Radu Trifan, fondatorul Asociației Acasă în Banat și managerul Muzeului Satului Bănățean, a cutreierat aproape toate satele din Banat. El a vorbit pentru „Adevărul” despre casele vechi care dispar prin abandon, despre voluntarii care redau culoare așezărilor rurale și morile unicat.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Radu Trifan, managerul Muzeului Satului Bănățean din Timișoara și fondator al Asociației Acasă în Banat, a încercat, în ultimii ani, să readucă în atenție satele Banatului, prin inițiative care au ajuns să schimbe înfățișarea lor și percepția turiștilor despre ele.

Cel mai cunoscut proiect al asociației este Color the Village, început în 2019 și ajuns în 2026 la a opta ediție. În fiecare an, sute de voluntari ajung într-un sat din Banat și renovează fațadele caselor vechi care au păstrat arhitectura tradițională, specifică regiunii. După edițiile din Eftimie Murgu, Racovița, Ilidia, Fărășești, Valeapai, Altringen și Grădinari, proiectul a ajuns recent în satul Macedonia, din județul Timiș, ales pentru casele sale cu arhitectură specifică Banatului de Câmpie.

„Bilanțul? 27 de obiective — case, fosta cooperativă, școala, zugrăvită complet și înfrumusețată cu două picturi, și gardul bisericii. Mulțumiri tuturor celor peste 400 de voluntari de toate vârstele care au venit să ajute, fiecare după puterile lui, din timpul lui, atât cât a putut. Unii dintre ei au venit special din București sau Brașov, Caransebeș ori Oțelu Roșu, ca să dea o mână de ajutor. Mulți au ajuns acum prima dată la Macedonia, pe când alții locuiesc aici de ani buni. Unii au stat trei zile, alții au venit o zi sau numai câteva ore, ca să fie alături de noi. Fiecare ajutor a contat! Să ne tragem sufletul și să ne vedem cu bine la ediția din 2027!”, a informat Asociația Acasă în Banat, la finalul celor trei zile în care voluntarii au înfrumusețat casele din satul aflat la circa 40 de kilometri de Timișoara.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Morile de apă, o comoară a satelor din Banatul Montan

Un alt proiect inedit al asociației s-a numit „Țara Morilor de Apă” și a fost dedicat morilor de apă din Banatul montan, care au rămas repere ale vieții din satele regiunii. Voluntarii Asociației Acasă în Banat au străbătut peste 100 de localități din Caraș-Severin, au parcurs aproape 10.000 de kilometri și au identificat, fotografiat și cartografiat 243 de mori de apă. Dintre acestea, 82 erau încă folosite, 47 erau funcționale, dar oprite, iar 114 erau nefuncționale sau degradate.

Asociația a realizat un ghid al morilor de apă din Caraș-Severin, o expoziție itinerantă și un site dedicat, iar apoi, prin proiectul „Salvăm Morile de Apă”, a intervenit, alături de voluntari și de comunitățile locale, la mori din Gârnic, Șopotu Vechi și Pârvova. Au fost refăcute acoperișuri, pereți, fundații, podețe și canale de aducțiune a apei, iar unele mori au fost repuse în funcțiune sau incluse în trasee turistice locale.

Radu Trifan a explicat, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum s-au schimbat satele Banatului în ultimele decenii, ce se pierde odată cu degradarea caselor vechi, cum pot voluntarii să redea culoare comunităților rurale și de ce morile de apă rămân repere importante ale acestor locuri.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

ADEVĂRUL: Cum vedeți astăzi satele Banatului, după atâtea locuri pe care le-ați vizitat și după atâtea ediții ale proiectului Color the Village?

Radu Trifan: În primul rând, trebuie să spun că vizitez satele Banatului în mod sistematic de aproape 20 de ani. Probabil mi-au mai rămas doar câteva în care nu am ajuns în toți acești ani. Pot spune că, atât în județul Timiș, cât și în județul Caraș-Severin, au mai rămas puține sate pe care să nu le fi văzut.

Am o idee despre aproape fiecare în parte, iar în unele sate am avut proiecte, contacte, conexiuni. Am ajuns în foarte multe sate și prin proiectele umanitare pe care le-am desfășurat, iar în altele datorită cercetării pe care am făcut-o pentru morile de apă. Am căutat morile din Banat și, în felul acesta, am ajuns în multe locuri despre care știam foarte puține lucruri.

Această experiență m-a ajutat foarte mult, atât în activitatea asociației, cât și în proiectul Color the Village, care este complementar. Proiectul s-a desfășurat în sate în care eu fusesem deja și în care noi, ca asociație, avuseserăm deja contacte. Deci nu a fost niciodată un sat cu totul nou pentru noi.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Se mai văd astăzi influențele românești, șvăbești, sârbești sau maghiare în arhitectura satelor bănățene?

Da. În mod clar, ele sunt încă vizibile. Însă, când mă uit în urmă, față de acum 20 de ani, procesul de transformare este foarte vizibil. Există o modernizare accelerată a satelor, care, până la un punct, este bună, pentru că oamenii de la sat își doresc să trăiască mai bine.

Însă, în ceea ce privește patrimoniul, arhitectura vernaculară și trăsăturile care dau coerență și fac din satul bănățean ceea ce este, acolo, din păcate, suferim o pierdere. Suntem pe minus. Din acest punct de vedere, activitatea noastră la asociație este un răspuns tocmai la acest fenomen.

Ce se pierde în aceste sate: casele, elementele de arhitectură, meșterii, memoria locului?

Câte puțin din fiecare. În primul rând, se pierd casele vechi. Multe sunt reconstruite sau modificate folosind tehnici moderne de izolare a fațadelor, iar astfel se renunță la fațadele baroce, frumos colorate, cu influențe șvăbești, chiar și în satele românești.

Se renunță la aceste opere de artă anonime, realizate în urmă cu 100 de ani sau chiar mai mult de meșteri populari care aveau un concept despre estetica locului. În locul lor apar elemente prefabricate, din plastic sau polistiren, materiale comune, de slabă calitate. Toate aceste elemente decorative sunt date jos, de multe ori sub pretextul că sunt prea scumpe sau că nu mai există meșteri. Dar nu este întru totul adevărat.

De multe ori se face un exces de zel și, din păcate, a devenit o modă. O modă care a pornit și de la clădirile publice. Să ne gândim la toate primăriile care au trecut prin moda clădirilor portocalii. La un moment dat, aproape toate primăriile erau renovate și deveniseră niște clădiri portocalii, cu ferestre termopan aproape identice, fără niciun fel de personalitate.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

De aici, moda s-a transmis către gospodării, dar și către biserici, școli și alte clădiri publice.

Aceste case vechi, care își păstrează patina timpului, ar putea fi păstrate fără costuri foarte mari? Ce recomandări ați avea?

Sigur că da. Ele se pot păstra, bineînțeles. Condiția principală este întreținerea frecventă. Așa au fost construite și păstrate de-a lungul timpului.

Să ne gândim la bătrânii care, pe vremuri, zugrăveau casa o dată pe an, iar cei mai zeloși chiar de două ori pe an. În Banat, zugrăvirea casei o dată pe an era aproape obligatorie.

Acest obicei s-a pierdut. A venit apoi perioada comunistă, în care, din lipsă de timp, din comoditate sau pentru că oamenii aveau alte priorități, fațadele vechi, de dinainte de 1940, au fost date jos și înlocuite cu fațade cu strop de ciment. Stropul de ciment a fost la mare modă în anii ’60–’70. S-au răspândit acel gri și alte culori care nu fuseseră cunoscute până atunci, iar casele au rămas neîngrijite.

Satul colorat din munți, plin de navetiști. „Facem 100 de kilometri până la Timișoara, dar nu avem de ce să ne mutăm”

Ideea principală era ca oamenii să nu mai fie nevoiți să facă acea zugrăvire anuală. Însă acest lucru nu a făcut decât ca estetica satului să decadă în timp.

Cum reacționează localnicii când văd că vin mulți voluntari să le repare fațadele, porțile sau gardurile?

Reacțiile sunt amestecate. În primul rând, sunt reacțiile de bucurie ale celor care sunt beneficiari sau ale celor care țin la satul lor și se bucură pentru orice pas înainte.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Apoi sunt reacțiile de neîncredere ale celor care nu înțeleg acest demers. Am avut parte de tot felul de experiențe cu localnicii. Unii erau chiar convinși că nu este nevoie de așa ceva, că o casă zugrăvită este mai degrabă o bătaie de cap, pentru că trebuie întreținută mai des, și preferau griul. Spuneau că nu se vede praful, că nu se stropește.

Din păcate, acest mod de a gândi este foarte răspândit. Dar știm foarte bine, prin comparație cu Occidentul, unde mergem în vacanță și vedem acele sate minunate, frumos zugrăvite și întreținute, că estetica locului contează foarte mult.

În satele noastre, acest aspect este adesea neglijat. Oamenii gândesc mai degrabă practic: fațada și exteriorul casei să dea cât mai puțin de lucru, iar eforturile se duc spre interior. De multe ori, o casă arată jalnic la exterior, dar în interior are toate dotările și poate fi amenajată foarte modern.

Ce fel de oameni vin ca voluntari? Sunt din Banat sau vin și din alte zone ale țării?

Marea majoritate a voluntarilor sunt din Banat și, mai precis, din Timișoara. Timișoara este locul care ne aduce cei mai mulți voluntari, pentru că este un oraș cosmopolit, un oraș deschis, cu mulți absolvenți de facultate, oameni cu studii superioare, care rezonează cu mesajul nostru și înțeleg urgența păstrării acestor valori de arhitectură rurală.

Acest lucru se vede și la nivelul orașului. Timișoara este privilegiată din acest punct de vedere. Aici există o cunoaștere și o înțelegere mult mai bună a importanței patrimoniului. Centrul istoric al Timișoarei și cartierele istorice sunt protejate, iar publicul își dorește să le vadă renovate și întreținute.

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Însă, de îndată ce ieșim din oraș, situația se schimbă. Pentru noi, publicul din Timișoara este foarte important, pentru că mulți dintre timișoreni se trag, de fapt, din aceste locuri, din satele din Timiș și Caraș-Severin. Mulți au bunici, rude, legături cu satul bănățean. Sunt, cumva, aproape de el.

Pot deveni casele vechi, morile de apă și satele în care a ajuns Color the Village parte dintr-un traseu turistic al Banatului?

Nu neapărat. Eu nu aș vedea lucrurile sub forma unui traseu. Nu aceasta este ideea.

Ideea este să ridicăm nivelul general de conștientizare, pentru că avem patrimoniu valoros și în sate care nu au foarte mult potențial turistic. Dar asta nu le împiedică să rămână niște oaze de arhitectură valoroasă, care contribuie la creșterea calității vieții.

Până la urmă, un turist vine și pleacă. Dar nivelul de trai dintr-o localitate este dat și de calitatea arhitecturii locului respectiv. Dacă ai doar kitschuri, doar case care nu respectă niciun fel de etică arhitecturală, evident că spațiul public și nivelul de trai sunt mai jos decât în orașe sau în alte zone dezvoltate.

Trebuie să conștientizăm că și publicul, și sătenii trebuie să înțeleagă acest lucru. Nimeni nu vrea să-și crească copiii într-un sat decăzut, cu case abandonate, fără identitate. Iar când copiii văd diferența față de alte locuri, primul lucru pe care și-l doresc este să plece din sat, în alte țări sau oriunde altundeva.

Acest lucru va continua dacă nu facem ceva ca să protejăm ceea ce este frumos în satele din Banat și, în general, în satele din România.

Ce rol au morile de apă în memoria satelor și câte dintre ele mai pot fi salvate? Care sunt pericolele pentru acest patrimoniu?

publicitate„); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Noi ne-am axat pe salvarea sau, în orice caz, pe promovarea morilor din Banat pentru că aici s-au păstrat foarte multe mori. Sunt foarte interesante, mai ales în Banatul de munte, unde există numeroase mori cu roată orizontală, cu ciutură, instalații primitive care în alte zone ale țării au dispărut complet.

Nu mai vorbim de Europa, unde aproape că nu mai există acest tip de construcții și instalații. Faptul că noi încă le avem, că sunt in situ și că o bună parte dintre ele sunt încă folosite, le transformă în obiective turistice și în valori de cultură și tehnică populară autentică.

Ele există în Banatul de munte și vrem să le promovăm. Sunt importante din acest punct de vedere, iar tot ce am făcut noi în privința morilor a fost, până la urmă, pentru a ajuta comunitățile să nu-și piardă aceste elemente.

Vorbim despre mori, despre case, dar și despre alte clădiri, pentru că în Banat nu mai avem o varietate foarte mare de obiective. Din păcate, nu mai avem castele, nu mai avem obiective de mare interes, nu avem sate medievale, cum sunt în Transilvania sau în alte părți ale Europei. Tocmai de aceea, ceea ce există este foarte prețios și nu trebuie distrus.

Comuna din România care „s-a mutat” în Austria. „Femeile unde ar fi putut să lucreze aici? Așa se duc acolo, la babe”

Mai există oameni care știu să repare sau să întrețină aceste mori? Sunt greu de reparat?

Marea majoritate a morilor mici au fost deținute în devălmășie, de mai multe familii. Nu putem vorbi despre un morar sau despre un meșter anume, ci despre cunoștințe răspândite la nivelul întregului sat.

Toată lumea știe să folosească o moară de acel tip. Dau exemplul Rudăriei. La Rudăria putem spune că toți localnicii sunt morari și toți știu câte ceva despre cum se întreține și cum se repară o moară. Mai ales bărbații.

Nu sunt cunoștințe tehnice foarte complexe, pentru că vorbim despre mori relativ primitive. În schimb, morile mari, specifice Banatului de câmpie, mai ales în județul Timiș, sunt instalații industriale mult mai complexe. Acolo avem cu adevărat o mare problemă.

Patrimoniul industrial, în ansamblu, se pierde într-un ritm extraordinar. Este păcat să vedem cum, sub ochii noștri, în fiecare an mai dispare câte o moară care are dotări sau instalații vechi de aproape o sută de ani.

În Occident, de exemplu, acest lucru nu se întâmplă. Patrimoniul se păstrează și se pune în valoare. Se fac muzee locale, se dezvoltă mici afaceri de familie în jurul acestor mori. La noi, în schimb, procesul de distrugere continuă.

Cum vă descurcați cu resursele? Reușiți să strângeți voluntari, dar cum stați cu partea materială? Colaborați cu primăriile, găsiți sponsori?

Legat de voluntari, este adevărat că la proiectele mari avem mulți voluntari. Însă, la proiectele mai mici, rămâne o dificultate mare, pentru noi ca și pentru alte asociații, să avem un flux constant de voluntari și oameni dedicați.

Avem un nucleu dur de voluntari, dar este tot timpul nevoie de mai mulți. Nu sunt niciodată suficienți. Este nevoie de mai mult voluntariat.

În ceea ce privește resursele financiare, noi, ca asociație, ne-am concentrat 99 la sută pe fonduri private. Cu mici excepții, am avut doar două proiecte de mici dimensiuni cofinanțate de consilii județene, unde am aplicat și am obținut fonduri publice.

În rest, marea majoritate a fondurilor le-am obținut din donații și sponsorizări. Aici trebuie să spun că suntem într-o poziție cumva privilegiată, pentru că echipa noastră este din Timișoara, iar Timișoara are multe companii mari, multinaționale, cu forță economică și posibilitatea de a finanța proiecte viabile.

Noi ne-am dat tot interesul și am încercat să fim competitivi, pentru că există tot timpul o concurență destul de mare între proiectele depuse de asociații. În bună parte, am reușit să atragem finanțări.

Însă, chiar dacă am atras fonduri, situația economică ne-a pus tot timpul în dificultate. În domeniul nostru, fiind o asociație care se ocupă de renovări, șantiere și lucrări practice, aproape toate materialele de construcții și-au dublat sau chiar triplat prețurile.

Este foarte greu să facem față. Ceea ce făceam la început cu 1.000 de lei, astăzi ne costă 2.500 sau 3.000 de lei. Este dificil să ții pasul cu creșterea prețurilor.

Dar, atât cât reușim, facem ce putem. Iar când nu vom mai putea, atunci nu vom mai face. Suntem însă optimiști. Am încercat să ne descurcăm, iar oamenii au venit aproape de noi.