Pe data de 29 mai 1453 se prăbușea Constantinopolul, simbolul creștinătății estice, dar și al vechii civilizații europene. Cuceritoriul acestuia, un tânăr de numai 21 de ani, va ajunge unul dintre cei mai renumiți sultani otomani și un dușman neîmpăcat al Europei creștine.

La începutul secolului al XV-lea, orașul Constantinopole era un simbol religios, cultural și politic. În contextul expansiunii Imperiului Roman, din marele Imperiu Bizantin mai rămăsese doar fabuloasa sa capitală și câteva teritorii adiacente. Dar chiar și în aceste condiții, Constantinopolul era o adevărată bijuterie a creștinătății orientale, un simbol al rezistenței culturii greco-latine și ultima relicvă a Imperiului Roman, factorul civilizator al întregii Europe. Cu toate acestea, zilele ultimei rămășițe a moștenirii imperiale romane erau numărate. Otomanii cuceriseră întreaga Asie Mică, stăpâneau „Orașul Sfânt”, îngenuncheaseră Siria, Libanul, Palestina, Egiptul și mărșăluiau victorioși în Balcani. Era o putere impresionantă care amenința întreaga creștinătate, dar în primul rând Constantinopolul. Unul dintre cei mai puternici sultani ai acestui imperiu asiatic râvnea la acest oraș simbolic care-i stătea de prea mult timp în coastă.

Ultima redută imperială, o cetate inexpugnabilă

Orașul Constantinopol (n.r. în prezent Istanbul) a fost fondat de împăratul roman Constantin cel Mare în anul 324 d.Hr. și a fost capitala Imperiului Roman de Răsărit, ulterior a Imperiului Bizantin (în Evul Mediu) timp de peste 1.000 de ani. Mai ales în perioada marilor invazii, dar și a nașterii imperiilor orientale medivale, orașul a suferit multe atacuri, asedii prelungite, revolte interne. Nici atacurile și nici tulburările interne nu au reușit să înghenuncheze marea capitală a creștinătății orientale. Se spune că a rezistat la peste 13 mari asedii, ale arabilor, slavilor, vikingilor, bulgarilor, avarilor. Datorită zidurilor impresionante, focului grecesc și apărătorilor săi a rezistat de fiecare dată. A fost cucerit doar în secolul al XIII-lea, în timpul cruciadei latine din anul 1204, dar mai degrabă din cauza unei neglijențe a apărătorilor. Orașul era inexpugnabil. Locația era una potrivită, înconjurat din trei părți de mare și cu un port interior greu accesibil.

Accesul în zona portuară putea fi blocat ușor cu lanțuri groase, care nu lăsau nicio corabie să pătrundă. În plus, toți cei care încercau erau spulberați cu ajutorul focului grecesc, niște dispozitive tubulrare care aruncau un lichid puternic inflamabil. Era asemănător napalmului, nu putea fi îndepărtat și nici stins. Mistuia rapid o corabie inamică. Mai erau și zidurile sale legendare. Orașul era apărat de trei rânduri de fortificații construite în timpul domniei lui Teodosie al II-lea (408-450 d.Hr.) care protejează partea terestră a peninsulei ocupată de oraș. S-au extins de-a lungul peninsulei de la țărmurile Mării Marmara până la Cornul de Aur, întinzându-se pe aproximativ 6,5 kilometri. Atacatorii erau obligați să treacă  un șanț de 20 de metri lățime și 7 metri adâncime, care putea fi inundat cu apă alimentată din conducte atunci când era necesar. Ultimul zid de apărare, ultima redută a cetății, avea 5 metri grosime și 12 metri înălțime. Era apărat de 96 de turnuri din care se putea trage în inamic cu lejeritate. Turnurile puteau susține până la trei piese de artilerie.  Pentru a cuceri Constantinopolul era nevoie de un atac conjugat, atât de pe uscat, cât și de pe mare. Prin blocarea accesului pe mare, dar și datorită structurii sistemului de apărare nicio armată nu reușise acest lucru. 

Ambițiile unui sultan abia ieșit din adolescență

Imperiul Otoman devenise o putere formidabilă, care stăpânea părți din Asia, Africa de Nord și Europa. La finele secolului al XIV-lea a reușit să supună țaratele și despotatele sârbești, înființându-se la Dunăre. Rând pe rând, i-a deposedat pe bizantini de posesiunile lor asiatice și europene, aproape izolându-i. Cruciadele împotriva otomanilor nu au dat roade. La Nicopole (1396) și Varna (1444), armatele creștine au fost spulberate de forța otomană. Noul sultan, Mahomed al II-lea, ajunge pe tron în anul 1451, după moartea tatălui său, Murad al II-lea. Era un tânăr de 21 de ani, dar cu o experiență administrativă și militară impresionantă. Constantinopolul era ambiția tânărului sultan.

Orașul era departe de strălucirea din timpul marilor împărați, dar reprezenta un simbol al creștinătății, culturii europene și al imperialismului. Cine stăpânea Constantinopolul putea revendica, cu adevărat, titlul de împărat al Romei, cel mai mare imperiu al lumii. Pentru a cuceri Constantinopolul, Mahomed s-a pregătit temeinic. Și-a pus inginerii să repare drumurile și podurile de la Adrianopol la Constantinopol, tocmai pentru a face față transportului unei artilerii formidabile, ceva ce nu mai văzuse lumea medievală până la acel moment. Mai apoi, în octombrie 1452, a ordonat lui Turakhan Beg să blocheze, cu o puternică garnizoană, accesul despoților din sudul Greciei, Thomas și Dimetrios, frații ultimului împărat al Constantinopolului, Constantin al XI-lea Paleologul.

În felul acesta, cei doi vasali ai împăratului bizantin nu puteau sări în ajutorul Constantinopolului. Tot Mahomed al II-lea a pus să fie întărite cetățile de partea cealalată a strâmtorii Bosfor, numită Anadolu Hisari, construită de bunicul său, Baiazid Fulgerul. Complementar, a ridicat și alte cetăți pe aceeași parte a Bosforului tocmai pentru a controla traficul către Marea Neagră și a bloca orice posibil ajutor al genovezilor către împăratul Constantin al XI-lea Paleologul. Constantinopolul era izolat. Urma marele atac.

O furtună otomană asupra unui simbol abandonat

Informat de planurile sultanului, împăratul Constantin al XI-lea a făcut un apel disperat la principii și regii creștini. După înfrângerea zdrobitoare de la Varna, nimeni nu mișca un deget. Ungurii erau ocupați cu protejarea propriilor frontiere. Franța și Anglia erau vlăguite de Războiul de 100 de ani. Spania era în plin război cu arabii iar Imperiul Romano-German avea probleme interne. La toate acestea se adăugau animozitățile religioase între Biserica Catolică și cea Ortodoxă. În concluzie, bizantinii nu se puteau baza pe nimeni. Totuși, în ajutorul Bizanțului au sărit aventurierii și statele italiene interesate de comerțul zonal. De exemplu, cardinalul Isidor, finanțat de Papă, a sosit în 1452 cu 200 de arcași. Un războinic renumit, din Genova, Giovanni Giustiniani, a sosit în ianuarie 1453 cu 400 de oameni din Genova și 300 de persoane din Chiosul genovez.

Din Regatele Napoli și Sicilia au sosit la Constantinopol condotierul Gabriele Orsini del Balzo, duce de Venosa și conte de Ugento, împreună cu 200 de arcași napolitani. La toți aceștia se adăugau câteva corăbii venețiene. În total, potrivit istoricului grec și martor ocular Georges Sphrantzes, 5.000 de oameni. Un număr insuficient pentru a acoperi în mod adecvat lungimea zidurilor orașului, aproximativ 19 km în total. Mahomed al II-lea a ajuns în fața zidurilor Constantinopolului pe data de 2 aprilie 1453. Avea între 50.000 și 80.000 de oameni, inclusiv temuții ieniceri, infanteria de elită a sultanului. Cu toate acestea, cea mai de temut forță a sultanului otoman era artileria, armata fiind dotată cu tunuri mari. Cel mai mare avea 9 metri lungime și cu o deschidere a gurii de tragere de un metru şi putea lansa ghiulele de 500 de kilograme la o distanță de un kilometru jumătate. Dura mult să-l încarci și să-l răcești și putea trage doar de șapte ori pe zi. dar loviturile sale erau devastatoare. În plus, avea o mulțime de tunuri mici capabile să trimită proiectile de peste 100 de ori pe zi. Pe 5 aprilie, Mehmed a trimis o cerere de capitulare imediată împăratului bizantin, dar nu a primit niciun răspuns. Pe 6 aprilie a început atacul. Zidurile Teodosiene au fost aruncate necruțător, fiind transformate în moloz bucată cu bucată. Apărătorii nu puteau face altceva decât să răspundă cu foc de artilerie, dar cu tunuri mult mai mici, iar în timpul nopții să acopere, cu ce apucau, spărturile din zid. Otomanii atacau în valuri.

Au fost respinși de fiecare dată. În plus, nu au reușit să intre în port, din cauza lanțurilor care blocau intrarea. Apărătorii bizantini au primit un ajutor nesperat de la câteva nave spaniole și genoveze (trimise de Papă) care au reușit să spargă blocada otomană și să ofere provizii asediaților. Mahomed, înfuriat, a poruncit să fie construit un drum cu șine, pe unde au fost trase cu boi corăbiile otomane. Acest sistem ingenios a ocolit lanțurile bizantine și a lansat la apă corăbiile în port. Acestea au început să bombardeze punctele slabe ale zidurilor.  

O decizie care a costat prăbușirea Constantinopolului

Bizantinii au avut noroc. În Asia Mică, profitând de plecarea sultanului, au apărut revolte. Din acest motiv, Mahomed i-a oferit lui Constantin o înțelegere: să plătească un tribut și el se va retrage. A urmat o decizie ciudată a împăratului. În loc să câștige timp, acesta a refuzat oferta. Furios, Mahomed a lansat un atac de tipul totul sau nimic. Le-a promis trupelor că vor putea jefui cât și cum vor dori. Pe data de 29 mai, după un baraj de artilerie, valuri întregi de trupe otomane s-au năpustit asupra zidurilor. Al treilea val, format din trupele de elită ale ienicerilor, au reușit să intre în cetate.

Cineva lăsase deschisă o mică poartă pe o secțiune de apărare. Ajunși în cetate, ienicerii au deschis drumul și celorlalți otomani. Oamenii au fugit la casele lor pentru a-și apăra familiile. Împăratul, alături de soldați italieni, au luptat până la ultimul om. Haosul a izbucnit în oraș. Trupele otomane au început omorurile, violurile și jaful. O parte a locuitorilor s-au sinucis pentru a nu ajunge în sclavie. Peste 4000 de oameni au fost omorâți pe loc iar alți 50.000 vânduți ca sclavi. „Toată ziua turcii au făcut un măcel grozav în rândul creștinilor, pe tot întinsul orașului”, scria italianul Nicolo Barbaro. „Imediat ce turcii au intrat în oraș, aceștia au început să captureze pe toți cei care-i întâlneau în cale. Cei care se opuneau erau omorâți pe loc. În multe locuri pământul nu putea fi văzut din cauza mulțimii de cadavre”, scria și Makarios Melissenos. Nenumărate comori de artă au fost pierdute, cărți au fost arse și orice bun care conținea un mesaj creștin a fost spart în bucăți, inclusiv fresce și mozaicuri.

O lumea s-a prăbușit

Constantinopolul a fost cucerit și inclus în Imperiul Otoman. Pierderea sa a reprezentat încheierea unei ere. Era ultima legătură dintre lumea culturii și civilizației antice greco-romane și cea a culturii medievale. Simbolul creștinătății orientale, dar și al imperialității europene se prăbușise. Imperiul Otoman devenea cea mai mare forță din zona Asiatică și est-europeană, o mare putere mondială la aceea vreme. Pentru Mahomed al II-lea a reprezentat obținerea unui prestigiu deosebit, cel care i-a adus porecla de „Cuceritorul”.  Pentru creștinătate, victoria lui Mahomed  a reprezentat o schimbare serioasă în relațiile sale cu Orientul.

Acum lipsite atât de un tampon de lungă durată împotriva otomanilor, cât și de acces la Marea Neagră, regatele creștine se bazau pe Ungaria pentru a opri orice expansiune ulterioară către vest. Mulți savanți moderni sunt, de asemenea, de acord că exodul grecilor în Italia ca urmare a acestui eveniment a marcat sfârșitul Evului Mediu și începutul Renașterii.  „De aceea, cinci secole și jumătate mai târziu, în întreaga lume greacă, se crede încă marți a fi cea mai ghinionistă zi a săptămânii. De ce steagul turcesc încă înfățișează nu o semilună, ci o lună în descreștere, amintindu-ne că luna era în ultimul său sfert când Constantinopolul a căzut în sfârșit”, precizează istoricul J.J. Norwich.