Într-o lume profund patriarhală, există locuri unde femeile se transformă în bărbați doar pentru a beneficia de siguranță și de libertate. Această schimbare forţată de mentalitate este o cutumă protejată de Kanun, legea medievală nescrisă a albanezilor.

Este de ajuns să te numești bărbat pentru a fi unul? Dar pentru a fi femeie, este de ajuns să te naști cu sexul feminin? Sunt întrebări pe care le-a ridicat feminismul secolului XX. În 1949, Simone de Beauvoir a uimit societatea dezvoltând în eseul „Al doilea sex“ ideea că nu există o feminitate eternă, așa cum nu există nici o masculinitate eternă. Nu esența stabilește genul, ci experiența – „Nu te naști femeie, ci devii femeie“, a punctat filozoafa de origine franceză. Trăsăturile, comportamentul, estetica și poziția socială sunt caracteristici impuse de societate, nu sunt înnăscute. Aproape 40 de ani mai târziu, filozoafa Judith Butler întărește ideile lui Simone și aduce conceptul de performativitate a genului. Americanca sugerează că genul este întărit de un set de comportamente repetate. Ba mai mult, Butler contestă ideea că masculinitatea și feminitatea sunt date biologic și argumentează că ele sunt practicate de corpul care se simte masculin sau feminin, iar opusul genului biologic vine natural.

Încă din secolul XIX și începutul secolului XX, femeile au început să militeze și să se lupte pentru dobândirea drepturilor la educație, muncă, drepturi politice și acces la avort și contracepție, pentru ultimul dintre cele enumerate, târziu spre 1970. Printre mișcările feministe importante se numără Mișcarea sufragetelor, care a dus la obținerea dreptului de vot (1918-1945), Mișcarea pentru drepturi reproductive, dedicată accesului la contracepție și avort (anii ’60-’70), Al Doilea Val al Feminismului, axat pe egalitatea în muncă și educație (anii ’60-’80), și Mișcarea #MeToo care a evidențiat problema hărțuirii sexuale (2017-prezent).

Deși la nivel legislativ și constituțional femeile au drepturi în majoritatea țărilor, provocările persistă în diverse forme sociale, cum ar fi violența domestică, inegalitatea salarială, discriminarea politică, lipsa de acces la avort și la forme de contracepție, astfel că ele ajung să excludă complet ideea de căsătorie și de a avea copii, și deseori, pentru a fi luate în serios, adoptă un comportament masculin.

Kanunul, forma patriarhală pentru libertatea femeilor

Un astfel de lucru se întâmplă în Albania, unde, cu mult înaintea vocilor feministe din secolele XIX și XX, unele femei deveneau bărbați în casă pentru a proteja onoarea și sângele familiei, acest lucru fiind acceptat prin lege. Kanun, cunoscut și sub numele de Kanuni i Lekë Dukagjini, este un set de 13 reguli transmise prin viu grai, care a guvernat aspectele societății în Albania de Nord și Kosovo. Cea mai cunoscută dintre ele este vendeta, răzbunarea sângelui – o familie își răzbună un membru ucis prin uciderea unui alt membru din familia agresorului.

Shtjefën Gjeçovi, un preot catolic albanez, a fost cel care a colectat toate aceste legi nescrise la începutul secolului XX, pentru a lăsa Kanunul într-o formă scrisă. Gjeçovi a fost un patriot albanez, colector al cântecelor războinicilor de frontieră și codificator al Kanunului lui Lekë Dukagjini, nobil albanez din secolul XV. Însă, s-ar spune că acest cod datează din perioada medievală târzie. În timpul regimului comunist, practicile cutumiare au fost abolite prin lege, dar ele au revenit după anii 1990, odată cu prăbușirea instituțiilor statului în Albania și Kosovo. Chiar dacă este vechi și are o bază patriarhală, în unele comunități rurale, în special la munte, Kanunul este aplicat în unele familii unde femeia nu vrea să se căsătorească sau să aibă copii. Ea sau familia ei pot decide să devină burrnesha sau femeie jurată. Provenit chiar din limba albaneză, termenul de burrnesha desemnează o femeie care alege să trăiască precum un bărbat, adoptând îmbrăcăminte, comportament și slujbe masculine. Printr-un jurământ de castitate, ea renunță definitiv la viața de familie sau, dacă a fost căsătorită și văduvă, nu se mai căsătorește niciodată. În comunitate, aceste femei sunt privite cu respect și primesc siguranța și libertățile rezervate de obicei bărbaților.

Cine e bărbatul în casă

Prezentat în România pentru prima dată la Astra Film Festival, filmul documentar „House with a Voice“/„Cine e bărbatul în casă“ pune în imagini poveștile și nesiguranțele ultimelor burrneshe din Albania. Kristine Nrecaj, regizoare de origine albaneză, care a crescut în Germania, unde părinții ei au emigrat din Kosovo, în anii ’80, a hotărât să-și exploreze o parte din istoria familiei făcând un documentar observațional despre femeile burrnesha.

Curiozitatea ei a început de la povestea mătușii sale, care a ales să fie burrnesha, și pe care Kristine o percepea atunci când era mică drept femeia care are drepturi și este în siguranță. „Am realizat că avea o voce – putea să bea raki (n.r. – băutură spirtoasă din Albania), să fumeze în public și să stea cu bărbații, ceea ce femeile în mod normal nu făceau. În Kosovo, și chiar și în Albania, femeile stăteau separate de bărbați, chiar și la nunți. Însă, pe de altă parte, simt că era o mare constrângere asupra feminității, iar în femei există o putere pe care, dacă nu o hrănești, te poate consuma. Eu am simțit o conexiune profundă cu sursa creației, mai ales când am devenit mamă și am simțit cum ceva crește în mine. Am realizat atunci ce putere imensă este aceasta și mi s-a părut trist că unele femei ar putea rata acest sentiment extraordinar doar pentru că au ales o altă cale“, spune Kristine într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

Despre viața mătușii sale și experiențele cu totul diferite îi povestea mereu mama ei, așa că, în urmă cu zece ani, regizoarea a început să lucreze la acest documentar. „Faptul că femeile trebuiau să se comporte ca bărbații pentru a fi respectate este ceva ce am experimentat și în copilăria mea. Mi-am dorit să fac cunoscută o parte din tradiția albaneză în lumea occidentală“, spune Kristine despre motivația sa. Burrnesha aleg să ia calea masculinității fie de bunăvoie, pentru că vor să fie moștenitoarele casei, fie pentru că familia și-a dorit un băiat, dar a ieșit o fată. Dacă familia are o singură fată burrnesha, acolo se termină și continuitatea sângelui. Decizia era, în general, luată de familie: uneori, cel mai mic copil era ales, pentru că cel mai mare era deja căsătorit, iar părinții sperau încă la un fiu. Destinul fetelor de a deveni burrnesha era lăsat însă și în mâna comunității satului, iar, rareori, era lăsat în seama fetei.

„Am un fiu“

„În Albania, copiii sunt crescuți cu ideea că trebuie să-și facă părinții fericiți, iar părinții îi privesc adesea ca pe o proprietate. Este scris și în Kanun: copiii aparțin părinților, mai ales tatălui. Așa că, uneori, fetele care nu doreau să se căsătorească puteau alege această cale ca o modalitate de a evita o căsătorie“, spune regizoarea.

Una dintre cele șase femei filmate de Kristine este Diana. La nașterea ei, tatăl a ridicat pistolul în aer și a tras o dată, strigând că „Am un fiu!“, chiar dacă Diana era fată. Toată viața a simțit că datoria și rolul ei sunt de a fi bărbat. A ales să fie cadru militar și să pregătească femeile pentru gradul de locotenent în anii ’70. Diana merge astăzi la marșuri feministe, chiar dacă a ales să fie parte din lumea bărbaților. „Burrnesha, în special cele pe care le-am întâlnit, erau profund deranjate de opresiunea asupra femeilor. Unele erau susținătoare devotate. Însă, aveau și o mentalitate masculină asupra lumii și a femeilor – cum ar trebui să se îmbrace sau că nu ar trebui să umble cu băieţii. Această viziune masculină asupra femeilor părea contradictorie, combinând protecția cu o perspectivă tradițională. (…) Și noi, femeile, o avem pentru că am fost învățate să privim lumea prin ochii bărbaților, dar trebuie să ne găsim propria viziune feminină“.

„Am devenit o burrnesha pentru că am vrut să fiu liberă“ sau „Eu nu mă introduc ca fiind o burrnesha, sunt bărbatul care sunt sau femeia care sunt“ sunt replicile femeilor care aplică această lege din Kanun – pentru multe, gura de aer ca să poată duce o viață liniștită și liberă. În haine bărbătești, cu părul scurt, fără bijuterii și piele la vedere se simt în siguranță să trăiască singure că niciun bărbat nu le va controla viața sau nu le va ataca. „Viața de femeie în societate nu era deloc atrăgătoare atunci. Chiar Sonia (n.r. – burrnesha din film), când avea nici 50 de ani, iar părinții ei au murit, ar fi putut să trăiască din nou ca femeie. Dar și-a spus: «Nu, îmi păstrez acest rol», pentru că altfel ar fi pierdut respectul în comunitate. Ea trăiește acum în New York, SUA, și este tot în comunitatea albaneză, iar oamenii o respectă pentru ce a făcut și pentru cine este ea. Această alegere mai este și pentru protecție, pentru că hărțuirea în societate este extremă. Ca femeie, să lucrezi în câmp sau să călătorești trebuia să fii ca un bărbat; altfel, toată lumea te atinge și te hărțuiește. În zonele de munte nu puteai să ieși afară singură fără să fii însoțită de cineva“, explică Kristine alegerea acestor femei.

Kanunul, legea de facto

Diferenţa dintre Kanun și Biblie este aceea că Biblia conține profeții și învățături morale concentrate pe viața unui profet, iar Kanunul se concentrează pe legea socială, având un set de reguli care stabilesc ierarhia în societate, în familie și între familii. În practică, femeile nu beneficiază de aceleași privilegii ca bărbații, indiferent de domeniu, nici astăzi. Totuși, în societate, „mai ales în zonele montane izolate din Albania, unde totul a aparținut Imperiului Otoman, mai sunt câțiva oameni care urmează Kanunul. De exemplu, Kanunul spune: «Casa aparține lui Dumnezeu și oaspetelui», iar această lege a ospitalității este respectată și astăzi. Pentru albanezi, ospitalitatea este o regulă de bază: dacă cineva bate la ușă ca prieten, trebuie să-i oferi mâncare și un loc de dormit“, spune regizoarea.

Odată cu modernitatea, Kanunul nu mai are aceeași relevanță, pentru că statul are propriile legi. După căderea regimului comunist, în 1990, Albania a devenit o republică parlamentară democratică, în care, teoretic, femeile și bărbații au aceleași drepturi. Cu toate acestea, Kanunul influențează la nivel social gândirea patriarhală și aduce noi judecăți asupra trupurilor și vieții femeilor. Deși legile albaneze recunosc dreptul egal al femeilor la proprietate, mai puțin de 10% dintre femei dețin terenuri și proprietăți. Totodată, deși contraceptivele sunt accesibile și gratuite pentru femeile asigurate, multe evită aceste servicii din teama de stigmatizare, mai ales în comunitățile izolate sau marginalizate, cum ar fi LGBTQI+, femei rome și persoane cu dizabilități. Violența domestică afectează 60% dintre femeile între 15 și 49 de ani, iar inițiativele pentru egalitate economică și sprijin în antreprenoriat sunt încă limitate, conform United Nations Women.

Mentalitatea care ucide

Kristine Nrecaj subliniază că s-a confruntat cu discriminarea chiar și într-o țară ca Germania. În timpul facultății, observa cum filmele cu teme feministe erau respinse de bărbații din juriile de finanțare: „Când eram regizor la un proiect de film despre femei, mă prezentam în fața unui juriu unde 90% erau bărbați, mulți dintre ei incomodați de subiect, mai ales cei în vârstă. Odată, o femeie din juriu a susținut proiectul, dar bărbații au refuzat“.

Atunci când a devenit mamă, frica și nesiguranțele au crescut și mai mult, văzând lipsa de reacție a autorităților și a oamenilor față de agresori. „Când văd că fiica mea de 15 ani, în Berlin, e hărțuită în metrou și alergată de cineva care-i cere numărul și că trebuie să fie atentă mereu la cum se îmbracă, mă doare enorm. Am trimis un e-mail primăriei să semnalez genul acesta de situații, dar nu am primit niciun răspuns“, povestește Kristine, exprimându-și furia și tristețea că fiica ei se confruntă cu aceste probleme nerezolvate ale societății.

Filmul „House with a Voice“ nu este unul critic sau victimizant, ci își propune să atragă atenția asupra realității unei societăți misogine. Femeile care își afirmă genul sau natalitatea sunt adesea etichetate superficial drept „frumoase“, „sensibile“, „isterice“ sau „emoționale“. În plus, o femeie aflată într-o funcție de conducere sau atrasă de o meserie considerată „masculină“ simte presiunea de a-și masculiniza atitudinea, energia și vestimentația, exact ca burrneshele din Albania. ,,Când am întrebat-o pe una dintre femeile din film: «Diana, de ce femeile și bărbații nu sunt priviți la fel?», ea a răspuns: «Pentru că acesta este conceptul». De exemplu, chiar și când privim la un cuplu de celebrități care nu funcționează, femeia este întotdeauna de vină, ca și cum ea ar fi problema. Aceasta este mentalitatea și am vrut să subliniez că această atitudine este prezentă peste tot, iar punctul culminant al acestei misoginii este feminicidul. Vreau să creăm conștientizare și să găsim o cale de vindecare fără să atacăm. Este o problemă persistentă și cred că nici bărbații nu sunt fericiți, fiind prinși într-o masculinitate toxică. E o tragedie pentru toți“, concluzionează Kristine.