poruncile dumnezeiești din creație (rațiunile divine) și să vadă însăși Slava lui Dumnezeu. Contemplarea poruncilor dumnezeiești este „ospătare din privirea duhovnicească, care se descoperă și luminează, îndumnezeiește și hrănește în chip înțelegător pe tot cel ce prin curăția inimii petrece în ea în chip înțelegător, mai bine zis duhovnicește“.
Cine nu trăiește în duhul poruncilor lui Dumnezeu zăbovește într-o lume falsă, într-o pseudo-realitate, care îi face pe oameni să fie lipsiți de consistență, precum „praful ce-l spulberă vântul de pe fața pământului“ (Ps. 1, 4). Cel care cugetă la „legea Domnului ziua și noaptea“ (Ps. 1, 2) este „ca un pom răsadit lângă izvoarele apelor“ (Ps. 1, 3). El se adapă și trăiește tdin adevăr sau, cum spun Sfintii Părinți , din izvorul dătător de viață al poruncilor divine în care sălășluiesc bucuria și fericirea.

Lucrarea poruncilor este astfel nu numai o formă de cunoaștere , ea ne apropie nu numai de lucruri, ci ne apropie de Dumnezeu. De aceea, poruncile sunt locul unde Il intalnim pe Dumnezeu personal. Iubirea poruncilor este insasi iubirea de Dumnezeu, intrucat, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, Insusi „Cuvantul lui Dumnezeu se afla tainic in fiecare dintre poruncile Sa-le, iar Dumnezeu si Tatal se afla intreg nedespartit in intreg Cuvantul Sau in chip firesc“. Prin urmare, cel care primeste porunca dumnezeiasca si o implineste primeste pe Cuvantul lui Dumnezeu Care Se afla in porunca. „Iar cel ce a primit pe Cuvantul in porunci a primit totodata prin El pe Tatal Care Se afla in El in chip firesc si pe Duhul Sfant Care se afla in El in chip firesc. Cel ce a primit o porunca si a implinit-o a primit tainic pe Sfanta Treime“ (Sf. Maxim Marturisitorul, Doua sute de capete despre cunostinta de Dumnezeu, Filocalia 2).
Intalnirea cu Dumnezeu in porunci si primirea Lui inseamna locuirea Celui Necuprins in inimile oamenilor. Poruncile constituie izvorul unei bucurii neasemuite pe care omul o gusta profund nu ca pe un sentiment aparut dintr-o anumita satisfactie intelectuala, ci dimpotriva, ca bucurie a im-partasirii de adevarul dumnezeiesc, a gustarii cuvintelor pe care ni le adreseaza Cuvantul lui Dum-nezeu, a hranirii cu poruncile Sale.
Avand in vedere aceste invataturi ale Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti, intelegem ca nu este esential sa faci doar fapte de milostenie. Faptele de milostenie precum ajutorarea saracilor, milostenia fata de ei sunt facute si de cei care nu cred in Dumnezeu. Milostenia trebuie sa izvorasca din aceasta intalnire a omului cu Dumnezeu. Chiar fapta de milostenie nu este eficienta prin sine insasi, ci trebuie sa izvorasca din darul lui Dumnezeu, intrucat „fara de Mine nu puteti face nimic“ (Ioan 15, 5).
In ceea ce priveste impartirea oamenilor in bogati si saraci, aceasta se poate face din doua perspective: una bazata pe posibilitatile economice sau pe situatia sociala si cealalta perspectiva intemeiata pe baza relatiei omului cu Dumnezeu. In conceptia omeneasca sunt considerati saraci toti cati nu au suficiente bunuri economice si isi pun nadejdea in Dumnezeu, traind in mod direct dependenta lor de El. Bogati sunt considerati cei care detin din belsug bunuri economice si se bazeaza pe ele, uitandu-l pe Dumnezeu. Bogatii au falsa senzatie a suficientei de sine, fiind de fapt prizonieri lumii si robi fricii de stricaciune si de moarte. Saracii raman in hotarele firii omenesti si cauta implinirea lor la Dumnezeu. De aceea Hristos ii fericeste ca mostenitori ai Imparatiei lui Dumnezeu.
Marile framantari ale lumii moderne si postmoderne au fost dreptatea sociala, egalitatea, desfiintarea prapastiei dintre bogati si saraci. Toate aceste deziderate au devenit sloganuri utopice ale unor ideologii care au distrus omul concret, l-au depersonalizat. Dreptatea la care aspira oamenii nu se realizeaza prin fapte omenesti, ci este dreptatea lui Dumnezeu, indreptarea „in dar cu harul lui Hristos de care ne bucuram prin credinta“ (Romani 3, 24). Relatia dintre Dumnezeu si om, felul in care omul se asaza in iconomia divina si patrunde in logica judecatilor dumnezeiesti sunt esentiale pentru lucrarea mantuitoare a omului. De aceea, adevaratele fapte bune ale omului nu pot fi decat fapte teologice in care omul nu face altceva decat sa-I slujeasca prin semeni lui Dumnezeu. Dreptatea la care suntem chemati nu este o virtute omeneasca pe care sa o savarsim noi, ci este dreptatea lui Dumnezeu, care se cere cunoscuta, invatata si slujita pana ce noi insine devenim drepti si patrunsi de aceasta dreptate. Dreptatea sociala lucrata prin activitatea slujitoare si filantropica a Bisericii este, in ultima instanta, act liturgic. Lucrarea filantropica a Bisericii este intim legata de functia liturghisitoare si marturisitoare a Bisericii. Transformarea slujirii milostivirii si a dragostei intr-o simpla lucrare cu caracter social sau de cultivare a bunastarii desfasurata dupa logica umanitatii seculare sau in temeiul finalitatii politice devine un simplu activism social.
La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta (Matei 19, 26). Sfantul Ioan Gura de Aur, interpretand aceste cuvinte ale Mantuitorului, spune ca ele se refera la lucrarea lui Dumnezeu, ele arata ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har. Prin a-cestea a mangaiat sufletele cutremurate de spaima ale ucenicilor, iar privirea Lui blanda si dulce a potolit nelinistea lor. Mantuitorul i-a incurajat si le-a vorbit de puterea lui Dumnezeu in care trebuie sa aiba incredere, rugandu-L sa le ajute in aceasta lupta pentru a dobandi viata vesnica.
Sfantul Grigorie Palama ne invata ca mantuirea este darul exclusiv al lui Dumnezeu, iar virtutile slefuiesc sufletul pentru ca acesta sa primeasca harul tainic al dumnezeirii. Mantuirea nu poate fi perceputa ca o recompensa pentru asceza pe care o savarsesc sufletul si trupul nostru. Asceza ca nevointa il asaza pe om in darul lui Dumnezeu. In cazul in care este un merit care ni se cuvine, atunci nu mai poate fi darul exclusiv al lui Dumnezeu, ci cadoul pentru binele savarsit. Logica darului este aceasta: primesti ceva care simti ca depaseste puterile si meritele tale. Darul te uimeste pentru ca nu-l meriti. Cadoul ti se cuvine pentru ca este o rasplata a unui efort depus. Mantuirea este un proces al infierii, al imbracarii in har si al depasirii tuturor neputintelor firii omenesti. De aceea, Mantuitorul le raspunde ucenicilor: „Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu“.
Evanghelia Duminicii a Douăsprezecea după Rusalii (a tânărului bogat) Matei 19, 16-26:
„In vremea aceea a venit un tanar la Iisus, ingenunchind inaintea Lui si zicandu-I: Bunule Invatator, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decat numai Unul Dumnezeu. Iar daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a raspuns: Sa nu ucizi, sa nu faci desfranare, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Zis-a Lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Atunci Iisus i-a spus: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averile tale, da-le saracilor si vei avea comoara in cer, dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Insa, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iar Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in Imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicand: Atunci, cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putință”.
***
Pentru a susține jurnalismul independent, aveți link ul de donații mai jos:
Această prezentare sintetizată a fost realizată după scrierile, vechile cazanii și cuvinte de folos creștin – ortodoxe acceptate, iar rolul redactorului platformei BPNews Daniel Mihai este acela de a aduce la lumină și conștiința publicului larg învățăturile ortodoxe