Faza intensă a războiului Iran-Israel pare să se fi încheiat. După două săptămâni, a devenit clar că, în ciuda unei întâlniri între Putin ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, Moscova s-a distanțat de conflict. Liderul de la Kremlin a fost reticent în a oferi Iranului sprijin militar – o mișcare care ar fi riscat să înrăutățească și mai mult relațiile Rusiei atât cu Israelul, cât și cu Statele Unite. Dar a căutat, în același timp, să mențină proiecte comune cu Teheranul.

În cele din urmă, Moscova s-a mulțumit cu câteva întâlniri oficiale și declarații controversate din partea lui Dmitri Medvedev, care a fost mustrat – prompt și aspru – de Donald Trump.

Pe tot parcursul războiului scurt, dar intens, dintre Iran și adversarii săi occidentali, răspunsul Rusiei a rămas rezervat, notează jurnalistul Nikita Smagin pentru The Insider.

„În orice caz, Rusia nu avea pârghii reale de influență. Inițiativa militară aparținea în întregime Israelului, iar Rusia, la fel ca multe alte state aflate în astfel de situații, nu putea decât să solicite dezescaladarea tensiunilor, evacuându-și în același timp ce cetățenii săi de pe teritoriul iranian”, scrie Nikita Smagin în analiza sa.

„Putin a preferat să păstreze linia adoptată de Ministerul rus de Externe”

Declarația lui Putin, înainte de întâlnirea sa cu ministrul iranian de externe, a avut un ton similar. El a subliniat că acordul strategic semnat recent între Rusia și Iran nu conținea „nicio prevedere legată de domeniul apărării”.

Cu alte cuvinte, Rusia nu avea nicio obligație să intre în război de partea Iranului. Mai mult, Putin a sugerat, subtil, că Teheranul era parțial vinovat pentru deficiențele rețelei sale de apărare aeriană.

„Le-am oferit odată prietenilor noștri iranieni cooperare în domeniul apărării aeriene”, a spus Putin. „Partenerii noștri nu au arătat prea mult interes la momentul respectiv”, a continuat președintele Federației Ruse.

Totuși, nu a specificat când anume a făcut Rusia această ofertă și nici ce ar fi putut implica prevederile sale specifice.

„Declarațiile lui Putin conțineau semne clare că acesta se simțea inconfortabil în legătură cu ceea ce se întâmpla în legătură cu Iranul, refuzând categoric să discute măcar despre posibilitatea ca Israelul să-l asasineze pe liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei.

Putin a remarcat, de asemenea, că Teheranul nu a cerut încă asistență militară Moscovei – un comentariu care, în teorie, lăsa deschisă ușa pentru o schimbare a poziției Rusiei în cazul în care s-ar formula o astfel de cerere.

Putin a preferat, evident, să păstreze linia adoptată de Ministerul rus de Externe, făcând referire la declarația propriului serviciu diplomatic de la începutul întâlnirii sale cu ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, la Kremlin.

În ciuda relatărilor din presă conform cărora Araghchi ar fi adus cu el o scrisoare personală de la ayatollahul Khamenei, în care ar fi îndemnat îndeamnă Kremlinulsă își asume un rol mai activ, Putin le-a oferit partenerilor săi de la Teheran puțin mai mult decât cuvinte”, punctează Nikita Smagin.

Strategia Rusiei pentru Orientul Mijlociu, pusă la îndoială

Per total, continuă Smagin, situația din jurul Iranului prezintă riscuri serioase, pe termen lung, pentru Rusia. Din 2022, Moscova a investit resurse semnificative în dezvoltarea legăturilor sale cu Teheranul.

Chiar înainte de începerea atacurilor Israelului, ambasadorul iranian în Rusia a dezvăluit că, în 2024, Moscova devenise cel mai mare investitor străin al Republicii Islamice – deși nu a specificat amploarea acestor investiții.

„Cu un an înainte, Rusia investise 2,7 miliarde de dolari în economia Iranului și promisese alte 8 miliarde de dolari special pentru proiecte de petrol și gaze.

• Rusia operează, de asemenea, o centrală nucleară în Bushehr, unde este în curs de construcție o a doua unitate. În plus, Moscova construiește centrala termică Sirik în provincia Hormozgan.
• Compania petrolieră rusă ZN Vostok este, de asemenea, activă în Iran.
• Pe lângă acestea, există planuri de infrastructură la scară largă în lucru, inclusiv construcția căii ferate Rasht-Astara și a unei conducte de gaze propuse din Rusia către Iran prin Azerbaidjan.
• Toate aceste inițiative sunt acum în pericol – cu atât mai mult dacă războiul se prelungește sau dacă un nou regim ajunge la putere în Republica Islamică.

Iranul, la rândul său, fusese un partener de încredere – unul care, din cauza sancțiunilor și a izolării internaționale, a fost efectiv obligat să-și aprofundeze relația cu Rusia.

• Volumul comerțului dintre cele două țări nu se putea compara, de exemplu, cu comerțul ruso-turc, dar cooperarea s-a extins la eforturi de integrare, cum ar fi conectarea sistemelor de plăți și stabilirea unei zone de liber schimb cu Uniunea Economică Eurasiatică.
• De asemenea, a inclus inițiative de infrastructură la scară largă, cum ar fi Coridorul de Transport Nord-Sud.

Cu toate acestea, riscul prăbușirii sau fracturării regimului iranian — în special în urma recentei răsturnări a lui Bashar al-Assad în Siria — a pus la îndoială întreaga strategie a Rusiei pentru Orientul Mijlociu. Damasc a servit drept punct cheie de intrare al Moscovei în regiune, iar prezența militară a Rusiei în Siria a permis logistica în tot Orientul Mijlociu și nu numai, consolidând totodată imaginea sa de superputere regională.

Acum, odată cu înlocuirea conducerii Siriei, toate investițiile rusești în această țară au fost, practic, îngropate în nisip, iar viitorul bazelor sale militare este din ce în ce mai incert . Dacă Teheranul ar urma exemplul Damascului pe aceeași cale, ar da o lovitură profundă și dureroasă nu doar poziției Moscovei în Orientul Mijlociu, ci și influenței sale globale în general”, consideră Nikita Smagin.

„Pe termen scurt, războiul din Orientul Mijlociu este benefic pentru Moscova”

Marile puteri nu privesc pasiv cum aliații și partenerii lor sunt eliminați unul câte unul. Dacă războiul dintre Iran și adversarii săi occidentali se prelungește, este posibili ca mulți membri ai clasei conducătoare din Rusia să înceapă să facă presiuni pentru o eventuală intervenție pentru a preveni prăbușirea completă a regimului de la Teheran.

„Astfel de sentimente s-au intensificat, probabil, după atacul SUA asupra instalațiilor nucleare iraniene, deoarece intrarea Washingtonului în conflict – chiar dacă doar pentru câteva zile – l-a transformat într-un război global.

Atacurile americane i-au obligat pe mulți din cercurile patriotice rusești la o concluzie logică – Rusia ar putea fi următoarea țintă.

Pe termen scurt, războiul din Orientul Mijlociu este benefic pentru Moscova. Prețurile petrolului cresc, iar cu cât conflictul devine mai periculos, cu atât este probabil să crească. Acest lucru stimulează veniturile bugetare ale Rusiei și elimină potențial un competitor, deoarece atât Iranul, cât și Rusia furnizau hidrocarburi Chinei.

În al doilea rând, Occidentul și-a mutat temporar atenția de la Ucraina către Orientul Mijlociu. Chiar și acum, există o posibilitate reală ca schimburile de focuri dintre Iran și Israel să se transforme într-un impas permanent, care ar paraliza întreaga regiune.

În acest caz, Israelul ar avea nevoie de sprijin militar suplimentar din partea SUA. Și este clar că, dacă ar fi forțat să aleagă, Trump ar acorda întotdeauna prioritate Israelului în detrimentul Ucrainei.

Mai mult, acțiunile americano-israeliene au fost deja valorificate de Moscova pentru a-și justifica retoric agresiunea împotriva Ucrainei: «Dacă lor li se permite să o facă, de ce nu putem face asta și noi?»”, mai scrie Nikita Smagin.

„Cele două escadrile promise Teheranului nu ar fi înclinat echilibrul puterii”

Cu alte cuvinte, notează Smagin, decizia Rusiei de a rămâne în afara conflictului i-a adus cel puțin unele beneficii pe termen scurt, chiar dacă riscă să piardă banii și efortul deja investite în Iran.

Există, însă, o altă dimensiune în joc pentru Rusia lui Putin, și anume amenințarea că și-ar putea pierde statutul de jucător cheie în Orientul Mijlociu, plus teama de a fi următoarea țară în rândul „schimbării de regim”.

În consecință, Rusia ar fi putut interveni direct, chiar și militar, pentru a împiedica Israelul și SUA să împingă războiul până la finalul său logic, respectiv dezmembrarea regimului ayatollahilor.

„O astfel de intervenție, însă, nu putea fi decât directă. Livrările de sisteme de armament, precum avionul de vânătoare Su-35 ar fi făcut doar o mică diferență în condițiile actuale, deoarece cele două escadrile promise Teheranului nu ar fi înclinat echilibrul puterii.

Nu ar fi supraviețuit împotriva a sute de avioane israeliene, iar rezultatul atacurilor în curs ar fi rămas exact același.

Mai mult, transporturile de arme către Iran s-au confruntat cu o opoziție puternică nu doar din partea statelor din Golf și a Turciei, ci și chiar din Rusia.

Cererea internă de echipamente militare a crescut brusc din cauza războiului din Ucraina, motiv pentru care avioanele Su-35 nu au ajuns niciodată în Iran (chiar dacă avioanele de antrenament, în special Yak-130, au ajuns în cele din urmă). Situația a fost cam aceeași în ceea ce privește sistemele de apărare aeriană”, explică Nikita Smagin în analiza publicată de The Insider.

„Moscova s-a abținut, asumându-și riscuri minime și evitând implicarea directă”

Raționamentul Moscovei este clar. În acest moment, furnizarea de arme avansate Iranului este inutilă, deoarece nu are rost să se dea cu pumnii după ce partida s-a terminat.

„În plus, forțele iraniene ar trebui să urmeze luni de antrenament înainte de a fi pregătite să utilizeze eficient aeronavele și sistemele de apărare aeriană, iar în acest timp, Israelul ar distruge aproape sigur echipamentul, acordând puțină atenție cine l-a furnizat.

Cu toate acestea, înainte de începerea atacurilor, exista un risc mic, dar real, de intervenție directă a Rusiei – poate chiar ceva în spiritul avertismentului criptic al lui Dmitri Medvedev, conform căruia o țară anonimă ar putea furniza Iranului arme nucleare pe care acesta le-ar putea folosi pentru autoapărare.

Israelul și Statele Unite ar fi putut ezita să confrunte o putere nucleară, iar insinuând o potențială implicare a acesteia, Moscova s-ar fi putut poziționa ca intermediar – intenția de a menține regimul iranian intact, oferind în același timp Israelului și SUA garanții că programul nuclear al Teheranului va fi demontat definitiv. Acest lucru, la rândul său, ar fi putut atenua teama Rusiei de a deveni următoarea țintă.

Dar nu s-a întâmplat. Moscova s-a abținut și a așteptat sfârșitul războiului, asumându-și riscuri minime și evitând implicarea directă. Kremlinul susține că totul s-a încheiat exact așa cum propusese – cu un armistițiu. Cel puțin deocamdată, Moscova nu dă semne că se pregătește să se implice într-un alt conflict”, încheie Nikita Smagin.

Foto main – Profimedia Images

Citește și:

Mentalitatea epocii SOVIETICE, „greu de ucis” la Kiev? Gen. Drapatyi: „Armata în care nimeni nu este responsabil pentru înfrângere moare din interior”

Moscova și campania anti-LGBTQ+. „Rusia a mers mai departe decât Iranul” / Cum au dispărut 4 ore din „Game of Thrones”

Tribunal Special pentru Ucraina. Zelenski cere ca toți criminalii de război, „inclusiv Putin”, să fie JUDECAȚI

„De ce naiba am venit aici?” | Concluzii după Forumul Economic de la Sankt Petersburg, „Davosul” lui Putin: „TALIBANI, nepo babies și state paria”

Trump vs. Khamenei. „Mulți vor spune că Statele Unite riscă un război amplu și dezastruos” / „Cea mai puternică pârghie a Iranului, PETROLUL”