Băuturile alcoolice au avut și încă au o importanță deosebită în societatea românească. O bună parte a licorilor bahice au fost însă importate de prin vecini, doar câteva fiind cu adevărat autohtone. Printre acestea și un soi vechi de vin care-l mângâia pe Ștefan cel Mare după războaie. 

Românul a fost mereu un mare consumator de băuturi alcoolice. Pe o parte dintre acestea le-a considerat de-a dreptul alimente, incluzându-le în meniul zilnic ca aperitiv sau antreu. Bunăoară vinul sau țuica. În momentul de față, românii au o paletă extrem de diversificată de băuturi alcoolice, producții autohtone de calitate diferită. Adică, momentan la capitolul băuturi tradiționale sunt trecute și palinca, horinca, rachiul, țuica, vinarsul, vinul și chiar berea. Ei bine majoritatea au fost importate de prin alte părți și destul de târziu. De exemplu, despre palincă putem vorbi din secolul al XIII lea încolo. Despre bere și mai recent, românii ajungând mari amatori abia de prin secolul al XIX lea odată cu apariția primelor berării de prin București. Asta nu înseamnă că românii nu au avut băuturilor lor autohtone. Și încă cum. Baza românului era vinul, o licoare la fel de importantă ca mâncarea, consumată de multe ori în cantități exagerate. Ceva mai târziu apare și o băutură spirtoasă, original românească, numită țuică. 

Vinul, o tradiție milenară

Deși, așa cum am precizat, astăzi este o varietate extraordinară de băuturi alcoolice tradiționale, adevărat licoare bahică a românului este vinul. Am putea spune cu mâna pe inimă că românul nu-i frate numai cu codrul ci și cu vinul. Pe teritoriul de astăzi al României, cultura viței de vie și producerea vinului are o tradiție milenară. Cine știe când a fost umplută prima bute cu struguri zdrobiți, lăsați la fermentat? Cert este că acum mai bine de două mii, dacii era deja mari fani ai vinului. Într-atâta încât preoții le-au interzis consumul. Aristocrații, se pare, preferau vinul de import și lăsau producția locală să intre în măruntaiele oamenilor de rând. Având în vedere că dacii erau rude de sânge cu celții și tracii, au moștenit de la aceste popoare și tradiția consumului de alcool, în special vin. Tracii erau așa de aprigi băutori de licori fermentate din struguri, încât au inventat și un zeu al vinului și beției, Dyonissos, pe care mai apoi, involuntar, l-au împrumutat și grecilor.

Consumul de vin, aprig ca la moșii și strămoșii lor traci, la geți și daci este dovedit de numărul mare de amfore descoperite în așezărilor lor, arătând acea diferențiere de care vorbeam. 

„Că Geto-Dacii au fost din cele mai vechi timpuri băutori de vin, întocmai ca şi Celţii, chiar atunci când nu l-au avut la ei în ţară, ne stau mărturie amforele de vin grecesc, de là Thasos, Rhodos şi Cnidos, găsite pretutindeni în părţile noastre, până în creierii munţilor şi povestea banchetului dat de Dromichaites lui Lysimachos, la Diodor XXI, 12. Întocmai ca şi Celţii, care în vremea preromană încă nu ştiau să cultive viţa de vie în regiunile lor friguroase şi de aceea beau exclusiv vin italian sau cel mult massaliot, şi anume curat, neîndoit cu apă, tot aşa la Dunăre nu e aşezare getică din epoca La Tène unde să nu găsim numeroase resturi de amfore greceşti şi pontice, dovadă peremptorie a consumării vinului grecesc la strămoşii noştri”, afirma istoricul Vasile Pârvan, în volumul Getica.Cel mai probabil nobilimea bea vin grecesc, de import, în timp ce cometaii, oamenii de rând se înfruptau din producția locală.

Cornurile de băut indică faptul că în cetățile lor de pământ sau piatră, după cum le era statutul și capacitatea militară, tarabosteștii și marile căpetenii, alături de războinici petreceau de zor stropind carnea de vânat și terciul tradițional cu mult vin. „Dromichaites puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obișnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor”, povestea Diodor din Sicilia despre celebrul episod al confruntării dintre Lysimah și Dromihete, terminat cu o pace bine spălată în vin. Consumul excesiv al acestei băuturi i-a determinat pe marii preoți daci să ceară arderea viilor.

„Burebista … și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin”, scria Iordanes. Cel mai probabil, dacii și geții nu beau vinul diluat cu apă, ca grecii sau romanii, ci sec. Cel puțin asta reiese din mărturiile privind obiceiurile de libație ale tracilor.

Românul, frate și cu vinul

Odată cu dispariția dacilor de pe scena istoriei, povestea vinului a continuat în spațiul carpato-danubiano-pontic. În perioada invaziilor și începutului de ev mediu, cel mai probabil timid, cu producții foarte mici, foarte locale, soiuri foarte puțin elaborate. Ulterior, odată cu înființarea formațiunilor prestatale românești și odată cu nevoile unei aristocrații feudale, podgoriile au început din nou să-și ocupe locul de cinste. Vinul făcea parte din alimentația românului de zi cu zi. „Vechea mentalitate românească consideră pâinea şi vinul „hrana totală“. Într-o variantă a legendei despre Baba Dochia, aceasta îi cere lui Dumnezeu mâncare, înțelegând prin aceasta pâine şi vin – ca elemente definitorii ale mâncării omului”, scria și Radu Anton Roman în „Bucate,vinuri și obiceiuri românești”.

La rândul său, marele cărturar și domnitor moldovean, Dimitrie Cantemir scria în a sa „Descriptio Moldaviae” că puterea economică a Moldovei este conferită de viile sale neîntrecute. „Toate celelalte bogății ale pământului le întrec viile alese, înșiruite pe o lungă fâșie între Cotnari și Dunăre; sunt așa de rodnice încât un singur pogon, care e o suprafață pătrată de 24 de stânjeni, dă adesea patru până la cinci sute de măsuri de vin, socotită de patruzeci de litri”, preciza Dimitrie Cantemir. Iar prețul scăzut și calitatea bună a vinului atrăgea negustori de peste tot. „Aceste vii nu sunt de folos numai locuitorilor țării, pentru nevoile lor, căci prețul scăzut al vinului trage aici neguțători ruși, leși, cazaci, ardeleni și chiar unguri, care duc la ei în țară, an de an, mult vin, chiar dacă acesta nu-l întrece pe al lor”, adăuga acesta în „Descriptio Moldaviae”. Vinul devenise parte din viața moldoveanului și a românului, în general, devenind licoare ritualică, atât creștină cât și ca o reminiscență păgână a vechilor culte tracice. Una dintre acestea era „Gurbanul” sărbătorit pe 1 februarie, în zona Teleormanului, acolo unde avea loc un fel de „praznic al viilor” .

„Când se organizează procesiuni pe dealurile cu vii, iar vinul şi colacii sunt element cu rol ritual principal, sărbători ale speranţelor în viitoarea recoltă, ca şi „culesul viilor“, celebrare a vieţii şi rodniciei, relevă rămăşiţe ale mitului lui Dionysos, mit legat de cultul băuturii învestită cu puteri magice de asigurare a abundenţei şi fericirii. Plosca cu vin –devenită simbol al nunții –este prezentă în momentele mai importante ale ceremoniei, în toate zonele ţării, iar paharul cu vin din care gustă tinerii (numit şi paharul „comun“ sau „de obşte “) are semnificaţii ținând de bucuria momentului, dar şi de soarta comună a viitorilor soţi. În unele regiuni (de exemplu, Oltenia-Gorj) momentul intrării miresei în noua gospodărie este marcat printr-un ritual în care prezenţa vinului este nelipsită. Intrând în curte, mireasa înconjoară o măsuţă pe care este aşezată o pâine şi un uas cu vin. În casă este primită, de asemenea, cu o pâine şi un vas cu vin. Obiceiuri asemănătoare se regăsesc şi în alte regiuni ale ţării, probând existenţa unui fond comun de credinţe privind rolul ritual al vinului(…)Băutura fermentată, vinul este considerată o „licoare a tinereţii “, o „apă vie“ care alungă starea mohorâtă a omului şi realizează, prin bețiile rituale, legătura mistică între participanții alaiurilor cu zeul trac Dyonisos”, preciza Radu Anton Roman, în lucrarea menționată. Evident, atâta frăție cu vinul ducea evident și la excese, pomenite inclusiv de marele Dimitrie Cantemir. „Desfătarea cea mai mare a moldovenilor este să petreacă în ospețe, uneori de la al șaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopții, alteori și până ce se crapă de ziuă, și să bea până ce varsă“, scria acesta. 

Invențiile lui Ștefan cel Mare și nașterea unei podgorii de poveste

Dintre vinurile de poveste românești este și cel de Cotnari. A.D. Xenopol mărturisea că aceste podgorii din apropiere de Hârlău, județul Iași, existau de dinaintea întemeierii Moldovei ca stat feudal independent. Ba chiar, dacă ar fi să ne luăm după faptul că pe Dealul Cătălinei se afla o cetate dacică, cel mai probabil vița de vie era cultivată de cel puțin 2000 de ani, în acea zonă a Cotnariului.

Ștefan cel Mare, un mare iubitor de vin, a fost interesat de soarta acestor podgorii. De fapt erau marea sa feblețe în materie de licori bahice.  Preocupat de dezvoltarea acestei zone viticole, Ștefan cel Mare le îmbunătățește cu noi soiuri. În lucrarea „Metamorfozele vinului: Legende și povestiri despre vița de vie și despre vin”, academicienii Gherasim Constantinescu și Adrian-Alexandru Heraru spun că acest soi de vin a fost adus de Ștefan cel Mare din Transilvania. După bătălia de la Baia, Ștefan cel Mare și Matei Corvin, regele Ungariei, au făcut pace pentru a contrabalansa puterea poloneză în zonă. Și s-au întâlnit ulterior la Alba Iulia. 

Ștefan cel Mare nu a venit cu mâna goală, ci i-a adus lui Matei Corvin un cal superb din vestitele sale herghelii din zona Hârlăului. Regele Ungariei l-a așteptat cu bucate alese și mai ales cu vinuri din podgoriile de la Alba Iulia, dar și cu cele de la Tokay. Ștefan, pasionat de vinuri, s-a îndrăgostit de un soi numit Șom-Fumint, o combinație de vinuri de la Alba cu cele ungurești din zona Tokay. Domnitorul moldovean i-a cerut câțiva butași regelui Ungariei. Matei Corvin a dat ordin să i se pregătească butașii ceruți. Numai că aceia însărcinați cu selectarea butașilor nu i-au dat Șom-Furmint, ci un soi mai puțin roditor. Ștefan a dat ordin să fie plantați la Cotnari. Culmea, pe dealurile de la Cotnari, acest soi, probabil unguresc, s-a adaptat perfect. Noul soi adaptat la Cotnari avea struguri mai dulci și a dat un vin chiar mai bun decât Furmintul. Acestui soi i s-a spus Grasă de Cotnari. Domnitorul prefera și Feteasca Albă, tot de la Cotnari. Vinul de Cotnari a ajuns o legendă în țara Moldovei, fiind deosebit de apreciat. Iată de spunea despre el și Dimitrie Cantemir, în „Desciptio Moldaviae”.

„ Vinul cel mai ales este cel de Cotnari, un târgușor în părțile Hârlăului. Dincolo de hotarele țării nu este cunoscut, fiindcă își pierde tăria când este dus într-un loc dintr-altul în butoaie — pe apă sau pe pământ — fără osebite îngrijiri. Cutez să susțin că este mai ales și mai bun decât alte vinuri evropenești și chiar decât vinul de Tokay. Când este păstrat în pivnițe adânci și boltite, cum se obișnuiește la noi în țară, și este ținut trei ani, în cel de-al patrulea capătă o asemenea tărie, încât arde ca vinul fierbinte. Cel mai vârtos băutor abia este în stare să bea trei pahare fără să se îmbete; cu toate acestea la urmă nici măcar nu-l doare capul. Vinul de Cotnar are o culoare cu totul deosebită, pe care n-o găsești la alte vinuri și anume este verzui și, cu cât îmbătrânește, cu atât culoarea lui se face mai verde”, scria Dimitrie Cantemir.

Tot voievodul cărturar amintește și alte zone viticole extrem de renumite, care dădeau vinuri extraordinare. „Îndată după acesta, vinul de la Huși, în părțile Fălciului, e socotit cel mai bun; în al treilea rând vine vinul de Odobești, din ținutul Putnei, pe râul Milcov; în al patrulea rând, Nicoreștii, în ținutul Tecuciului, pe Siret; în al cincilea rând Grecești, în ținutul Tutovei, pe râul Berheci; în al șaselea rând, cel pe care îl dau viile Costeștilor din același ținut”, se arăta în „Descriptio Moldaviae”. 

Soiul românesc, cel de toate zilele, bun după bătălie, bun la dragoste

Pe lângă soiurile botezate cu butași ungurești, ale lui Ștefan cel Mare, vinul cel de toate zilele al românului de rând era aproape exclusiv roșu. Soiuri țărănești, ademenitoare. Unele cu o aromă năucitoare și care îți înmuiau genunchii într-o plăcută senzație de relaxare. Este vorba despre acea „căpșunică” moldovenească, un soi țărănesc care se dădea la băut ca apa. Aromat, bun și ademenitor. Ușor de găsit în ograda fiecărui om gospodar.

Un alt vin popular, autentic și foarte vechi este tot un soi de vin roșu, simplu, țărănesc, direct, cu proprietăți extraordinare. Era acel vin pe care Ștefan cel Mare îl bea cu mare poftă după bătălie. I se spunea Băbească, adică vin autentic din bătrâni. Acesta ar fi provenit din zona Galațiului, din zona viticolă a Nicoreștiului. Acest soi de vin, spun legendele, ar fi fost cunoscut de voievod după bătălia de la Vaslui, din 1475.

După ce a obținut victoria, Ștefan a făcut și un ospăț. Evident, fără vin, nu putem vorbi de ospăț. Voievodul l-a trimis pe hatmanul Nicoară să aducă vin. Hatmanul Nicoară a adus, din zona Galațiului mai multe buți cu vin roșu-rubiniu. Ștefan cel Mare a fost impresionat de gustul vinului și când l-a întrebat pe hatman de unde-l are, iar acesta i-a răspuns că l-a cumpărat de la o babă. De aici i-a rămas și numele de Băbească, iar podgoriile cu pricina au primit numele de Nicorești, după numele hatmanului. Băbeasca Neagră este un vin ce provine din strugurii viței-de-vie sălbatice, care a suferit un proces de selecție naturală. Este un vin țărănesc, la origine, dar bun și învăluitor. În nordul extrem al Moldovei, la Botoșani, prin zonele Frumușicăi sau Mihălășenilor există un soi de vin negru, țărănesc, cu mult tanin, căruia țăranii i-au zis simplu și direct „sculău”.

Se spune că avea proprietăți afrodisiace dar numai dacă este băut cu cumpătare. O altă băutură alcoolică autentică românească este țuica. Cea tradițională este făcută exclusiv din prună. De altfel, românii s-au mândrit cu livezile de pruni de când lumea și pământul. Odată cu apariția proceselor de distilare din secolele XV-XVI, țăranul român, mai ales din Muntenia și Moldova a pus cazanul la treabă și a făcut țuicuță.

La Moldoveni este ceva mai tare, cu mai multe grade, și glumesc pe seama cele muntenești, mai puțin tare, spunându-i „poșlete”. De cealaltă parte muntenii, zic de țuica moldoveanului că-i lucrare de om bețiv, mult prea tare și nu i se simte aroma. Transilvănenii au învățat să facă palică și horincă de la călugării cistercieni care s-au așezat în Ardeal prin secolul al XIII lea. Aceștia aduseseră cu ei deja procesele de distilare și de producere din fructe a „apei vii”. Palinca are multe grade, în jur de 60,și se face dintr-o multitudine de fructe. Rachiul este la rândul său împrumutat de la turci, care îi spuneau simplu „raki”.