BRD GROUPE SOCIETE GENERALE SA, cu sediul în Bdul. Ion Mihalache nr. 1-7, titulară a Autorizației de Construire nr. 206/18/M/36563 din 12.06.2026, emisă de Primăria Sectorului 1 al Municipiului București, anunță începerea lucrărilor de construire pentru obiectivul:
‘INTERVENȚII LA ANVELOPĂ, REFACEREA FAȚADELOR PLACATE CU PLĂCI DE PIATRĂ DEMONTATE ÎN REGIM DE URGENȚĂ CONFORM A.D. NR. 329/25/M/04.10.2024, REPARAȚII LA FAȚADELE CORTINĂ ȘI FAȚADELE STRUCTURALE, PRECUM ȘI AMENAJĂRI ÎN ZONA ACCESULUI PRINCIPAL, INCLUSIV PLATFORME PIETONALE ȘI CAROSABILE’
situat în municipiul București, sectorul 1, Bdul. Ion Mihalache nr. 1-7.
Lucrările vor începe la data de 12.10.2026.

Pentru tot mai mulți români, moartea unui câine sau a unei pisici înseamnă pierderea unui membru al familiei. Dincolo de durere apare însă o problemă despre care se vorbește puțin: ce faci cu animalul după moarte dacă în orașul tău nu există un cimitir dedicat? În România, infrastructura pentru înhumarea animalelor de companie rămâne redusă și inegal distribuită, iar Constanța este unul dintre orașele în care această lipsă devine vizibilă.

Cât timp animalul este sănătos, puțini proprietari se gândesc la această zi.

Există veterinarul la care merg pentru vaccinuri și tratamente, magazine specializate, pensiuni, saloane de cosmetică, parcuri și tot mai multe servicii construite în jurul animalelor de companie.

Dar când un câine sau o pisică moare, proprietarul descoperă că pentru ultima etapă opțiunile pot fi mult mai puține.

Unde poate fi dus animalul? Poate fi îngropat? Cine îl poate prelua? Există un crematoriu? Poate familia să primească cenușa? Și unde se află cel mai apropiat cimitir pentru animale de companie?

Sunt întrebări administrative și practice care apar într-un moment profund personal.

Un serviciu care există în România, dar nu peste tot

România are exemple de cimitire dedicate animalelor de companie. În zona București–Ilfov funcționează Raiul Animalelor, la Cățelu, un operator care afirmă că și-a început activitatea în 2003.

La Codlea, în județul Brașov, a fost deschis în 2022 cimitirul EDEN, iar în Hunedoara funcționează Rămas Bun, un alt spațiu dedicat înhumării animalelor.

Problema este distribuția acestor facilități.

O familie care locuiește aproape de un asemenea loc are posibilitatea de a alege un mormânt pe care îl poate vizita ulterior. Pentru un proprietar aflat într-un oraș sau județ fără cimitir, aceeași alegere poate presupune transport pe distanțe considerabile.

O inventariere exactă a unităților autorizate la nivel național necesită date actualizate de la autoritățile sanitar-veterinare. Căutările pe internet nu sunt suficiente: sub aceeași denumire pot apărea cimitire propriu-zise, crematorii, firme de transport, servicii memoriale sau simple locații introduse pe hărțile online.

De aceea, o listare cu denumirea „cimitir de animale” nu ar trebui confundată automat cu existența unei facilități autorizate pentru înhumare.

Ce faci când animalul moare și orașul tău nu are un cimitir?

Aceasta este, de fapt, întrebarea cea mai importantă pentru proprietar.

Prima reacție poate fi aceea de a găsi un loc apropiat și de a îngropa animalul acolo: în curtea casei, pe un teren al familiei sau într-o zonă din afara orașului.

Din punct de vedere sanitar-veterinar însă, gestionarea corpului unui animal decedat este reglementată, iar înhumarea animalelor de companie trebuie făcută cu respectarea normelor aplicabile. Înaintea unei înhumări pe cont propriu, proprietarul ar trebui să solicite informații de la medicul veterinar sau DSVSA cu privire la soluțiile legale disponibile în situația concretă.

Restricțiile au și explicații practice: protejarea solului și a apelor subterane, reducerea riscurilor sanitare și împiedicarea accesului altor animale la corp.

Cu alte cuvinte, faptul că un teren aparține familiei nu înseamnă automat că orice formă de înhumare poate fi realizată acolo.

Iar când nu există un cimitir autorizat în apropiere, proprietarul trebuie să se orienteze către celelalte soluții disponibile.

De ce nu apar mai multe cimitire pentru animale?

La prima vedere, un asemenea proiect pare relativ simplu. Este nevoie de un teren, parcele, alei și o împrejmuire.

În realitate, condițiile sunt mult mai complexe.

Documentarea preliminară asupra normelor aplicabile indică cerințe privind suprafața terenului, amplasamentul, distanțele față de anumite obiective, nivelul apei freatice și accesul, precum și necesitatea unor avize din domeniul sanitar-veterinar, al sănătății publice și al protecției mediului.

Un cimitir trebuie să dispună și de infrastructură pentru funcționarea propriu-zisă: împrejmuire, căi de acces și parcele organizate, spații tehnice și condiții adecvate pentru păstrarea temporară a animalelor.

Apare astfel un paradox.

Terenul trebuie să fie suficient de aproape de oraș pentru ca proprietarii să poată ajunge ușor la el, dar, în același timp, trebuie să îndeplinească cerințele sanitar-veterinare, de mediu și urbanistice.

Există și problema investiției pe termen lung. Regimul unui teren utilizat pentru înhumarea animalelor poate presupune restricții inclusiv după încetarea activității. Condițiile exacte și perioada aplicabilă trebuie verificate pentru fiecare proiect cu autoritățile competente.

Aceste elemente pot explica de ce dezvoltarea unui cimitir este mai complicată decât pare, însă ele nu trebuie transformate automat în explicația lipsei unui asemenea obiectiv într-un anumit oraș. Pentru aceasta sunt necesare documente și răspunsuri din partea autorităților și investitorilor.

Constanța, un oraș care discută problema de aproape un deceniu

Constanța este un exemplu relevant.

Orașul nu dispune în prezent de un cimitir fizic pentru animale de companie disponibil publicului, deși ideea amenajării unuia nu este nouă.

Documente publice ale Primăriei Constanța arată că încă din 2017 Comisia Tehnică de Urbanism și Amenajarea Teritoriului a analizat o solicitare privind elaborarea unui PUZ pentru un „parc – cimitir animale de companie”.

Pentru proiect a fost emis un aviz de oportunitate.

Un asemenea aviz reprezintă însă doar o etapă dintr-un proces mult mai lung și nu înseamnă că proiectul urma automat să fie construit.

La aproape un deceniu distanță, întrebarea rămâne: ce s-a întâmplat cu proiectul și de ce Constanța nu are încă un cimitir funcțional pentru animale de companie?

Răspunsul nu ar trebui presupus.

Trebuie stabilit, pe baza documentelor administrației și a răspunsurilor instituțiilor implicate, dacă proiectul a întâmpinat probleme administrative, funciare, economice, de mediu sau dacă pur și simplu investiția nu a mai continuat.

În paralel, apar și inițiative private noi. Memorial PET Constanța readuce în discuție dezvoltarea unor servicii dedicate animalelor după moarte, dar stadiul oricărui proiect fizic de cimitir trebuie diferențiat clar de serviciile deja disponibile și documentat prin autorizațiile și informațiile actualizate ale operatorului.

Constanța devine astfel nu doar un caz local, ci exemplul unei întrebări care privește numeroase orașe din România: ce se întâmplă când relația oamenilor cu animalele s-a schimbat, dar infrastructura nu a ținut același ritm?

Incinerarea, alternativa pentru orașele fără cimitir

Atunci când înhumarea într-un cimitir dedicat nu este accesibilă, una dintre principalele opțiuni este incinerarea animalelor de companie.

Există însă două servicii diferite, iar proprietarul trebuie să știe exact ce alege.

În cazul unei incinerări individuale a animalelor de companie, animalul este incinerat separat, astfel încât cenușa rezultată să poată fi identificată și returnată familiei.

În funcție de operator, serviciul poate începe chiar de la domiciliu sau cabinetul veterinar: animalul este preluat, transportat către unitatea autorizată și incinerat, iar ulterior familia primește cenușa într-o urnă.

Pentru mulți proprietari, urna devine echivalentul unui loc de veci. Poate fi păstrată acasă sau integrată într-un ritual personal de comemorare.

În cazul incinerării colective, procesul implică mai multe animale, iar cenușa individuală a companionului nu este returnată proprietarului.

Diferența trebuie explicată clar înainte de alegerea serviciului. Un preț mai mic poate fi important pentru o familie, dar la fel de important este ca proprietarul să știe dacă va primi sau nu cenușa animalului său.

Transportul poate conta aproape la fel de mult ca existența unui crematoriu

Distanța dintre orașele fără infrastructură și unitățile autorizate poate fi compensată parțial prin servicii de preluare și transport.

Acesta ar putea fi unul dintre elementele importante ale unui sistem național mai funcțional.

Nu este obligatoriu ca fiecare municipiu să aibă propriul crematoriu și propriul cimitir. Pot exista centre regionale, dacă proprietarii au acces la servicii prin care animalul este preluat în condiții corespunzătoare și transportat către acestea.

Cabinetele veterinare pot avea un rol important în acest circuit, inclusiv prin informarea proprietarilor asupra variantelor disponibile înainte ca aceștia să ajungă într-o situație de urgență.

Pentru o familie care tocmai și-a pierdut animalul, diferența dintre „există un crematoriu la 200 de kilometri” și „venim să preluăm animalul” este considerabilă.

Cimitirul virtual, un alt fel de loc de reculegere

Există și o nevoie pe care nici transportul, nici incinerarea nu o rezolvă complet: nevoia unui loc în care amintirea animalului să rămână.

Pentru proprietarii care nu au un mormânt pe care să îl viziteze, o asemenea funcție poate fi îndeplinită, cel puțin simbolic, de un cimitir virtual pentru animale de companie.

Memorialele digitale permit păstrarea fotografiei animalului, numelui, perioadei în care a trăit, poveștii sale și mesajelor familiei.

Memorial PET operează deja o secțiune „In memoriam”, concepută ca spațiu virtual de comemorare.

Un asemenea serviciu nu înlocuiește însă un cimitir în sensul propriu al cuvântului. Nu rezolvă problema corpului animalului și nu poate substitui procedurile necesare pentru incinerare sau înhumare.

Poate rezolva altceva: nevoia unui loc simbolic care rămâne accesibil indiferent de distanță.

Pentru unele familii, formula poate fi incinerare individuală, urnă și memorial digital. Pentru altele, acolo unde există infrastructură, poate fi înhumare și un mormânt fizic.

Modul în care oamenii își comemorează animalele rămâne o alegere profund personală.

O hartă a României ar arăta mai bine problema

Pentru a înțelege adevărata dimensiune a fenomenului nu este suficient să numărăm cimitirele existente.

Ar trebui să știm și cât de departe sunt oamenii de ele.

O hartă națională ar putea marca toate cimitirele autorizate și funcționale, crematoriile și serviciile de preluare, apoi marile orașe care nu dispun de asemenea facilități.

Pentru fiecare ar putea fi calculată distanța rutieră până la cea mai apropiată opțiune.

Imaginea ar permite evaluarea separată a unor regiuni precum Dobrogea, Moldova, Oltenia sau sud-estul țării și ar arăta dacă problema este lipsa totală a serviciilor sau, mai degrabă, concentrarea lor în câteva zone.

Dar pentru realizarea corectă a acestei hărți este necesară mai întâi o listă oficială și actualizată a operatorilor autorizați.

Nu avem nevoie neapărat de un cimitir în fiecare oraș

Extinderea infrastructurii nu trebuie să însemne obligatoriu câte un cimitir pentru animale în fiecare municipiu.

O soluție poate fi dezvoltarea unor cimitire regionale în zone periurbane, conectate cu mai multe orașe prin servicii autorizate de preluare și transport.

O altă măsură utilă ar fi publicarea unei liste oficiale și ușor accesibile a operatorilor autorizați, cu precizarea exactă a serviciilor pe care le oferă.

Cabinetele veterinare ar putea integra mai bine informațiile despre opțiunile existente, astfel încât proprietarii să știe din timp ce pot face în cazul decesului animalului.

Iar incinerarea individuală, incinerarea colectivă, înhumarea animalelor de companie, urnele și memorialele digitale pot funcționa împreună, nu neapărat ca servicii concurente.

Ultimul rămas-bun nu ar trebui organizat în grabă

România s-a schimbat în relația cu animalele sale.

Cheltuim pentru sănătatea lor, le luăm cu noi în vacanțe, căutăm restaurante și hoteluri pet-friendly și le considerăm, în multe familii, parte din casă.

Există însă un moment în care această infrastructură devine brusc mult mai săracă: sfârșitul vieții animalului.

Cimitirele existente demonstrează că un loc fizic de reculegere este posibil. Serviciile de incinerare animale de companie arată că distanța poate fi depășită printr-un alt model. Iar apariția unor servicii precum cimitirul pentru animale de companie virtual arată că și felul în care ne raportăm la memorie se schimbă.

Constanța este doar una dintre localitățile în care această discuție trebuie purtată. Faptul că un proiect de parc-cimitir ajunsese pe masa administrației locale încă din 2017 arată că întrebarea există de ani buni.

Ce lipsește încă este imaginea completă: câte cimitire autorizate avem în România, câți oameni se află la sute de kilometri de ele, de ce proiectele începute în anumite orașe nu au fost finalizate și ce obstacole întâmpină investitorii care încearcă astăzi să construiască asemenea facilități.

Până când aceste răspunsuri și o infrastructură mai accesibilă vor exista, proprietarii au nevoie măcar de informație clară.

Pentru că moartea unui animal cu care ai trăit zece sau cincisprezece ani este deja un moment suficient de greu.

Ultimul rămas-bun nu ar trebui să înceapă cu întrebarea: „Și acum, unde îl duc?”

Ai găsit modelul perfect, ești gata să comanzi și te blochezi la ultima căsuță: mărimea. Nu ai fost niciodată măsurat, inelul pe care îl porți l-ai primit cadou, iar diferența dintre două mărimi vecine pare infimă. În realitate, un milimetru în plus sau în minus decide dacă porți inelul zilnic sau îl lași în cutie. Vestea bună e că măsurătoarea se poate face acasă, în câteva minute, dacă respecți câteva reguli simple.

Momentul măsurătorii contează mai mult decât crezi

Degetele nu au aceeași dimensiune tot timpul. Se umflă pe căldură, după sport, după o masă sărată sau seara, după o zi în picioare, și se subțiază dimineața și pe frig. Chiar și la modelele de inele aur simple, fără pietre, diferența de o jumătate de mărime se simte imediat. De aceea, măsoară la mijlocul zilei, la temperatura camerei, și repetă măsurătoarea în două-trei zile diferite.

În sistemul european, mărimea corespunde circumferinței degetului exprimate în milimetri: dacă degetul are în jur de 54 de milimetri, mărimea este 54. E o convenție comodă, pentru că îți permite să lucrezi direct cu ce măsori, fără tabele de conversie. Alte sisteme, cum sunt cel britanic cu litere sau cel american cu cifre de la 3 în sus, cer o conversie în plus, așa că verifică întotdeauna în ce sistem sunt trecute mărimile acolo de unde comanzi.

Metoda cea mai sigură: un inel pe care îl porți deja

Dacă ai un inel care ți se potrivește bine pe degetul vizat, măsoară-i diametrul interior cu o riglă, de la margine la margine, și înmulțește rezultatul cu 3,14. Vei obține circumferința, adică exact mărimea. Când alegi verighete aur pentru amândoi, măsurați fiecare deget separat: diferențele dintre două persoane, dar și între mâna dreaptă și cea stângă, sunt aproape întotdeauna mai mari decât vă așteptați.

Ai grijă ca inelul de referință să fie purtat pe același deget cu cel pe care îl vei purta pe cel nou. Un inel care stă bine pe inelarul drept poate fi prea strâns pe cel stâng, chiar dacă vorbim despre aceeași persoană.

Fâșia de hârtie, când nu ai de unde împrumuta un inel

A doua metodă cere doar o foaie de hârtie, o foarfecă și o riglă. Trei pași și ai rezultatul:

• taie o fâșie de hârtie lată de aproximativ un centimetru și înfășoar-o în jurul degetului, la baza lui;
• strânge-o cât să treacă peste articulație fără să te doară, apoi marchează cu un pix punctul de suprapunere;
• desfă fâșia, măsoară distanța de la capăt până la semn în milimetri și ai circumferința.

Evită sfoara și ața: se întind, se răsucesc și dau erori de un milimetru-doi, adică exact cât nu îți permiți. Dacă rezultatul cade între două mărimi, alege mărimea mai mare — un inel ușor larg se poate purta, unul prea strâns nu.

Lățimea modelului schimbă calculul

Un inel lat acoperă o suprafață mai mare a degetului și se simte mai strâns decât unul subțire de aceeași mărime. Regula practică este să adaugi o jumătate de mărime la modelele late de peste șase milimetri. La fel, dacă ai articulația mai pronunțată, alege mărimea care trece peste articulație și acceptă că inelul va sta puțin mai lejer la bază.

Greșelile care se repetă cel mai des

Măsurătoarea făcută iarna, imediat după ce ai intrat în casă, dă cu siguranță o mărime prea mică. La fel și cea făcută pe un deget care tocmai a ținut o geantă grea. Iar dacă alegi un inel cadou și încerci să ghicești după un inel găsit prin sertar, verifică întâi pe ce deget îl purta: multe surprize ratate pornesc exact de aici. Și nu te baza pe o probă rapidă pe propriul deget mic: raportul dintre degete diferă de la o persoană la alta și te poate duce cu ușurință cu o mărime alături.

Măsoară de două ori, notează rezultatul și abia apoi comandă. Cinci minute de atenție acum îți economisesc un drum la atelier mai târziu și, mai ales, îți dau un inel pe care îl porți fără să te gândești la el.