Orchestra Operei de Stat Bavareze a susținut în această seară de 13 Septembrie 2023 primul său concert din această ediție a Festivalului Internațional George Enescu, în Seria intitulată „Mari Orchestre ale lumii”, sub bagheta dirijorului Vladimir Jurovski, fostul director artistic al Festivalului Internațional George Enescu. 

Cu începere de la ora 20:00, concertul l-a avut ca solist pe reputatul artist israelian Yefim Bronfman, o veritabilă legendă a pianisticii mondiale.

În program au fost incluse lucrări de Richard Wagner, Robert Schumann și Simfonia nr. 4 în Sol major de Gustav Mahler, lucrare la care și -a adus contribuția artistică și soprana Louise Adler.

Din creația compozitorului german Richard Wagner (1813-1883), aniversat și comemorat deopotrivă anul acesta, am avut privilegiul de a descoperi o versiune nouă a celebrului Preludiu din opera „Tristan și Isolda.”

Despre Richard Wagner se cunosc destule, dar se remarcă faptul că acest compozitor a fost cel care a revoluționat genul operei și a prefigurat modernismul în plină epocă romantică, numai dacă amintesc că a construit de la zero clădirea de operă, în care el a sperat să prezinte în exclusivitate operele sale de la Bayreuth. Ulterior scena operei s-a dovedit a fi neîncăpătoare punerilor în scenă wagneriene, ceea ce l-a determinat să construiască – cu sprijinul financiar al regelui bavarez Ludwig II – clădirea „Festspielhaus” de pe dealul Grüner HÜGEL.

Revenind, am ascultat cu deosebit interes, în transmisiune directă la TVR Cultural o versiune inedită mai ales prin cromatismul
armonic exacerbat a Preludiului operei Tristan și Isolda.

Din istoria muzicii, putem afla amănunte edificatoare despre această lucrare, care a fost înfiripată în anii de maturitate, mai precis în 1859, ce reprezintă triumful dragostei asupra morții.

Aflat la 45 de ani, Richard Wagner deja compusese unele dintre cele mai populare opere ale sale precum „Olandezul zburător”, „Tannhäuser,” „Lohengrin” cât și și jumătate din tetralogia „Inelul Nibelungilor”.

În acest preludiu deosebit de rafinat, Richard Wagner a avut rolul de a transfigura sonor o poveste de iubire imposibilă din viața sa privată. De altfel, în această capodoperă artistică a cărei chintesență plină de conținut și limbaj muzical deopotrivă se află la loc de cinste acest popular Preludiu.inclus în repertoriul orchestrele simfonice care se respectă.

Ca element distinctiv, și  în acest preludiu se pot identifica inovațiile sale precum  „melodia infinită” și „motivul conducător” (das Leitmotiv), procedeu simbolic de sugerare și evocare a unor teme psihologice, a unor momente-cheie în desfășurarea dramatică.

Pentru a da importanță deosebită acestui opus, pe deplin emblematice au rămas comentariile autorului care admitea : „De acum înainte nu mai există sfârșit pentru dor, dorință,extaz și suferință din dragoste: lume, putere, faimă, onoare, cavalerism, loialitate și prietenie sunt risipite ca un vis fără importanță; un singur lucru a rămas viu: dorul, dorul de nestins care se reînnoiește pentru totdeauna, pofta și tânjirea; o singură răscumpărare: moartea, încetarea existenței, somnul care nu cunoaște trezirea.” (Archivio Storico Ricordi)

În interpretarea redudabilei orchestre bavareze, Preludiul s-a articulat ideatic și sonor, cu o lungă succesiune de fraze legate în care se mărturisește „acel dor nesățios crește de la prima, cea mai timidă mărturie până la cea mai dulce prelungire.” (Richard Wagner)

***

A urmat singurul Concert în la minor pentru pian și orchestră op. 54 aparținând compozitorului german Robert Schumann (1810-1856).

Asemenea unui virtuoz al claviaturii dar ajuns unul dintre cei mai importanți
creatori romantici ai literaturii pianistice, Robert Schumann a avut cu adevărat rolul său deosebit de important la etalarea și îmbogățirea celorlalte genuri muzicale ale epocii. În centrul atenției sale a fost însă mereu pianul, căruia i-a dedicat numeroase opusuri.

Din postura sa solistică, însoțind vocea umană sau fiind integrat în ansambluri camerale, pianul concertant în lucrări simfonice, capodopera conceristică a acestei seri a fost o versiune interpretativă plină de siguranță și totodată de fantezie creatoare, atribute tipice pianiștilor romantici.

Concertul în la major pentru pian și orchestră op. 54 este plin de inventivitate, un opus deosebit de interesant de la bun început. Având acest suflu romantic caracteristic epocii, este destul de departe de noțiunea înțeleasă ad litteram ca fiind  patos și energie, fiind apropiată filozofiei germane „Sturm und Draung” (Furtună și avânt).

Conținutul sentimentelor și a ideilor tipice schumanniene au fost admirabil expuse încă de la prima expunere tematică a pianului, continuând până la sfârșit, cu acele reverii și tușe proaspete Acest concert se bucură și în prezent de o popularitate, atât în rândul soliștilor cât și al melomanilor, având o frumoasă coerență a întregului– așa cum solistul Yefim Bronfman a reușit să dea sens materialului sonor, într-un dialog perpetuu cu orchestra, totul într-un echilibru de invidiat.

De altfel, merită cu prisosință toate elogiile și aprecierile tuturor iar numai posteritatea poate să-l confirmare ca fiind unul dintre cei mai rafinați pianiști concertiști ai momentului.

Simțul melodic și frazarea amplă, pe deplin inteligentă a artistului israelian au avut darul de a amplific atmosfera luminoasă a concertului cât și impresiile inițiale ale cunoscătorilor în domeniul interpretativ, cu acele plusuri ce au subliniat împletirea abilă a pianului cu orchestra ca parteneri, fără tendințe de supremație.

Astfel, pe parcursul părții întâi intitulată Allegro affettuoso a fost utilizat materialul tematic dintr-o lucrare monopartită a lui Robert Schumann, o Fantezie pentru pian și orchestră compusă, cu câțiva ani înainte de acest opus, puțin cântată în prezent.

În interpretarea solistului Yefim Bronfman, am remarcat acel echilibru și stăpânire de sine în pasaggile pline de reverie caracterizate și prin acea eleganță a touché ului său. De asemenea, aceste zone au alternanat cu cele două teme contrastante, reușind astfel să dea libertatea formei precum și consemnarea riguroasă în partitură a tradiționalei cadențe.

Am sesizat faptul că pianistul din această seară a respectat ediția originală a lui Robert Schumann, înlăturând astfel tentația demonstrațiilor inutile, suplimentare de virtuozitate.

Partea a II-a Intermezzo – Andantino grazioso a fost admirabil redat pe o formă de A-B-A simplă, în perfectă comuniune a instrumentului solist cu orchestra și care a continuat, fără pauză, (indicația attacca) cu Partea a treia Allegro vivace, un Rondo cu elemente de sonată, au avut acea stare de-a dreptul fantastică, cu trimiteri exuberante, care a fost încununată de o codă pe deplin antrenată, ce au arătat din plin calitățile tehnice ale acestui redutabil pianist concertist.

Mulțimea de ovații din partea publicului prezent în număr considerabil la Sala Palatului a fost rasplătită cu un bis acordat cu generozitate de către Yefim Bronfman: Frederic Chopin-Studiul de concert „Revoluționarul” opus 10 numărul 12.

***

După o binemeritată pauză a urmat o tulburătoare și expresivă versiune interpretativă a Simfoniei numărul 4 în sol major a lui Gustav Mahler.

M-am putut bucura de includerea acestei simfonii cărui în programul Festivalului, deoarece justifică, multe dintre considerațiile generale despre personalitatea acestui geniu muzical, mai puțin interpretat în România.

Versiunea de concert a Orchestrei Operei de Stat bavareze a acestei Simfonii a IV-a în sol major, a adus acea notă plină de rafinament, cu adevărat aparte din creația cultă, simfonică, atât prin dimensiunea în timp cât și prin cea a aparatului Orchestral augmentare, apropiate de parametrii tradiționali, menționați în partitura generală de către compozitor.

Cu o durată de aproximativ 50 de minute, Simfonia a impresionat prin mulțimea de imagini sonore ideal reprezentate și de către compartimentul instrumentelor de alamă, care au fost reprezentate
de patru corni și trei trompete. De asemenea, din familia instrumentelor de percuție s-au evidențiat atât timpanii cât și glockenspiel ul, rezultatul fiind unul plin de stil, în sensul că aceste instrumente au conferit acea notă plină de limpezime și motricitate, dar numai prin diversitatea ei, nicidecum prin intensitate.

La prima audiție realizat la München în 1901, fiind dirijată de Mahler însuși, Simfonia a fost primită cu răceală, chiar cu ostilitate dar, peste timp, această simfonie a devenit una dintre cele mai iubite lucrări mahleriene, accesibilitatea ei contribuind substanțial la popularitatea postbelică a compozitorului.

Asemenea celor două simfonii anterioare, aceasta este infuzată de creația sa de lied pe versuri populare din culegerea Des Knaben Wunderhorn / Cornul fermecat al băiatului. Aici, mai precis în partea a doua și a patra a fost introdus lied-ul cu orchestră Das himmlische Leben /
Viața cerească (compus în 1882), prezent aluziv și în simfoniile amintite, mai ales în a treia.

În Simfonia a IV-a tema acestui lied a apărut vag încă din prima parte – alături de o altă temă care are rolul de a reveni ciclic, cea adusă de glockenspiel-ul chiar la început – afirmându-se plenar în ultima mișcare.

Prima parte Bedächtig, nicht eilen / Atent, pe îndelete are formă de sonată, pe teme melodioase, schubertiene, și a contrastat prin simplitatea lor pastorală cu complexitatea dezvoltării. De altfel, temele  au apărut modificate în repriză, ca întotdeauna la Mahler, asemenea unei reflectări a perisabilității și ireversibilității timpului.

Partea a II-a In gemächlicher Bewegung, ohne Hast / În mișcare tihnită, fără grabă opune unui scherzo cu accente grotești – de fapt fiind o caricatură a morții inspirată, se pare, de tabloul lui E. Böcklin, Autoportret cu moartea cântând la scripcă – secvențe de trio senine, pe ritm de ländler Intervențiile instrumentelor de suflat din lemn, în contrapunct strict pe armoniile streich-ului, dar și intervențiile cornului și viorii soliste au asigurat acest element pe deplin inedit și insolit prezent în scriitura acestei mișcări.

Partea a III-a Ruhevoll, poco adagio / Odihnitor, cu ritm și expresie sensibilă. într – o dispunere moderată s-a constituit din variațiuni pe două teme, care au fost întrepătrunse cu adevărat măiestrit într-o atmosferă predominant meditativă, cu numeroase inserții contrastante culminând printr-o explozie sonoră ce au sugerat practic o imagine sublimă la fel ca deschiderea Porților Raiului care precedă astfel momentul Revelației finale.

Partea a Patra, ultima-Sehr behaglich / Foarte confortabil constituie practic punctul de greutate al întregii simfonii, sursa generatoare și ținta ei finală, definită de Gustav Mahler însuși drept „cheia de boltă a edificiului.”

Această ultimă parte descrie, prin
liedul „Viața cerească” intonat de soprana solo, cu o voce pură ca de copil au creat acea imagine plină de inocență și candoare copilărească a Raiului, de fapt o închipuire foarte… terestră și totodată paradisiacă prin întreg edificiul sonor atât de interesant articulat.

Din programul muzical inițial, însuși compozitorul referindu-se strict la acest moment, a ținut să menționeze următoarele idei: „Ne delectăm cu plăcerile cerești lăsând tot ce este pământesc în
urma noastră. Nicio frământare lumească nu se aude în cer; trăim cu toții în cea mai dulce pace. Ducem o existență îngerească și așa suntem perfect fericiți. Dansăm și săltăm, Sărim și cântăm. (…)” Concret,
delectările vieții cerești sunt bucatele „fine” servite în „farfurii uriașe”, vinul care „nu costă niciun ban în taverna cerească”, pâinea coaptă de îngeri, mii de fecioare dansând pe o muzică incomparabil mai
frumoasă decât cea pământeană, cântată de glasuri îngerești care desfată simțurile.” (https://mahlerfoundation.org/)

Am rămas plăcut impresionat atât de coloratura specială a timbrului sopranei Louise Adler cât și de maniera plină de eficiență a dirijorului Vladimir Jurovski, cu gesturi pline de precizie.

Din cariera sa Internațională, se pot reține anumite aspecte. Acesta a debutat ca dirijor de operă pe plan internațional cu opera „Noapte de mai” de Nikolai Rimski-Korsakov la Festivalul Wexford din 1995. Mai târziu, în aceeași stagiune, a apărut pentru prima dată la Opera Regală – Covent Garden, dirijând opera Nabucco de Giuseppe Verdi.
A dirijat de asemenea la Opera Metropolitană din New York, la celebra
Scala din Milano, Opera din Paris, Teatrul Bolșoi din Moscova, Opera de Stat din Dresda și la Festivalul de la Salzburg. Între 1997 și 2001 a fost dirijor principal la Opera Comică din Berlin, iar între 2001 și 2013 a fost director muzical al Festivalului Glyndebourne.

Între 2007 și 2021 a fost dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii din Londra, unde își păstrează titlul de dirijor emerit. Din 2017 este, de asemenea, dirijor principal și director artistic al Orchestrei Simfonice Radio din Berlin și artist principal la Orchestra of the Age of Enlightenment.

Până în 2021 a fost, de asemenea,
director artistic al Festivalului Internațional George Enescu și Orchestrei Simfonice Academice de Stat Yevgeny Svetlanov din Rusia. Colaborează periodic cu Orchestra de Cameră a Europei și cu ansamblul
Unitedberlin.
În calitate de dirijor invitat, a apărut alături de Filarmonica din Berlin, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Orchestra Capelei de Stat din Dresda, Orchestra Tonhalle din Zurich, Filarmonica din Viena, Orchestra
Regală Concertgebouw, Filarmonica din New York, Orchestrele Simfonice din Boston și Chicago, Orchestra din Cleveland și Orchestra din Philadelphia.A debutat la Opera de Stat Bavareză în 2015, dirijând un Concert al Academiei al cărui program a inclus Simfonia a III-a și puțin cunoscută lucrare „Îngerul de foc” de Serghei Prokofiev.

În stagiunea 2020-2021 a dirijat o nouă producție a operei Der Rosenkavalier de Richard Strauss. Din 2021, Vladimir Jurowski este directorul muzical general al Operei de Stat Bavareze.

***

În ceea ce privește Orchestra Bavareză de Stat împlinește în acest an 2023, cifra rotundă de 500 de ani de la înființare, fiind una dintre cele mai vechi orchestre din lume. Făcând parte din ansamblul instrumental permanent al Operei de Stat Bavareze, muzicienii germani se simt ca acasă, atât în fosa de orchestră, cât și pe scena de concert, cu repertoriu eminamente simfonic.

Acest lucru s-a dovedit și în anul 2022, atunci când a fost votată Orchestra Anului
pentru al optulea an consecutiv de către criticii de la revista de specialitate Opernwelt. Muzicienii acestei orchestre de tradiție au obținut Premii Gramophone atât
pentru operă, cât și pentru repertoriu simfonic, pentru interpretările Die tote Stadt și The Snow Queen, precum
și pentru Simfonia numărul Șapte a aceluiași inegalabil Gustav Mahler.

***

Fiind îndelung ovaționați la scenă deschisă, instrumentiștii germani au oferit cu siguranță un bis savuroasa, (dar de data aceasta nu a mai fost transmis în direct de către postul TVR Cultural).

Cu toate acestea, consider că acest concert a fost pe deplin revelator, în sensul că a constituit alegerea perfectă, într-o consonanță cu muzicalitatea și spiritul programului acestei inspirate seri.

Valul de entuziasm și ropotele de aplauze ale publicului au încununat această superbă seară de 13 Septembrie 2023  dovedind caracterul universal al muzicii culte cât și standardul înalt oferit melomanilor, în cadrul acestei a XXVI-a ediții a Festivalului Internațional George Enescu.

***

Mulțumindu-vă pentru atenție, închei această cronică, cu speranța că voi asista, din postura de muzician și jurnalist profesionist (chiar dacă nu am fost acreditat din motive neelucidate de către actuală nouă conducere a Festivalului Internațional George Enescu) și la alte concerte cu adevărat demne de a fi evocate.

Sursa foto :https //google.com

Acest eveniment se bucură de susținerea și promovarea Ziarului Nationalul.ro, iar prezentarea acestei cronici de concert a fost realizată de către domnul profesor. dr. Daniel Mihai, redactor al platformei BPNews. Toate drepturile rezervate!