România adăpostește o faună bogată în pădurile din Munții Carpați, însă în trecut numărul animalelor sălbatice era impresionant. Pentru antici, animalele erau surse de hrană, dar și zeități ale pădurilor, arată istoricii.

Mii de cerbi, lupi, urși și râși cutreieră pădurile din Munții Carpați, făcând ca România să fie una dintre țările europene care excelează în privința faunei sălbatice.

Ținuturile actuale ale României, acoperite cu păduri întunecoase

În urmă cu două milenii, Munții Carpați erau însă un imens sanctuar al animalelor, pe care anticii le considerau adevărate divinități. Tradițiile populare și mitologia românească le conferă roluri aparte lupilor, urșilor și cerbilor, iar descoperirile arheologice arată modul în care strămoșii noștri le priveau.

În Antichitate, peste două treimi din teritoriul actual al României era acoperit de păduri aproape neatinse de oameni. Potrivit istoricilor, până la cucerirea romană de la începutul secolului al doilea, triburile care locuiau în ținuturile Daciei nu exploatau industrial pădurile. Însă acestea nu acopereau doar Munții Carpați.

De la hotarele de nord-vest ale Daciei și până pe valea Rinului, o pădure legendară era considerată în cronicile antice drept o graniță naturală de netrecut pentru romani.

„Pădurea Hercinică începe în țara helveților, nemetilor și rauracilor și, mergând paralel cu Dunărea, ajunge la granițele dacilor și anarților”, informa generalul roman Iulius Cezar (100 î.Hr. – 44 î.Hr.) în lucrarea sa „De Bello Gallico”, una dintre primele scrieri cunoscute în care sunt menționați „dacii” ca popor.

Un secol mai târziu, cărturarul antic Plinius cel Bătrân completa cele scrise de Iulius Cezar, notând că Pădurea Hercinică începea la granițele helveților și ale rauracilor, se întindea de-a lungul Germaniei timp de un număr nenumărat de zile de mers și nu înceta decât la mari depărtări, rămânând pe dreapta celor ce se îndreptau spre nord.

„Pădurea Hercinică, care este nemărginită și cuprinde un lanț de munți, se întinde atât de mult încât, deși multe popoare o locuiesc, niciunul nu poate spune unde începe sau unde se sfârșește. Este de o vechime cu adevărat mitică, neatinsă de secole întregi de securea omului”, afirma cărturarul latin în secolul I d.Hr. în lucrarea „Naturalis Historia”.

Animale stranii în Pădurea Hercinică

Câteva dintre animalele care cutreierau pădurea erau cu totul ieșite din comun. Iulius Cezar menționa un animal asemănător cerbului, „cu un singur corn drept, foarte lung, care se desface la vârf în ramuri ca niște mâini desfăcute”. Un alt animal menționat era elanul, pe care îl descria într-un mod care a stârnit controverse.

„Forma și pielea lor pătată seamănă cu ale caprelor, dar sunt ceva mai mari la statură și au coarne tocite. Au picioare fără noduri sau încheieturi, iar ei nu se culcă pentru a dormi și, dacă vreo lovitură îi face să cadă, nu se pot ridica sau înălța din nou. Copacii le slujesc drept așternut: se sprijină de ei și astfel, aplecându-se puțin, își iau odihna”, scria Cezar.

Anticii le întindeau capcane, slăbind copacii de care aceștia se rezemau pentru a dormi, pentru că odată căzuți, nu se mai puteau ridica.

Bourii din Pădurea Hercinică aveau mărimi impresionante și semănau cu niște tauri, afirma Cezar în „De Bello Gallico”.

„Foarte mare le este puterea și foarte mare viteza, și nu cruță nici om, nici animal, odată ce le-au zărit. Germanii îi vânează cu mult zel, prin luarea lor în gropi; prin astfel de muncă tinerii se întăresc și, prin acest fel de vânătoare, se antrenează, iar cei care au ucis cei mai mulți aduc coarnele lor într-un loc public ca mărturie și câștigă mare renume. Dar, chiar dacă sunt prinși foarte tineri, aceste animale nu pot fi îmblânzite sau obișnuite cu oamenii. Ca volum, formă și aspect, coarnele lor sunt foarte diferite de coarnele boilor noștri. Localnicii le adună cu mare grijă, le îmbracă marginile în argint, iar apoi le folosesc ca pahare la cele mai fastuoase ospețe”, nota Iulius Cezar.

Animalele venerate de antici

Pădurile antice adăposteau lupi, mistreți și urși de dimensiuni mari, cerbi, căprioare, dar și numeroase specii de păsări.

Pentru triburile care locuiau în Antichitate pe actualul teritoriu al României, animalele erau surse de hrană, dar și personificări ale zeităților. Urșii, lupii și cerbii erau ilustrați frecvent în arta dacică, iar descoperirile arheologice arată prețuirea pe care anticii o acordau animalelor.

Brățările spiralice de aur din Sarmizegetusa Regia au fost decorate cu capete de șarpe, discurile de fier din cetatea dacică Piatra Roșie aveau în centru reprezentări ale unor grifoni, cerbi, bouri, păsări de apă și feline, iar matrița din Sarmizegetusa Regia a fost împodobită cu scene de luptă între animale, reale și fabuloase, ca grifonii și lupii înaripați, dar și exotice, ca rinocerii și hipopotamii.

Cerbii printre cele mai vânate animale

Cerbii, prezenți în număr mare în Munții Carpați, au fost considerați un substitut al zeului patern al locuitorilor din Carpați și un simbol al virilității. Ei au fost ilustrați pe unele scuturi de fier descoperite în cetatea dacică Piatra Roșie.

„Cerbul este asociat atât civilizației neolitice a lemnului (copacii își lasă în jos ramurile ca să-i mănânce mugurii; Muma Pădurii călătorește într-o trăsură trasă de cerbi), a lutului și culturilor agrare (din coarnele cerbului oamenii preistorici își confecționau brăzdare de plug), cât și civilizației indo-europene a crescătorilor de animale. Trăsăturile care l-au impus ca divinitate sunt frumusețea și eleganța corpului, podoaba capului (coarnele), puterea (singurul animal sălbatic care înfruntă și poate învinge ursul), viteza de deplasare”, arăta etnologul Ion Ghinoiu în „Dicționarul de mitologie română” (2013).

Din oasele și copitele lui, anticii confecționau obiecte de cult, unelte de muncă (ace, cuțite, brăzdare de plug, pahare), iar coarnele erau venerate de oameni precum icoanele creștine. Cerbii au fost vânați intens de daci, arată numărul mare al oaselor descoperite în siturile arheologice, și nu s-au lăsat domesticiți. Unii autori antici, ca Ovidius, relatau despre bucuria cu care geții vânau cerbi, atunci când viscolul și zăpezile mari făceau aproape imposibilă deplasarea lor.

„Sacrificiul ritual al cerbului, narat în colindele cert precreștine, poate fi interpretat ca inițiere a feciorului înainte de căsătorie sau ca jertfă divină făcută la moartea și renașterea simbolică a anului sau anotimpului”, adăuga omul de știință.

Bourul, un alt animal ilustrat pe scuturile dacice de la Piatra Roșie, era răspândit în pădurile Daciei (și Traciei) și se bucura la rândul lui de o atenție religioasă la daco-geți, arătau specialiștii.

„Bourul reprezintă o convenție locală în lungul șir de reprezentări mitologice întâlnite la sud și nord de Dunăre”, informau arheologii Gelu Florea și Liliana Suciu, autorii studiului „Observații cu privire la scutul de la Piatra Roșie” (1995).

Ursul era temut și venerat

Urșii sunt prezenți în numeroase tradiții și superstiții arhaice ale românilor. Erau priviți cu teamă și respect și văzuți ca personificări ale unor zeități.

Unii istorici antici spun că numele divinității dacice Zamolxis fusese dat astfel pentru că, potrivit legendei, la naștere fusese înfășurat într-o blană de urs, numită de traci zalmos.

Alți cercetători au dedus, pe baza etimologiei cuvântului Zamolxis, că acesta ar fi fost un zeu-urs sau un zeu get așezat printre urșii adormiți. Mircea Eliade susținea însă că numele zeului dac venea din frigianul zalmos, care însemna „lup”, iar istoricul Nicolae Densușianu afirma că numele însemna „zeul-moș”.

„Trăsăturile care l-au impus în rândul zeilor sunt legate de comportamentul său, de ciudata asemănare cu omul, de posibilitatea de a se deplasa biped și de dispariția neașteptată, pe timpul iernii, din peisajul rural”, arăta Ion Ghinoiu.

Războinicii daci, asemănați lupilor

La fel ca urșii, lupii apar frecvent în sărbătorile românilor, iar unii istorici afirmau că pentru antici aceste animale sălbatice erau personificări ale divinităților. Războinicii daci ar fi practicat ritualuri ce urmăreau transformarea lor în sălbăticiuni. Tinerii îmbrăcau piei de lupi și practicau un ceremonial magico-religios prin care venerau animalul sacru, afirma istoricul Mircea Eliade.

„Acesta trebuia să-și transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă și terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate. Sunt deci de reținut două fapte: pentru a deveni războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei, în special al lupului, și se îmbrăca ritual pielea lupului fie pentru a împărtăși felul de a fi al unui carnasier, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, relata Eliade în lucrarea „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Perioada cea mai activă a haitelor de lupi era asociată Anului Nou Dacic, între 14 noiembrie și 7 decembrie, interval ce cuprindea sărbători, obiceiuri, acte rituale și practici magice dedicate lupului.