De ce ne enervează oamenii care gândesc altfel? De ce o idee diferită ne poate scoate din sărite, chiar și atunci când nu ne afectează direct? Specialiștii spun că răspunsul nu ține de inteligență sau educație, ci de felul în care am fost învățați să reacționăm la lucruri atipice încă din primii ani de viață.

„De la cum să te comporți în societate, până la opțiuni politice, alegerile vestimentare, ideile care ies din „tipare” stârnesc adesea furie, nu curiozitate. Pot fi mai mulți factori care catalizează aceasta furie față de diferențe, iar în sociologie, acestă reacție poate să fie explicată prin fenomenul socializarii primară. Socializarea primară este procesul prin care copilul interiorizează normele și valorile societății”, explică pemtru „Adevărul”, Maria Drăgușin, sociolog.

În opinia sa, cel mai important actor în socializarea primară, este familia. Aceasta îl învață pe copil despre norme, cum să se comporte în societate, cum să reacționeze în anumite situații, cum să se raporteze la mediul înconjurător și social, mai numind-o în limbaj colocvial „cei șapte ani de-acasă”. Émile Durkheim afirma că educația are rolul de a „forma ființa socială”, adaptând individul la regulile colectivității. Atunci când această adaptare se bazează exclusiv pe conformare, diferența ajunge să fie percepută ca o amenințare.

„În multe familii, copiii învață că a ieși din tipare atrage sancțiuni simbolice: rușine, critică sau retragerea aprobării. Astfel, siguranța emoțională devine condiționată de respectarea „normalului”. La maturitate, această lecție se traduce prin reacții de respingere față de orice idee care contrazice valorile internalizate”, este de părere Maria Drăgușin.

Charles Horton Cooley a descris acest mecanism prin conceptul de „looking-glass self”. Imaginea de sine se formează în funcție de modul în care credem că suntem percepuți de ceilalți. Când ideile noastre sunt contestate, nu este amenințată doar o opinie, ci identitatea noastră ca indivizi.

De aici reacțiile emoționale intense și dificultatea de a tolera dezacordul. Nu am fost învățați să purtăm dezbateri despre subiectele cu care nu rezonăm, iar ca adult, devine dificil să alegi să înțelegi părerea celuilalt, înainte să judeci.

Socializarea primară acționează ca un „model intern” pentru viața socială și emoțională, iar comportamentele adulte: cum reacționăm, cum iubim, cum ne exprimăm emoțiile, sunt adesea reflecții directe ale copilăriei.

De exemplu, putem vedea în contextul politic actual această incapacitate de a accepta părerea celuilalt. Opțiunile politice au devenit marcatori identitari care ne poziționează în tabere diferite. Dezacordul este perceput ca un atac moral, sau unul la identitatea celeilalte persoane, dialogul fiind înlocuit de furie, iar răspunsul poate să fie influențat mai mult de partea afectivă.

Copiii dezvoltă idei despre ce este „corect” sau „adecvat” în societate cu ajutorul nostru. „Aceste norme vor ghida comportamentele lor în școală, la locul de muncă sau în relații. Cei care cresc în medii unde opiniile diferite sunt ascultate, nu sancționate, învață că dezacordul nu distruge relațiile și că putem să vorbim deschis despre aceste diferențe. A-i spune unui copil „nu sunt de acord cu tine, dar te respect”, „putem discuta mai mult despre acest subiect”,” sunt interesat să îți ascult părerea” sunt unele dintre cele mai importante lecții de conviețuire democratică. Copilul este învățaț să discute liber despre un subiect, să fie curios, să asculte la rândul său părerile celorlalți”, adaugă specialista..

Diferența și furia nu sunt problema în această situație. Problema este felul în care am fost învățați să reacționăm la ele, mai spune ea.

La rândul său, Denisa Zdrobiș,  psihoterapeut sistemic de familie, cuplu și copil, spune că: „De la alegeri alimentare banale până la decizii de viață complexe sau subiecte sensibile, observăm un fenomen tulburător: ideile care ies din „rând” stârnesc adesea furie, nu curiozitate. Într-o societate tot mai polarizată, pe teme politice, legate de justiției sau de sănătate, diferențele nu mai sunt doar perspective, ci sunt percepute ca atacuri asupra identității și securității personale. Creierul nostru reacționează prin impulsuri automate, iar furia devine reflexul primar în fața a ceva neașteptat sau contrar „normalului” nostru”.

Conform spuselor sale, furia față de ideile diferite nu ține doar de temperament sau de nivel intelectual. Ea își are rădăcinile în reglarea emoțională învățată în copilărie.

„Dacă am crescut într-un mediu în care conformarea era premiată, iar deviația era sancționată, creierul nostru a asociat diferența cu pericolul sau pierderea apartenenței. La maturitate, această asociere generează reacții automate de respingere sau agresivitate față de idei care contrazic „normalul””, susține ea.

Furia devine o emoție secundară pentru un sentiment mult mai vulnerabil: frica de a nu fi în siguranță sau de a ne fi destabilizate convingerile.

„Privind sistemic, furia nu este doar „a individului”, ci un mesaj despre sistemul din care face parte: familia, școala sau grupul social. În societatea actuală, polarizarea este foarte vizibilă pe tema politică, tema justiției și subiectele sensibile legate de sănătate. Diferențele de opinie nu mai sunt doar perspective, sunt percepute ca atacuri asupra identității și securității personale” este de părere Denisa Zdrobiș

Ne atașăm de convingerile grupului ca de un sistem de supraviețuire; când sunt contestate, apare frica de dezintegrare, iar furia devine răspunsul automat.

„Ca părinți, avem șansa să rupem acest ciclu. Copiii care cresc într-un mediu sigur, în care ideile lor sunt ascultate și validate, învață să gestioneze diferențele cu curiozitate și calm”, este de parere specialista.

Cum facem asta asta? În opinia Denisei Zdrobiș

* Validăm emoțiile: „Chiar dacă nu suntem de acord cu opinia copilului, recunoaștem sentimentul din spatele ei și îl ajutăm să identifice frustrarea sau disconfortul real.

* Avem un dialog respectuos: „Îi învățăm să asculte, să pună întrebări precum „De ce gândești așa?” și să negocieze, nu să respingă automat perspectiva diferită”.

* Le formăm flexibilitate cognitivă: Jocuri, scenarii alternative sau exerciții care le arată că există mai multe moduri diferite de a vedea o situație.

* Exemplul personal: Părinții care gestionează diferențele de opinie cu calm și curiozitate oferă un exemplu puternic despre cum să facem față ideilor diferite.

„Când copilul învață că diferența nu este amenințare, ci oportunitate de învățare, el devine adult capabil să privească ideile noi cu curiozitate și discernământ, nu cu furie. Aceasta este una dintre cele mai puternice abilități emoționale pe care o putem oferi copiilor și un pas important spre o societate mai empatică și mai puțin polarizată”, conchide ea.