Cele mai înalte construcții industriale din România au rămas neclintite în mijlocul terenurilor virane, ce au luat locul fostelor mari uzine, astăzi dezafectate. Structurile, cu înălțimi de peste 200 de metri, sunt spectaculoase, dar le amintesc localnicilor și de poluarea insuportabilă din trecut.

Mai multe coșuri de fum, înalte de peste 200 de metri, au rămas emblema unor orașe industriale din România. Au fost construite pentru a diminua poluarea produsă de uzinele, termocentralele și combinatele locale, însă unele dintre ele au fost folosite pentru o perioadă scurtă sau aproape deloc.

Coșurile de fum, construite în anii ’70 și ’80

În anii ’70 și ’80, în aproape fiecare județ din România au fost construite coșuri de fum impunătoare, considerate de regimul comunist drept adevărate monumente ale industriei, chiar dacă utilitatea unora dintre ele a fost ulterior pusă la îndoială.

Până la sfârșitul anilor ‘80, peste 300 de coșuri au fost ridicate în România, majoritatea folosite în industrie pentru diminuarea poluării. Recordul îl deținea atunci coșul din Zlatna, un oraș extrem de poluat în comunism. În anii ’90, coșul de fum al combinatului din Baia Mare a devenit cel mai înalt din România.

„Turnurile au devenit blazoane contemporane. Există orașe care au și câte zece astfel de coșuri industriale. S-ar putea spune oricând că Bucureștiul, Brașovul sau Hunedoara sunt „orașele dintre turnuri”. Iar în fiecare dintre județele țării, în armonia dezvoltării lor economice, s-au înălțat în acești ani impresionante turnuri, marcând nu numai creșterea dimensiunilor lor în înălțime, ci și creșterea industrială a țării”, informa revista Contemporanul, în 1988.

În timp ce fostele centre industriale au ajuns în ruină, marile lor coșuri de fum au rămas neclintite, veghind de la înălțimi amețitoare asupra transformărilor prin care a trecut zona din jurul lor.

Orașele poluate din comunism, dotate cu coșuri „zgârie-nori”

În urmă cu trei decenii, orașele Copșa Mică, Baia Mare, Zlatna și Lupeni se numărau printre cele mai poluate din Europa, din cauza industriei grele extinse în perioada comunistă.

În anii ’90, Copșa Mică (județul Sibiu) era cunoscut drept cel mai poluat oraș din Europa. Praful negru provenit de la uzina de negru de fum Carbosin acoperea localitatea, iar localnicii erau expuși unei poluări severe, la care se adăuga toxicitatea provenită de la uzina metalurgică Sometra, unde erau prelucrate metale neferoase precum plumbul.

În Baia Mare, Uzina Romplumb, aflată la marginea orașului, și combinatul metalurgic Phoenix, înconjurat de cartierele orașului, erau responsabile pentru poluarea atmosferică, dar și a solului și apelor. În anii ’90, din cauza efectelor nocive ale acestora, localitatea din Maramureș ajunsese să fie marcată pe unele hărți turistice europene cu simbolul „capului de mort”.

Uzina metalurgică din Zlatna avea aproape 10.000 de angajați în anii ’80 și producea anual 15.000 de tone de cupru, dar și o serie de substanțe chimice extrem de periculoase, precum pulberea de aluminiu sau acidul sulfuric. Orașul din Apuseni era faimos pentru ploile acide care afectau zona, în timp ce numeroși localnici sufereau de afecțiuni pulmonare și ale căilor respiratorii din cauza emisiilor de gaze care conțineau plumb și cadmiu.

Fabrica de mătase din Lupeni (județul Hunedoara) a fost transformată de regimul comunist într-una dintre cele mai mari, dar și mai poluate uzine textile din România, având scopul de a oferi locuri de muncă pentru câteva mii de femei din Valea Jiului, pentru a aduce astfel un echilibru demografic într-o zonă dominată de bărbați, muncitori în minele de cărbune. Substanțele chimice folosite și noxele produse făceau ca această uzină să fie una dintre cele mai poluante din țară, atât muncitoarele, cât și ceilalți locuitori ai Lupeniului fiind afectați.

Pentru a diminua poluarea, în fiecare dintre aceste orașe, în anii ’80 și ’90 au fost construite coșuri de fum de dimensiuni uriașe, cel mai mare dintre ele atingând înălțimea de 350 de metri. Investițiile au fost lăudate de presa vremii, însă coșurile au avut o durată scurtă de utilizare, întrucât marile uzine din jurul lor și-au încetat activitatea în anii următori. Coșurile de fum au rămas „embleme” ale industriei locale, iar unii localnici cred că acestea ar putea deveni repere turistice.

Coșul de fum din Baia Mare, înălțat la 350 de metri

În anii ’80, uzinele din Baia Mare produceau materiale de cupru, seleniu, plumb, aur, zinc și numeroase produse chimice, precum diverse sulfuri și compuși din acid sulfuric, săruri anorganice, pământuri decolorante, reactivi și oxigen lichefiat. Aveau peste 10.000 de angajați, dar se confruntau cu probleme grave de poluare.

La începutul anilor ’90, toxicitatea din orașul supranumit odinioară „Cetatea Cuprului” devenise o problemă la nivel internațional.

„Costul uman este îngrozitor. Pentru cei 150.000 de rezidenți din Baia Mare, speranța de viață este de 50 de ani, cu aproape 20 de ani sub media românească”, nota atunci The New York Times.

Soluția găsită de autorități a fost construcția, în cadrul combinatului Phoenix, a unui coș de fum înalt de 350 de metri, menit să disperseze gazele emanate de combinat. Turnul a fost planificat la sfârșitul anilor ’80, iar construcția a început în 1992.

„Coșul de 350 de metri are o fundație cu un diametru de 59 de metri. Peste soclul tronconic, de 45 de metri înălțime, s-a realizat structura exterioară cu un diametru de 20 de metri, iar în interior se află o structură sub formă de roți – un fel de „coș în coș” – care asigură protecția împotriva coroziunii gazelor „agresive” și evacuarea lor la vârful coșului cu o viteză de 35 m/s. Coșul din Baia Mare are posibilitatea de reținere a noxelor prin condens pe pereții tubului de evacuare a gazelor și a camerei de amestec al gazelor”, precizau în 1992 reprezentanții combinatului Phoenix.

Turnul, construit în șase luni, dar inaugurat abia trei ani mai târziu, în 1995, în prezența președintelui de atunci, Ion Iliescu, a reprezentat o investiție de 11 milioane de dolari. Cu toate acestea, soluția propusă nu și-a atins scopul, după cum notau și jurnaliștii străini. „Are rolul de a transporta emisiile de la Phoenix la o înălțime mai mare în atmosferă, dar acest lucru nu a făcut decât să transforme o problemă locală într-una regională”, nota The New York Times.

În anii 2000, marile uzine din Baia Mare au fost închise, la fel ca majoritatea minelor din vecinătatea orașului. Platforma industrială din jurul coșului de fum a fost demolată treptat, iar acesta a rămas solitar, în mijlocul unor întinderi virane.

Coșul de fum din Copșa Mică, rămas în urma marii uzine Sometra

În anii ’90, orașul Copșa Mică stârnea curiozitatea presei internaționale, din cauza problemelor grave de mediu, dar și a înfățișării sale.

„Pe o întindere de aproape 15 mile în jur, fiecare loc din această vale odinioară delicată arată ca și cum ar fi fost înmuiat în cerneală. Arborii și tufișurile sunt negre. Casele și străzile arată de parcă ar fi fost într-un șemineu. Chiar și oile din turmele de pe deal sunt de un gri murdar”, nota, în 1990, The New York Times.

Carbosin înnegrise orașul în cele peste șase decenii de existență, până în 1993, când uzina a fost închisă, dar nivelul poluării din Copșa Mică era dublat de Sometra, singura fabrică producătoare de zinc și plumb din România acelor ani. Câteva coșuri de fum erau menite să reducă poluarea produsă de uzină, dispersând substanțele toxice la mari înălțimi. Construit în anii ’80, cel mai înalt dintre ele nu și-ar fi atins scopul, potrivit specialiștilor, ci ar fi contribuit la extinderea poluării.

Turnul, înalt de aproape 200 de metri, a rămas în picioare după oprirea furnalului de la Sometra, în 2008, și dezafectarea vechilor uzine.

Coșul din Zlatna, folosit un deceniu

Cea mai înaltă construcție din Zlatna a rămas fostul turn de evacuare a gazelor, ridicat pentru combinatul metalurgic al orașului. Coșul, înalt de peste 200 de metri, a fost construit într-un timp record, în doar două luni, în 1986, pentru noua uzină de cupru din Zlatna.â

„Muntele Măgura Dudașului de la intrarea în orașul Zlatna s-a înălțat în această toamnă cu 200 de metri. Faptul s-a petrecut în timp record, în numai 67 de zile, prin înălțarea coșului de dispersie a gazelor arse de la noua uzină de cupru pe care o construim. Cei 200 de metri ai coșului de gaze arse s-au glisat într-un timp record și deja a devenit o emblemă a dezvoltării industriale a Apusenilor”, informa inginerul Adrian Covaciu, în 1986.

Coșul de dispersie a fost folosit un deceniu, fiind dezafectat odată cu închiderea uzinei în 1997. La poalele dealului se întind cartierele cu clădiri din diferite epoci ale orașului, precum și ruinele combinatului și ale unor mine, traversate de calea ferată Alba Iulia – Zlatna, care urmează valea Ampoiului.

Coșul din Lupeni nu a mai fost folosit

Construit la începutul anilor ’80, turnul fostei uzine textile Vâscoza din Lupeni domină, prin înălțimea sa de peste 200 de metri, întreaga Vale a Jiului de Vest, unde se află orașele Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani. Nu a apucat însă să fie folosit, spun unii localnici care au urcat în el în perioada în care era dotat cu scări.

„Coșul era necesar pentru evacuarea gazelor toxice de la Uzina Vâscoza. Se lucra cu sulf, dar acest turn nu a mai fost folosit. Cândva, în anii ’83-’85, la uzina de fibre artificiale munceau 3.000, aproape 4.000 de femei, iar la minele din Lupeni erau vreo 5.000 de salariați”, își amintește Bruno, fost miner la mina Bărbăteni din Lupeni.

După 1990, uzina Vâscoza din Lupeni, întinsă pe aproape 20 de hectare, a fost privatizată, iar numărul angajaților a scăzut la circa 100. În anii următori, cele mai multe dintre construcțiile sale au fost dezafectate.

Câteva hale ale fostei uzine mai sunt folosite de unele societăți, însă cea mai mare parte a terenului pe care funcționa Vâscoza a rămas acoperită de ruine. Deasupra lor, dar și a exploatării miniere din Lupeni, aflată în proces de închidere, veghează uriașul de beton, pe care unii localnici l-au propus să fie clasat ca monument istoric.