România a rămas din nou spectator în cadrul unui proces european esențial. În vreme ce alte state membre, precum Germania, Italia, sau chiar Bulgaria au trimis sugestii către Comisia Europeană privind protecția companiilor din propria industrie, România a preferat să rămână pasivă. Este vorba de crearea unui nou Regulament la nivel european, pentru ca jucătorii industriali europeni să fie protejați de prețurile mici cu care intră produsele din afara Uniunii Europene. În termeni practici, industriașii europeni trebuie să plătească taxe de decarbonizare sau certificate de emisii CO2, fapt care crește automat prețul produselor. Asemenea dureri de cap nu au însă producători din China, Turcia, Ucraina sau chiar Taiwan. În consecință, Comisia Europeană vrea să compenseze aceste costuri suplimentare pentru companiile locale. Problema e că România, invitată să trimită propuneri, nu a adoptat nicio poziție, explică, în exclusivitate pentru Gândul, Petru Ianc, membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România. Care sunt motivele, dar și soluțiile?

Comisia Europeană a supus votului țărilor membre propunerea de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului cu privire la Fondul Temporar de Decarbonizare. Fondul vizează decarbonizarea industrială, printr-un mecanism similar, Carbon Border Adjustment Mechanism. Practic, importatorii de oțel, aluminiu, fertilizanți sau chimicale din afara Uniunii Europene plătesc o taxă care reflectă diferența de emisii de dioxid de carbon între producția europeană și cea externă.

Ce este Fondul Temporar de Decarbonizare și cum funcționează taxa CBAM

Fondul Temporar de Decarbonizare este gândit ca un instrument de sprijin pentru industriile afectate de Carbon Border Adjustment Mechanism (CBAM), mecanismul Uniunii Europene de ajustare a carbonului la frontieră care introduce costuri suplimentare pentru produsele cu amprentă mare de carbon. În teorie, fondul ar trebui să ajute companiile europene din industria europeană grea să facă față costurilor de decarbonizare însă, forma actuală a regulamentului, ridică semne de întrebare.

„CBAM-ul este o taxă pusă de Comisia Europeană asupra importurilor din alte țări din afara Uniunii Europeane. Cum se aplică CBAM? Dacă o persoană, o companie din România sau din Uniunea Europeană vrea să importe din China sau din Turcia, din Vietnam sau din India, ea trebuie să anunțe țara membră că va importa, de exemplu, 100 de tone de oțel din China și va trebui să plătească în România o taxă care este echivalentul diferenței de emisii între tona de oțel din China și din Uniunea Europeană.”

De ce am rămas un spectator pasiv în procesul european

În cazul României, Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului au solicitat asociațiilor din industrie, într-un timp extrem de scurt, să ofere o poziție oficială cu privire la propuneri de regulament european cu impact major asupra industriei. România a ales să adopte o poziție pasivă și a transmis mai departe responsabilitatea către asociațiile din industria grea. Întrebat de Gândul de ce poziția României este una complet diferită de cea a Germaniei, Franței sau Bulgariei în acest context, Petru Ianc a apreciat că țara noastră nu are capacitatea să intervină eficient din cauza lipsei de specialiști pregătiți să susțină un punct de vedere solid.

„România nu are specialiști, pe de o parte. Nu are specialiști care pot să evalueze rapid un document foarte important, extrem de important. Iar pentru evaluarea acestui document trebuie să ai o privire de ansamblu a economiei românești în contextul economiei europene. Documentul acesta are două, cel puțin două idei principale. O idee este că banii colectați din CBAM, de către fiecare țară, se vor gestiona de către Comisia Europeană.

Deci, cu alte cuvinte, țările membre vor colecta banii și îi vor da Comisiei care îi va utiliza, o parte pentru fondul de decarbonizare, iar altă parte, așa cum se spune și în document, pentru problemele pe care Comisia va gândi că sunt oportune la momentul respectiv.”

Decarbonizare prin faliment: România a redus emisiile de CO2 prin închiderea fabricilor

România se află într-o poziție atipică în dezbaterea cu privire la decarbonizarea industrială europeană. Potrivit lui Petru Ianc, țara noastră este deja „decarbonizată”, dar nu prin investiții și modernizare, ci prin închiderea marilor unități industriale. Spre deosebire de alte state membre UE, care au investit masiv în modernizarea marilor platforme industriale pentru a reduce emisiile de CO₂, România și-a redus amprenta de carbon prin închiderea capacităților productive.

„România este o țară care s-a decarbonizat prin închiderea unităților. Germania, Franța și celelalte țări vest-europene s-au „decarbonizat” prin proiecte și investiții în companiile producătoare de CO2. Mă refer la siderurgia pe minereu și cărbune, la industria îngrășămintelor, la industria chimică în general și la industria cimentului, unde decarbonizarea este atipică: nu se face prin schimbarea tehnologiei de bază, ci prin captare, transport și stocare a CO2-ului. În România, însă, decarbonizarea s-a produs prin închiderea SIDEX-ului. În ansamblul siderurgiei, SIDEX avea tehnologie pe minereu și cărbune, cu furnale, convertizoare și tot lanțul până la produsul finit.”

Fără industrie, România rămâne un simplu sponsor al fondului de decarbonizare

Concluzia pentru economia românească este una extrem de dură, susține Petru Ianc. România va contribui financiar la fondul de decarbonizare, dar nu va beneficia de proiecte proprii pentru că marile capacități industriale au pus deja lacătul la porți. Astfel, sectoarele rămase active precum șantierele navale, vor suporta costuri suplimentare fie prin achiziția de materie primă mai scumpă din Uniunea Europeană, fie prin plata unor suprataxe pentru importuri din afara spațiului comunitar.

„România nu va avea proiecte la acest fond de decarbonizare. Decarbonizarea s-a întâmplat în România prin închiderea unităților deci noi vom contribui cu bani, fără să avem proiecte din care să beneficiem și de CO2. Pe de altă parte, România, prin faptul că nu mai are industrie va constrânge toate șantirele navale, de la Mangalia, Constanța, Tulcea, Galați, Brăila, să cumpere tablă din altă parte.

Vor trebui să cumpere tablă din Uniunea Europeană, sau, dacă apelează la importuri ieftine, China, India, Turcia, Vietnam, vor trebui să plătească suprataxa, CBAM-ul, pe care utilizatorii din România, șantierul naval îl va plăti în România, iar banii, deci un cost suplimentar pentru industriașul român, iar banii se vor duce la Comisia Europeană. România va fi cel mai, sau, proporțional vorbind, cel mai important furnizor de bani din CBAM la Uniunea Europeană. Asta ar fi trebuit să fie explicat la Comisie, în punctul de vedere al României.”

În concluzie, România rămâne din nou fără un cuvânt important de spus într-un proces european esențial de protecție al industriei și pentru decarbonizarea economică. În timp ce alte state membre au transmis poziții clare și au încercat să-și protejeze companiile, țara noastră a ales să rămână pasivă, deoarece și-a pierdut capacitățile industriale strategice, iar sectoarele rămase active, precum șantierele navale, vor fi nevoite să suporte costuri suplimentare, fie prin achiziții mai scumpe din Uniunea Europeană, fie prin plata suprataxelor pentru importurile din afara blocului comunitar. În plus, lipsa specialiștilor și a coordonării împiedică România să și apere interesele, iar efectele politicilor europene riscă să afecteze și mai mult competitivitatea industriei românești. În consecință, România se va transforma într-un simplu finanțator al mecanismelor de decarbonizare, fără să obțină vreun beneficiu concret pentru industrie.

RECOMANDAREA AUTORULUI: