De 85
de ani, sovieticii au ascuns adevărul despre masacrul de la Fântâna Albă. Au
sădit copaci pe locul unde românii care voiau să vină în Regat au fost uciși,
au ascuns arhivele, iar de curând istoria a fost mistificată grosolan.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Marin
Gherman, doctor în ştiinţe politice, director al Institutului de Studii
Politice şi Capital Social din Cernăuţi și lector la Universitatea „Ștefan cel
Mare“ din Suceava, a acordat un interviu pentru „Weekend Adevărul“ în care
dezvăluie cum rușii încearcă, și după atâta amar de ani, să ascundă adevărul
despre acest eveniment.

„Weekend
Adevărul“: După amputările teritoriale din 1940, au urmat mai multe
valuri de deportări, iar la 1 aprilie 1941 a avut loc masacrul
de la Fântâna Albă. Care credeți că este cea mai nimerită zi de comemorare a
acestor victime?

Marin
Gherman: Este
bine, dar poate este și târziu că avem această dată în calendar în România, dar
în afară de 1 aprilie, este foarte puțin amintit despre celelalte evenimente – nu
prea se știe nici despre deportările din iunie 1941, nu mai vorbesc de cel
de-al doilea val de deportări, de aceea ar fi nevoie să se atragă mai mult
atenția asupra acestor evenimente. Eu zic că ar trebui să vorbim mai mult
despre 1 aprilie. Ar fi foarte bine să se vorbească în școli, ce ne-am dorit cu
toții, mai ales bucovinenii, să se vorbească mai mult în presă astfel încât să
se cunoască ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă, pentru că urmașii celor care
au trecut prin Fântână Albă nu sărbătoresc 1 aprilie ca ziua păcălelii, nu se
gândesc la așa ceva, pentru că 1 aprilie rămâne ziua tristeții. Din păcate,
unii se veselesc și nu prea știu că avem și noi, din păcate, Katynul nostru
(n.r. – execuția a peste 20.000 de polonezi de către forțele poliției secrete
sovietice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în satul Katyn), dar asta
este o altă discuție. Despre masacrul de la Katyn se știe, s-au făcut filme,
s-au scris cărți, se fac conferințe, se vorbește, dar despre Katynul românesc,
din păcate, vorbesc doar câțiva intelectuali și își mai aduc aminte
politicienii din când în când. E o temă pentru elita politică culturală,
intelectuală și presă să atragem atenția asupra acestor evenimente.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Cu
speranța până în ultima clipă

Care
era starea de spirit a populației bucovinene în acea perioadă? Ce drepturi își
pierduseră românii? De ce se temeau ei să rămână în locurile natale, în satul
în care s-au născut, și voiau să o ia de la capăt în locuri străine, unde,
chiar dacă se vorbea aceeași limbă, totuși erau ținuturi străine pentru ei?

Să ne
imaginăm doar cât de greu le-a fost acestor oameni că au fost dispuși să-și
părăsească satul natal și să fugă într-o altă zonă, chiar dacă era România.
Prin ce greutăți au trecut acești oameni? Greutăți diferite. Și aici vorbim
despre presiuni permanente din partea administrației, o administrație ostilă
față de ei, care îi privea ca un element străin, chiar dacă administrația
sovietică însăși era un element străin, era o ocupație de facto a acestor
teritorii. Viața oamenilor s-a transformat într-un adevărat calvar, lucru pe
care îl știm din majoritatea mărturiilor despre acea perioadă. Spiritul era
unul critic față de ocupația sovietică, oamenii au considerat că ocupația
sovietică este un fenomen temporar, că va reveni România acolo și va fi cum a
fost odată, o normalitate cel puțin lingvistică, culturală. În acest context au
văzut și alte elemente mai permisive, cum ar fi schimbul de populații, mai ales
în ceea ce-i privește pe etnicii germani, întrucât la acea vreme alta era
legătura dintre Uniunea Sovietică și Germania, crezând astfel că și în cazul
lor ar fi o soluție. Mulți dintre cei care au reușit să scape mai înainte de
1941 au ajuns în Timișoara, în București și în alte zone. Au fost, de exemplu,
și alte situații triste, cum ar fi masacrul de la Lunca (n.e. – 7 februarie
1941) și alte ieșiri sporadice din teritoriu. Ceea ce i-a convins pe liderii
sovietici de atunci a fost că nu trebuie păstrat acest echilibru fragil al
relațiilor cu comunitatea românească, ci românii trebuie supuși unor încercări
grele și speriați astfel încât să nu-și mai închipuie vreodată că nu vor mai fi
loiali statului sovietic. Știm foarte bine modul în care Uniunea Sovietică
gestiona spațiul economic, politic, cultural, lingvistic, prin uniformizare, și
mulți au spus: „Murim sau pierdem tot și tot vom muri
treptat, ne vom stinge“. Și pe acest fundal, pe această incertitudine și pe
această teamă generală s-a şi produs evenimentul de la Fântâna Albă.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

De ce
n-au fost lăsați să părăsească regiunea și românii, așa cum s-a întâmplat cu
nemții? Nu mai era cine să lucreze la colhozuri?

În
relația cu populația germană era cu totul altă abordare. Să nu uităm că Adolf
Hitler și Iosif Stalin erau în acel an cei mai buni prieteni, urma peste câteva
luni războiul care a fost o surpriză pentru Stalin. În mod normal, așa cum au
împărțit ei lumea prin Pactul Ribbentrop-Molotov, s-au înțeles și în discuțiile
bilaterale despre soarta nemților. Asta s-a produs în ciuda faptului că mulți
dintre etnicii germani nu-și doreau să se întoarcă în Germania, dar e un alt
subiect. În schimb, românii nu erau reprezentați în acea perioadă de vreun stat
mare. Românii au fost văzuți de Uniunea Sovietică ca fiind un element
primejdios. Ei erau majoritari în satele din care au pornit la drum și au fost
uciși la Fântâna Albă, în poiana de la Varnița. În primul rând, dacă-i lăsau să
treacă granița pe toți cei care doreau să o facă, puteau să fie depopulate
acele localități. În al doilea rând, era nevoie de un model de a aduce frică în
oameni și a aduce dominație prin înfricoșare, astfel încât să fie un model și
un exemplu pentru celelalte popoare care au nimerit în componența Uniunii
Sovietice, în urma rapturilor teritoriale, și nu s-a permis acest lucru.

În
plus, românii erau foarte sceptici, critici, se opuneau regimului sovietic,
reprezentau pentru regim o primejdie. Regimul sovietic era preocupat de
identificarea liderilor de opinie, a acelora care pot organiza oamenii, care
încearcă să trezească conștiința sau să organizeze o mișcare anticomunistă,
care pâlpâia în acea zonă. Și iată că Fântâna Albă a prezentat exact un model
prin care cei mai buni, cei mai curajoși, cei mai organizați oameni au fost
uciși. Mărturiile spun că, mult timp, niște cadavre au fost urcate în căruțe și
duse prin satele românești să vadă oamenii ce se întâmplă cu cei care se opun
sovieticilor. Frica aceasta a intrat în oasele oamenilor până la începutul
anilor ’90. Unii se temeau să vorbească despre acest masacru, unii au văzut că
orice ai face vei fi pedepsit  și unii au
înțeles că nu poți să glumești când vorbești despre un stat totalitar.

Semnătura
regimului sovietic

A
răspuns cineva vreodată pentru ceea ce s-a întâmplat la Fântână Albă în 1941?

Nimeni,
niciodată. Din păcate, nici nu avem suficiente studii. Eu am fost co-organizatorul
unei mese rotunde bilaterale științifice la Universitatea Națională din
Cernăuți prin 2017, am încercat să punem la o masă specialiștii ucraineni,
români, de orice naționalitate, să spună cât mai multe despre acel eveniment.
Din păcate, Uniunea Sovietică a ascuns tot adevărul, toate documentele, tot
ceea ce este reprezentativ pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat
acolo. Noi cunoaștem contextul geopolitic, este semnătura regimului sovietic
care a mai fost și în alte zone, mă refer la alte teritorii ocupate de Uniunea
Sovietică. Dar n-a răspuns nimeni niciodată. Desigur, autoritățile ucraniene
spun că este o crimă sovietică, o crimă comunistă, tot așa cum au suferit de
foame și ucranienii de Holodomor și de alte lucruri comise împotriva poporului
ucrainean. Rusia spune că a fost o mică răscoală acolo, într-o zonă îndepărtată,
și că Moscova nu a controlat subiectul, n-ar avea nicio legătură cu
activitățile KGB-ului.

Mărturii cutremurătoare de la masacrul de la Fântâna Albă: „Oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit“

Ne-am trezit de fapt cu o rană adâncă despre care știm
mai puțin și vinovații n-au fost pedepsiți și, mai mult decât atât, cei care au
fost în miezul și în nucleul acestei crime împotriva umanității nu au suportat
nicio daună, nici măcar reputațională, nici până în momentul de față. Adevărul
este departe, în arhivele serviciilor secrete sovietice și în arhivele
grănicerilor sovietici aflate la Moscova. Chiar dacă le-am citi și le-am
consulta, nu ne vor oferi nimic mai mult decât niște informații oficiale,
ideologizate, care sunt ferm convins că ar prezenta victimele ca fiind
agresori.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„În cazul masacrului de la Fântâna Albă, istoria este
mistificată grosolan“

După
destrămarea Uniunii Sovietice, cum a fost tratat subiectul?

Subiectul
s-a și politizat foarte mult și apar fel și fel de narațiuni false cum că doar
ucrainenii ar fi împușcat românii, apoi sunt și alte informații cum că erau și
români alături de ucraineni. Deci sunt multe mituri pe tema aceasta care au loc
într-un context al politizării discuțiilor, ceea ce nu prea ne place. Dar
adevărul rămâne: este o crimă sovietică împotriva unui popor care și-a dorit
libertate, care și-a dorit să scape de sub acest jug sovietic. Desigur că erau
și ucraineni în componența Uniunii Sovietice. Ucraina era acolo, dar erau și
ruși și alții, iar sistemul de rotație a grănicerilor sovietici este foarte
cunoscut. Inclusiv români de-ai noștri sau români basarabeni au fost grăniceri
în Kazahstan și invers. Deci modul acesta de a vedea și de a etniciza problema
mi se pare cel puțin iresponsabil.

Spuneți
că istoria este mistificată grosolan. Ce s-a întâmplat?

În anul
2021, pe pagina de Facebook a Administrației Regionale de Stat Cernăuți a fost
publicat un videoclip despre masacrul de la Fântâna Albă, în care istoria este
mistificată grosolan. În filmul asumat astfel de Administrația Regională din
Cernăuți spune că ar fi fost doar 50 de victime. Se trece peste faptul că era
vorba de etnici români și se cataloghează actul drept o provocare „planificată
și organizată conștient de către serviciile speciale românești împotriva
locuitorilor Bucovinei“. Comunitatea românească din regiunea Cernăuți a
reacționat prompt pe rețelele de socializare și în presă, iar Ambasada României
la Kiev a menționat că este obligatorie „respectarea adevărului istoric în
orice încercare de portretizare a masacrului care a avut loc la Fântâna Albă“.
Narațiunile sovietice privind tragedia de la Fântâna Albă urmăreau două
obiective principale: în primul rând, să ascundă detaliile acestui masacru și,
în al doilea rând, să-l prezinte ca pe o acțiune a agenților români și germani
cu scopul de a deculpabiliza regimul sovietic. În ziarul „Timp nou“ din data de
2 aprilie 1991, citat de „Monitorul bucovinean“, Partidul Comunist informa că
„în cursul lunii martie 1941, sub influența zvonurilor răspândite de agenții
serviciilor speciale ale Germaniei fasciste și României regale despre
colectivizarea forțată și luarea averii, deportarea în Siberia a persoanelor
care nu doresc să intre în colhoz, s-au intensificat încercările de trecere în
România a cetățenilor de naționalitate română din majoritatea raioanelor
regiunii Cernăuți“. La un moment dat, la 1 aprilie 1941, potrivit ideologilor
comuniști, mulțimea a început să tragă în ostași, iar subunitățile Armatei
Roșii au fost supuse unui tir de gloanțe. „Ca urmare a împușcăturilor de
răspuns au murit 24 de oameni, 43 au fost răniți. De la ei au fost luate o armă
și 10 cartușe de luptă pentru ea, 2 revolvere 4 pumnale. Tuturor răniților li
s-a acordat ajutor medical“, scria ziarul în anul în care s-a destrămat URSS.
Așadar, noua narațiune a autorităților regionale din Cernăuți este o continuare
a liniei ideologice sovietice, ce-i drept, mai adaptată la realitățile
mileniului III.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

„Parcă
și copacii plâng acolo“

Ați
fost vreodată acolo la vreo comemorare sau doar să vedeți cum arată locul? Am
înțeles că la un an de la masacru s-au pus acolo câteva cruci, dar că au
dispărut și ele.

Da,
sigur, am fost de mai multe ori. Comunitatea românească din regiunea Cernăuți
se adună acolo an de an, pe 1 aprilie. S-au adunat chiar și în perioada
pandemiei de COVID-19, cu greu, în grupuri izolate, dar practic n-a fost un an
după destrămarea Uniunii Sovietice când românii nu se adunau acolo să se roage
pentru sufletele celor uciși. Este un loc încărcat de multă emoție. Este un
poet cernăuțean, Vasile Bâcu, care are și un poem despre Fântâna Albă și el
spune foarte bine că „parcă și copacii plâng acolo“. Este o zonă în care
românii vin, se roagă, se adună, plâng împreună, se roagă împreună cu preoți
pentru cei care şi-au dat viaţa pentru România, pentru limba română, pentru
dorința de a fi alături de frații lor și nu au fost lăsați.

Alexandrina Cernov, academician din Cernăuţi: „Românii din Ucraina au de luptat şi pe frontul limbii române“

Însă
zona este în același timp una foarte necunoscută în privința istoriei. Mărturiile
spun că era o câmpie la Varnița. Apoi, după ce s-a întâmplat acel masacru, au
fost plantați copaci și vă dați seama că accesul la eventuale săpături sau
accesul la multe dintre probele acestor crime este mult mai greu. În anii ’90,
un grup de români au pus o cruce care să amintească de faptul că în acest loc,
în 1941, a început masacrul de la Fântână Albă. Crucea se află în pădure, dar
cel mai posibil, nu era chiar pădure acolo, pentru că mărturiile ne spun că în
timpul acestui masacru oamenii erau într-o câmpie, de fapt, iar unii au reușit
să se refugieze în pădure, deci pădurea era mult mai departe. Sovieticii au
plantat acolo o pădure să nu se mai știe nimic. Ulterior, în anii 2000, a fost
ridicat un monument mare din lemn, pe care s-a scris și în ucraineană, și în
limba română. Acolo se adună în momentul de față comunitatea românească din
regiunea Cernăuți.

A săpat
vreodată cineva după morții de acolo să se afle câte victime au fost? Este
posibil ca după mulți ani rudele celor morți să fi încercat să le recupereze
resturile pământești?

Vă dați
seama ce complicat a fost acest lucru dacă noi am intrat în cel de-Al Doilea
Război Mondial și apoi din nou am ajuns în tăcerea sovietică până în anii ’90,
deci timp de aproape 50 de ani era imposibil să sapi, să lucrezi. Da, avem
mărturii care ne spun că unii au venit la o comemorare și și-au identificat părinții
prin păduri, i-au adus acasă și i-au înmormântat sau unii s-au târât cumva,
s-au prefăcut că sunt morți, alții au fost găsiți morți, cum ar fi cuplul care
a fost găsit îmbrățișat. Sunt mărturii ale timpului, mai ales ale celor care au
supraviețuit și au ajuns în România. Din păcate, nu mai avem supraviețuitori în
momentul de față.

Adevărul
despre Fântâna Albă poate fi aflat printr-o combinație de surse. Avem nevoie de
sursele oficiale, care sunt ideologizate și ne-au prezentat acest subiect ca
fiind un fel de mic război, o răscoală a unor români la adresa grănicerilor
pașnici, așa cum a fost prezentat în istoriografia sovietică și în arhive ceea ce
s-a întâmplat la Fântâna Albă. O altă sursă sunt mărturiile. Așa trebuie
refăcută această poveste tristă când persoanele care puteau fi salvate au fost
aruncate în gropi comune. Nu se știe numărul morților. Se variază începând cu 1.000
și se ajunge până la 3.000 de oameni, majoritatea fiind români. Nu exclud că au
fost și reprezentanți ai altor popoare, însă majoritatea au fost români
bucovineni care au fost uciși la noua frontieră sovieto-română. Asta era
credința lor și asta era identitatea lor regională.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>