Prima confruntare majoră dintre unguri și români a avut loc acum aproape șapte secole. A fost o bătălie al cărui rezultat a reprezentat un șoc pentru coroana maghiară, mai ales prin amploarea măcelului, dar și prin umilirea unui suveran care venea dintr-o ilustră familie europeană a vremurilor. 

În Evul Mediu, primele relații dintre români și unguri au fost tensionate, în condițiile în care după constituirea regatului Ungariei a existat o presiune importantă a maghiarilor asupra regiunilor extracarpatice. Unul dintre cele mai importante momente ale relațiilor româno-maghiare a avut loc acum șapte secole, având un impact deosebit asupra evoluției structurilor politice românești. În anul 1330 a avut loc primul conflict militar major între regatul Ungariei și un principat românesc, încheiat cu un măcel îngrozitor. 

Ambiții ungurești la sud de Carpați și o vasalitate cu năbădăi

Un nucleu al statului român de mai târziu a fost Valahia sau Țara Românească cum este cunoscută în istoriografia românească. Este vorba despre o structură politică formată din mai multe cnezate și teritorii controlate de feudali pe teritoriul de astăzi al Olteniei și Munteniei, de la Munții Carpați la Dunăre. Acest teritoriu, în secolele XII-XIII, s-a aflat sub influența și controlul neamurilor de călăreți ai stepelor. Este vorba despre cumani și apoi despre mongoli. Iar cea mai bună dovadă o reprezintă denumirile de ape, păduri sau forme de relief, cu origine turcică certă. Teritoriile sud-carpatice erau controlate de acești călăreți de stepă, nu efectiv, ci mai degrabă prin plata unor tributuri.

Este posibil, așa cum arată unii istorici, ca multe dintre dintre cnezatele și „țările” de pe teritoriul Munteniei și Olteniei să fi fost conduse de o elită cumano-tătară, cel puțin la începuturile lor. De altfel, așa cum arată și istoria militară a Valahiei, tehnicile militare ale stepelor au fost utilizate de războinicii Țării Românești. În primul rând, armata era în mare parte formată din călăreți iar o parte a acestora erau destul de îndemânatici ca arcași călare. În orice caz, odată cu înlăturarea dominației tătărăști, regatul Ungariei a încercat să-și extindă dominația și asupra formațiunilor pre-statale din Valahia, teritoriu locuit de români. Au existat tentative de cucerire a unor cnezate sud-carpatice, unele încununate de succes, altele nu. Oricum, la începutul secolului al XIV-lea, pe teritoriul de astăzi al Munteniei și Olteniei, un voievodat cu centrul politic la Argeș, condus de un Basarab, fiul al unui misterios Tihomir reușise să unifice o bună parte a teritoriului. Pe unii probabil i-a supus prin forța armelor, pe alții prin diplomație și putere politică.

„Ţara Românească era deja o realitate politică în geografia Europei de sud-est a anului 1300 – un corolar pe plan suprastructural al procesului de unificare sesizabil în veacul al XIII-lea în sânul formaţiunilor teritoriale de rang voievodal (ele însele, de reţinut, constituite din vechime prin voinţa electivă a stăpânilor de pământ, a cnejilor -clasa dominantă feudală în devenirea ei istorică). A fost aşadar un proces intern, de durată, precipitat totuşi spre finalul veacului amintit, căci conjunctura relaţiilor internaţionale din centrul şi sud-estul continentului s-a dovedit a fi atunci favorabilă românilor de la sud de Carpaţi . Focarul genezei statale se localizează la Argeş, unde rezida de altfel (în Curtea Veche, v. nota preliminară) voievodul-unificator, recunoscut de ceilalţi de o seamă cu el ca Mare Voievod; personaj învăluit însă în umbră, fapt care a încurajat mai târziu (în secolele XVI-XVII) ţesătura tradiţiei istorice munteneşti despre „Negru Vodă“ şi „Radu Negru“, ca fondator al statului, în realitate fiind vorba de Tihomir”, preciza Nicolae Constantinescu în „Basarab I și contribuția sa la consolidarea Țării Românești”, din Argesis-Studii și comunicări.

În vremea în care Basarab, probabil încă de prin anii ’20 ai secolului al XIV-lea, stăpânea peste Valahia, noua structură politică centralizată de la sud de Carpați, rege al Ungariei, un regat emergent al Europei Centrale, era Carol Robert de Anjou, un suveran francez descendent al unei dintre cele mai puternice familii regale europene. Carol Robert de Anjou era fiul lui Carol Martel de Anjou şi al Clementiei de Habsburg, un aristocrat înfumurat, după cum îl arată cronicile, sigur pe el şi expansionist. Obișnuit cu sistemul feudal francez, acesta nu tolera felonia, adică încălcarea contractului vasalic. Nu înțelegea jumătățile de măsură iar comportamentul volatil al lui Basarab îl contraria și îl înfuria. Basarab încerca pe cât posibil să-și extindă stăpânirea, aflându-se pe un ascendent politic important, ca urmare a unificării teritoriale din vremea tatălui său. Mai mult decât atât, el visa la independență politică și îl sfida pe regele angevin al Ungariei, încercând tot felul de alianțe ascunse cu sârbii și bulgarii. Și asta în condițiile în care ginerele său era Ivan Alexandru, țarul de Târnovo. În plus, existau o serie de neînțelegeri privind stăpânirea  de către Basarab ca feude ale Amlașului și Făgărașului. 

O invazie într-un anotimp nepotrivit și un voievod care știa meșteșugul războiului

După numeroase tratative purtatate prin Martin, un dregător al regelui trimis la sol la Basarab, s-a ajuns la concluzia că era necesară o incursiune de cucerire la sud de Carpați și anihilarea lui Basarab care devenea tot mai puternic. Voievodul valah reușise să creeze o alianță puternică cu bulgarii și chiar se implicase în războaiele balcanice dintre sârbi și bulgari și dintre bizantini și bulgari.

Spre deosebire de istoriografia comunistă care-l prezenta pe Basarab drept o victimă care-și apăra „nevoile și neamul”, reușind prin sprijin popular să supraviețuiască atacului, în realitate Basarab era un lider puternic care-și permitea să se implice în politica sud-dunăreană și care, se pare, dispunea de trupe destul de bune încât să conteze din punct de vedere militar. De asemenea, avea o oarecare experiență a războiului și calități excepționale de strateg. Era deosebit de viclean, cunoscând subtilitățile spionajului.

Victima a fost de fapt Carol Robert de Anjou, un rege care și-a trimis armata la moarte fără să știe unde merge și cu cine se pune. În primul rând, Carol Robert a fost ațâțat de voievodul Transilvaniei și de un feudal transilvănean din apropierea arcului carpatic. Aceștia puseseră ochii pe mai multe posesiuni valahe și sperau ca regele angevin să obțină o victorie iar ei să le obțină ca feude, daruri pentru controbuția lor militară. Carol Robert de Anjou pleacă la război împotriva Valahiei la sfatul lui Toma și Dionisie, după cum spun cronicile. „După sfatul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie fiul lui Nicolae”, arată cronica pictată de la Viena. Unele surse arată că momentul atacului ar fi fost bine calculat. Țarul Bulgariei, aliatul lui Basarab, tocmai fusese învins de sârbii lui Ștefan Decanski pe câmpia de la Velbujd, iar o parte a armatei voievodului valah fusese trimisă în ajutorul buglarilor.

Basarab părea descoperit. Carol Robert intră în Valahia cu o armată de 30.000 de oameni, spun unele surse, inclusiv cu mulți cavaleri înzăuați. Cifra este posibil să fie exagerată, iar armata regelui angevin să nu fi depășit 20.000 de oameni. În orice caz, era o forță formidabilă pentru acele vremuri. Dorind să exploateze momentul favorabil, Carol Robert se expune și atacă tocmai în noiembrie, un anotimp total nepotrivit pentru campaniile militare din cauza vremii capricioase. 

Plasa a fost întinsă, prada a intrat în ea

Carol Robert de Anjou a urmat un traseu atipic. A evitat să treacă munții direct către Argeș și a cotit prin Severin. Regele Ungariei ocupă rapid cetatea și îl instalează aici pe Dionisie, unul dintre sfetnicii săi belicoși. De fapt asta își și dorise Dinoisie, Severinul. Apoi, oastea regală înaintează prin Oltenia. Aparent, Basarab vrea pace și arată că s-ar teme de puterea militară a angevinului. Este dispus chiar să o cumpere cu bani grei, un indiciu că avem de-a face cu un voievod bogat. În realitate, Basarab era convins că regele Ungariei, prea înfumurat să lase din mână stăpânirea Valahiei pentru câteva pungi de aur, va refuza. De fapt, solii erau spioni trimiși în tabăra regelui Ungariei pentru a evalua situația, pentru a ști ce trupe sunt și care este calitatea armelor și a oamenilor. 

„Basarab trimise soli «demni de toată cinstea» şi oferi regelui ungar pacea în condiţii foarte avantajoase. Renunţă la Severin, se obligă să platească tribut şi să trimeată pe unul din fiii săi la curtea regelui spre a servi acolo pe cheltuială proprie. Şi, pe deasupra, oferea si o despăgubire de război în valoare de 7.000 de mărci de argint, ceea ce făcea 1.680.000 de dinari, o sumă considerabilă pentru vremea aceea şi care arată bogăţia şi înflorirea economiei, altfel nebănuită, a Ţării Româneşti”, preciza Constantin C. Giurescu, în ”Istoria Românilor”. Mai mult decât atât, îi zgândără orgoliul regelui Ungariei, sfătuindu-l, prin intermediul solilor, să nu mai înainteze prin țară străină, convins că regele Carol Robert de Anjou va face acest lucru și mai abitir. Decis să termine repede cu Basarab, regele Ungariei se îndreaptă direct către Curtea de Argeș, pentru a cuceri capitala voievodatului. 

O armată istovită, purtată pe drumuri și la urmă ademenită în capcană

În lumina cronicilor și a studiilor poate reieși un tablou diferit de ceea ce știa publicul larg. Basarab a fost departe de a fi o victimă. Practic, s-a jucat cu armata regelui Ungariei. L-a spionat fără să-și dea seama și mai apoi l-a plimbat printr-o țară pustiită, până în fața unei fortărețe bine apărate unde cavalerii și oștenii angevini și-au epuizat toată energia. De la Severin și până la Curtea de Argeș, uriașa armată a lui Carol Robert de Anjou a mers printr-o țară pustiită. Oamenii s-au retras în păduri și au pârjolit totul în calea lor.

Puternica cavalerie greu înarmată a regelui angevin nu avea cu ce să-și hrănească caii de luptă. Ajunși cu chiu cu vai, probabil și cu pierderi la Curtea de Argeş, hărțuiți în permanență de o cavalerie ușoară valahă care știa de minune meșteșugul războiului dar și de trupe de guerrilă care au scufundat moralul ungurilor, oștenii lui Carol Robert de Anjou au început asediul asupra Curții de Argeș. Lipsa hranei, rezistența îndârjită și harțagul supărător al valahilor a îngenuncheat complet moralul armatei ungurești. În cele din urmă, Carol Robert de Anjou a intuit pericolul și a decis să se retragă în grabă către Transilvania. Basarab a avut, însă, timp să pregătească capacana în timp ce Carol Robert de Anjou era ocupat cu asediul Curții de Argeș.

Voievodul muntean era conștient că nu va putea face față în câmp deschis cavaleriei grele. Așa că a elaborat un plan prin care să facă șarja de cavalerie inutilă. Interesant este faptul că Basarab a avut oameni care au urmărit constant traseul urmat de armata ungurească. A știu exact unde să-i așepte: într-un loc numit Posada, o trecătoare strâmtă între stânci, mărginită de țancuri înalte și foarte bine împădurite. Istoricii optează pentru mai multe variante, de la Titeşti în Valea Oltului, până la culoarul Rucăr-Bran, în Valea Prahovei. Pe ambele părți ale trecătorii, luptătorii valahi au deștelenit copaci și au dislocat stânci așteptând armata lui Carol Robert de Anjou.

„Au căzut tineri şi bâtrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire”

Fără să bănuiască nimic, crezând că vor scăpa cu bine către Transilvania, soldații lui Carol Robert de Anjou au străbătut trecătoarea. La un moment dat asupra lor s-a dezlănțuit iadul. Oștenii valahi au avut grijă să blocheze ambele capete ale defilului. Nimeni nu mai intra, nimeni nu mai ieșea. Din înaltul stâncilor asupra cavalerilor și pedestrașilor s-a abătut o ploaie de săgeți și sulițe, bolovani, bucăți de stâncă și bușteni. Cronica pictată de la Viena descrie măcelul care ar fi durat patru zile.

„Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei unguresti care era în fundul văii, pe un drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă unde din pricina înghesuelii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios… nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă. Au căzut tineri şi bâtrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire”, preciza cronica. După ce s-a născut haosul și lupta pentru supraviețuire, contingenete de valahi au intrat în râpă cu securi, junghere și ghioage și au început să omoare tot ce prindeau. Cronica pictată de la Viena spune că oștenii valahi le-au bătut cuie în cap nobililor unguri, iar pe alții i-au spintecat. Prada a fost extrem de bogată.

Au murit acolo înalte personalități ale Regatului Ungariei, precum magistrul Andrei, prepozitul bisericii albense, vice-cancelarul regal Mihail de Poszega și Nicolae din Alba transilvană. Carol Robert de Anjou a fugit în mod rușionos, schimbând hainele cu un scutier. „Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, ca care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-l a fi însuşi regele, românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat împrejurul lui ca nişte ziduri de piatră, Danciul cu fiul său Ladislav şi cu alţi ostaşi, care erau în serviciul personal al regelui, şi magistrul Martin, fiul lui Berend; aceştia toate loviturile de săbii şi de săgeţi le-au primit asupra lor, ca nişte stropi de ploie torenţială, ca să scape viaţa regelui şi de lovitura morţii”, arată aceeaşi cronică. Se spune că Basarab a fost ajutat în această campanie și de tătari. Aceștia au hărțuit armata maghiară tot drumul. Carol Robert de Anjou a ajuns cu bine în Ungaria, dar cu o lecție cruntă de război.