Un război intens purtat prin intermediari între Rusia și NATO are loc în paralel cu cel din Ucraina, mult mai puțin cunoscut europenilor. Profesorul român decorat de Franța explică, într-o analiză pentru „Adevărul”, cum a ajuns Africa teatrul unor confruntări subterane între Rusia și NATO, dar și rolul românilor.

Nu mai e demult un secret că Rusia și statele NATO se înfruntă într-un război intens prin proxy (intermediari) în Ucraina și Orientul
Mijlociu. Nu e însă singurul teatru de luptă într-un război hibrid. Mult mai puțin mediatizat este conflictul care a degenerat
într-un război în toată regula prin proxy, în Africa. Miza e
enormă: continentul negru are zăcăminte naturale uriașe, unele
mai necesare ca aerul unor industrii întregi, dar și un sistem de
alianțe ce s-ar putea dovedi vital.

Profesorul
Sergiu Mișcoiu explică, într-o analiză pentru „Adevărul”,
cum decurg ostilitățile și cum se implică în conflict diplomați
români, ca parte a Uniunii Europene, dar și mercenarii români, pioni într-un joc de șah extrem de complex. Decorat de statul francez cu
medalia de Ofițer al Laurilor Academici pentru activitatea sa, Sergiu Mișcoiu este profesor la Universitatea Paris-Est
Marne-la-Vallée și la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj și este
expert în radicalism și extremism, dar și în teoria relațiilor
internaționale și sistemele politice ale Africii francofone.

Rușii și chinezii, marii câștigători. Pentru moment

În
ultima perioadă, spune el, occidentalii au pierdut teren în Africa,
iar marii câștigători sunt rușii și chinezii. Totuși, actuala
tendință nu este ireversibilă. Sergiu Mișcoiu explică și cum
s-a ajuns în această situație.

„Franța
a pierdut masiv teren în ultimul timp în Africa Centrală și de
Vest din cauza unei combinații de factori. În primul rând, noile
generații de africani care nu au cunoscut epoca postcolonială sunt
educate într-un spirit mai degrabă contestatar și protestatar,
acuzând regimurile din statele africane de supunere față de fosta
putere colonială, Franța. Apoi avem strategia Rusiei de a ocupa
spațiul virtual pentru a influența masiv tinerele generații
africane. Fermele de troli create de fostul aliat al Kremlinului,
Evghenii Prigojin (asasinat în 2023), au fost activate în țările
din Sahel și din Africa de Vest, iar rezultatul a fost unul peste
așteptări pentru că o bună parte a tinerilor care deja aveau
sentimente anticoloniale au aderat la sistemul pe care l-a pus în
operă propaganda rusă”, spune profesorul român.

Un
alt motiv pentru care Franța sau SUA au pierdut mult teren în
Africa este faptul că trupele paramilitare rusești, inclusiv
Wagner, au reușit să-i convingă pe liderii locali să-i alunge pe
occidentali.

„În
fine, dar nu în ultimul rând, faptul că în conflictele interne
din mai multe țări din regiune, companiile paramilitare rusești în
special faimosul Wagner, controlat de același Prigojin, astăzi
înlocuit de Africa Corps, controlat direct de Moscova, au acționat
pentru a-i proteja pe cei aflați la putere sau pentru a-i sprijini
pe cei care, prin insurecție armată sau prin planificarea unor
lovituri de stat, au vrut să ajungă la putere. Sprijinul acordat de
Wagner celor pe care au ales să îi ajute a venit la pachet cu
obligația de a susține politica Rusiei și de a ataca prezența în
regiune a Franței și Statelor Unite ale Americii”, mai spune
expertul.

Exemplul „Belarusului Africii”

În
acest sens, el vine cu exemplul Republicii Centrafricane, un fel de
„Belarus al Africii”. În paralel, Rusia și-a îndeplinit și un
obiectiv important și are oricând este nevoie sprijinul Republicii
Centrafricane, țară care votează la ONU urmând liniile trasate de la Moscova.

„Exemplul
cel mai concludent este Republica Centrafricană, unde președintele
Justin Touadera, ales în 2016, aflat într-un război civil cu
facțiunile rebele, a rămas la putere cu sprijinul direct al fostelor
trupe Wagner. Începând cu 2017, oamenii de influență ai
Kremlinului au devenit tot mai prezenți, inclusiv în cercul intim
al președintelui, făcându-l dependent de sprijinul Wagner.
Pretențiile acestora au crescut, iar guvernul centrafican a fost
obligat să îi răsplătească inclusiv prin concesionarea unor
exploatări miniere într-o formă oficială sau informală.
Republica Centrafricană este deci un caz extrem, în care
corporațiile paramilitare controlate de Moscova au ajuns să
constituie garda pretoriană a președintelui, iar ologarhii ruși să
aibă acces direct la resursele naturale ale țării. Nu e de mirare
că Rusia poate conta pe susținerea indefectibilă a Republicii
Centraficane prin voturi în Adunarea Generală a ONU sau în decizii
luate de Uniunea Africană. Pe culoarele Kremlinului se vorbește
despre Republica Centrafricană ca fiind un „Belarus al Africii”,
care pune în aplicare planurile lui Putin pentru Africa”, susține
Mișcoiu.

Însă
Kremlinul nu s-a oprit aici. Mâna lungă a Rusiei a ajuns și în
Africa de Vest și în Sahel, iar războiul informațional declanșat
de Moscova dă roade.

„Rusia
a încercat să exporte acest model în Africa de Vest și în Sahel
după ce au avut loc loviturile de stat din Mali, Burkina Faso și
Niger. Folosind propaganda pe TikTok, Telegram și alte rețele
„prietenoase” cu discursul anti-occidental, Rusia și-a
consolidat exponențial rețeaua de influenceri, ocupând autoritar
spațiul virtual. Juntele ajunse la putere în cele trei țări au
fondat Alianța Statelor din Sahel, rupând pactul de securitate cu
Franța, SUA și alte puteri occidentale și căutând sprijin, în
special din partea statelor BRICS”, este de părere Sergiu Mișcoiu.

Rusia a știut să speculeze

Rusia
a speculat din plin problemele de securitate ale acestor țări, unde
grupări islamiste radicale au încercat să răstoarne guverne și
să își extindă influența.

„Urgența
acestor state este securitatea. Toate cele trei țări se confruntă
cu intensificarea atacurilor comise de diverse grupări jihadiste,
având ca epicentru regiunea trifrontalieră Liptako-Gourma, iar
Nigerul și mai ales Maliul sunt măcinate și de conflictele cu
mișcările rebele ale tuaregilor, care controlează teritorii în
Nord. Rusia face eforturi pentru a colmata breșa cauzată de
plecarea trupelor internaționale și sprijină aceste țări cu
armament, material militar și instructori militari. Spre exemplu, în
ianuarie 2025, Rusia a trimis prin Guineea un important transport de
blindate și armament pentru sprijinirea forțelor armate maliene și
a mercenarilor ruși care au contracte directe cu furnizori locali de
securitate. În felul acesta, Rusia se asigură că forțele franceze
sau ale unei coaliții pilotate de occidentali nu vor putea reveni in
aceste țări decât dacă riscă un conflict direct cu forțele
rusești”, adaugă Sergiu Mișcoiu.

Pe
lângă Rusia, Africa este vizată tot mai mult de China și de
Turcia, care caută să obțină cât mai multă influență pe
continentul negru.

„În
același timp, trebuie spus că Rusia nu este singurul stat care își
proiectează puterea în regiune. Turcia a creat în ultimul an o
dependență tot mai pronunțată a Maliului și a Burkinei Faso de
dronele Bayraktar pentru a lovi mișcările rebele, secesioniste sau
islamiste. China a reușit să pătrundă masiv în aceste state prin
asigurarea sistemelor de comunicare, cu avantajul evident că prin
tehnologiile puse la dispoziție Beijingul poate și supraveghea
îndeaproape evoluțiile din regiune. Însă spre deosebire de Rusia,
China are o strategie diferită: mai mult soft power, prin
investițiile directe, dar nu prin prezență militară directă.
China investește în infrastructură, construind inclusiv sedii
guvernamentale grandioase, săli de concert, arene și stadioane, în
numeroase orașe mari din Africa. La schimb, primește în concesiune
pe termen lung și în condiții avantajoase porturi, mine, surse de
apă și alte resurse-cheie. China are deci o strategie bazată pe
proiectarea puterii economice și comerciale”, detaliază
profesorul român.

Prezența franco-americană, tot mai redusă în Africa

În
timp ce influența unor țări ca Rusia, China și Turcia crește tot
mai mult în Africa, prezența franceză și cea americană se
diminuează pe zi ce trece. Profesorul Sergiu Mișcoiu explică mai
exact întregul context:

„Prezența
militară franceză este tot mai redusă. Practic, Franța a părăsit
într-un timp record, în ultimii patru ani, baze militare care
păreau perene, urmând să o închidă și pe cea din Dakar, la
cererea noului guvern condus de Ousmane Sonko. Similar, în 2024,
Franța a fost nevoită să părăsească Ciadul, în ciuda susținerii
pe care a arătat-o față de noul om-forte de la Ndjamena, Mahamat
Idriss Deby Itno, care a preluat puterea de la tatăl său, decedat
pe frontul războiului civil în 2021. În urma acestor experiențe,
Franța încearcă acum să nu cauzeze și mai mult adversitate în
rândul populaților locale și a decidenților politici africani și
se bazează tot mai mult pe sprijinul diplomației europene și pe
diplomațiile statelor membre ale UE.”

Rolul românilor

Totuși,
occidentalii nu au renunțat definitiv. Diplomații români au un rol
important în negocierile cu statele africane. Avantajul lor este că
România, spre deosebire de Franța sau alte state occidentale, nu
este percepută în zonă ca o putere colonială revanșardă. În
plus, de relațiile bune avute de România, încă din perioada
comunistă, cu cele mai multe dintre statele africane, poate
beneficia și beneficiază într-un fel Bruxellesul.

„Oamenii
de afaceri, diplomații, oamenii de știință români, polonezi sau
suedezi sunt mult mai ușor acceptați în această zonă decât cei
din Franța, care sunt tot timpul suspectați de dorințe
neocoloniale. Dar, paradoxul este că aceste țări sunt și rămân
țări francofone. Datorită relativei izolări și a precarității
materiale, societățile din Africa de Vest și Sahel au fost mult
mai puțin marcate de procesul global de anglofonizare. În mare
parte, inclusiv tinerii din aceste țări sunt exclusiv francofoni
(vorbind, desigur, limbile locale sau regionale), însă adversitatea
lor față de Franța este una mult mai mare decât a generațiilor
anterioare”; punctează profesorul.

Urmările retragerii occidentale

Eșecurile
occidentale, culminând cu cele ale Franței și SUA, nu au rămas
fără urmări. Este vorba despre imagine, de putere, dar și de
consecințe economice extrem de importante.

Profesorul
Sergiu Mișcoiu evidențiază câteva dintre cele mai importante.

„Urmările retragerii Franței sunt multiple. Pe de o parte, sunt urmări
la nivel simbolic: arată foarte rău pentru tabăra occidentală ca
jumătate de continent să-și schimbe în câțiva ani opțiunile
geopolitice, fără ca marile puteri vestice să reacționeze într-o
manieră clară și directă. Pe de altă parte, există consecințe
economice, de la limitarea accesului la rezerve naturale (de exemplu,
uraniul din Niger, bauxita din Guineea, zirconiul din Senegal) și la
porturile comerciale, unde companiile chinezești, turcești,
sud-africane sau indiene le-au înlocuit pe cele occidentale. Apoi,
Uniunea Europeană însăși este afectată, mai ales prin aceea că
nu reușește să înlocuiască, încă, prezența directă a unor
state devenite puțin dezirabile în Africa de Vest, așa cum este
cazul Franței astăzi, construind printr-un mecanism diplomatic
solid, care să utilizeze la maxim personalul propriu și pe cel al
altor state.”

Greu de negociat

Interesant
este faptul că Putin a readus în prim-plan politica Uniunii
Sovietice pentru statele africane din timpul Războiului Rece și i-a
convins pe liderii locali să renunțe la investițiile franceze din
zonă, în schimbul protecției Moscovei.

„Deși
a adoptat o strategie pentru Africa în 2020, care presupunea
investiții fără precedent în multe domenii de interes direct
pentru africani, pe teren, rezultatele au fost de la început puțin
concludente ca urmare a crizei sanitare și, apoi, a efectelor în lanț
ale războiului din Ucraina, ultimul antrenând alienarea mai multor
state africane. Asta s-a întâmplat în timpul Războiului Rece și
continuă acum. Putin a reluat politica aceasta pe care o avea
Uniunea Sovietică anterior. Dar spre deosebire de Uniunea
Sovietică, politica lui Putin este una care nu are foarte mult de
promis în termeni ideologici, se reduce la aspectul acesta militar”,
susține el.

Deși
occidentalii nu au renunțat în totalitate la planurile lor
anterioare, este greu de crezut că vor reuși să negocieze cu Rusia
și să revină ușor în Africa.

„Îmi
pare puțin probabil acest lucru. Cei care prevăd acest scenariu se
gândesc la negocierile sovieto-americane care au avut loc între
marile puteri în timpul Destinderii sau la finalul Războiului Rece.
Și atunci, într-adevăr, erau la pachet situații geopolitice de pe
mai multe continente. Acum, interesele și capacitatea de decizie
sunt ambele mult mai fragmentate, fiecare situație regională este
câte un caz în sine. Cu o Rusie
care ar accepta să își reducă prezența în țările africane pe
care tocmai ce le-a adus în sfera sa de influență, permițând
intrarea americanilor, în aceste țări, în baza unei negocieri
care să-i elimine pe europeni? Deși nu e imposibil, acest scenariu
pare destul de greu de realizat. Dacă chiar vor avea loc negocieri,
acestea vor fi purtate pe fiecare zonă geopolitică”, e opinia lui Mișcoiu.

Și
mai este un detaliu. Chiar dacă rușii s-ar putea dovedi la un
moment dat dispuși la unele concesii, liderii locali africani nu ar
vedea cu ochi buni o revenire occidentală în zonă.

„Nu
în ultimul rând, eventualele negocieri între marile puteri „peste
capul” statelor africane ar fi considerate de opiniile publice din
țările africane ca fiind nu doar ilegitime, ci și scandaloase.
Africanii sunt astăzi într-o logică a asumării propriilor destine
și nu sunt dispuși sub nicio formă să accepte tutela paternalistă
a unor state cu veleități (neo-)imperiale. Potențialul
insurecțional, în special în rândurile tineretului din cea mai
mare parte a statelor africane, este unul foarte ridicat”, mai
spune profesorul.

Eroarea lui Trump

Probleme
similare de imagine au și SUA în Africa. Pe de altă parte,
dinamica prezenței americane în Africa de Vest are de suferit inclusiv
din cauza unei erori diplomatice care a fost comisă de președintele
Donald Trump.

„Statele
Unite ale Americii vor dori, probabil, să mențină un acces
important la resurse. Dar politica africană a lui Trump suferă de
stigma declarațiilor și acțiunilor sale din mandatul precedent
(2017-2020), atunci când președintele SUA a calificat statele
africane drept „shithole nations”. Trump a fost foarte impopular
în Africa datorită acestei fraze. Evident, propaganda rusă, care
este nu doar anti-franceză, ci și anti-americană, nu face
distincție între America lui Trump și cea a lui Biden, ci încearcă
să promoveze ideea că americanii sunt la fel de vinovați ca și
francezii, ca și ceilalți europeni, pentru situația în care se
află în statele africane. De aceea, este încă prematur să
anticipăm care vor fi mișcările Americii lui Trump în Africa și
în ce vor consta acestea”, consideră Mișcoiu.

Este
încă neclar în ce măsură americanii se vor lupta să recâștige
măcar o parte din influența pierdută, mai spune el. În acest
moment, Occidenul nu are nici măcar o strategie comună pentru a-și
recâștiga accesul la resursele africane și pentru a încerca măcar
să revină în grația liderilor de pe acest continent.

„Cu
siguranță vor încerca să facă asta, dar, deocamdată, strategia
nu e comună, pentru că Europa și America nu au fost niciodată mai
decuplate din punct de vedere valoric și ideologic una de cealaltă
așa cum sunt de când a fost ales Donald Trump. Diviziunea și
timpul pierdut prin indecizie lucrează în favoarea Rusiei, Chinei
și altor actori ne- sau anti-occidentali. În locurile de unde
pleacă americanii și europenii se instalează rușii, chinezii și
turcii. Mai recent, Brazilia și India își fac la rândul lor tot
mai simțită prezența în Africa”, susține profesorul.

De ce e atât de importantă Africa

În
opinia sa, Africa este mult mai importantă decât se vede din
România. Totuși, deocamdată cel puțin, europenii, în special
nordicii, sunt mai puțin atenți la aceste detalii.

„Africa
este, în primul rând, viitorul demografic al umanității. Pentru a
ne face o idee de amplitudine a dinamicii demografice, vârsta
mediană în țările Sahelului este 17 ani, în vreme ce vârsta
mediană a populației europene este 44 de ani. Orice ar face UE sau
SUA, va exista o migrație masivă în următoarele decenii care va veni dinspre Africa și numărul compreșitor al oamenilor în
mobilitate nu va putea fi redus semnificativ prin măsuri punitive.
Singura soluție la nivel mondial ar fi promovarea accelerată a
principiului și a practicii dezvoltării echitabile, pentru a crește
nivelul de trai în statele africane și pentru a limita astfel
natural emigrația. Dar statele Nordului nu par dispuse deloc să
facă asemenea investiții costisitoare, nedorind să accepte un fapt
evident: pe termen mediu, stabilitatea mondială depinde de ceea ce
se întâmplă pe plan demografic în Africa”, punctează Mișcoiu.

Și
asta nu este tot. Industrii întregi din occident ar avea de
beneficiat, prin accesul la resurse vitale, de o eventuală
restabilire a relațiilor cu Africa.

„În
al doilea rând, prin potențialul său, Africa reprezintă pentru
umanitate o bună parte din timpul rămas în confort și bunăstare,
înainte de a ajunge să extragem resurse de pe alte planete, cum
intenționează deja să facă Elon Musk. Africa este deținătoarea
unor resurse, precum petrol, gaze, uraniu, bauxită, cobalt,
zirconiu, metale prețioase pe care toate marile economii ale lumii
ar dori să le exploateze”, arată Mișcoiu.

Parte
a războiului prin proxy vor continua să fie și mercenari români,
plătiți să lupte împotriva unor rebeli, așa cum s-a întâmplat
în Congo.
Pe
de altă parte, diplomații români ar putea să aibă un rol în
restabilirea unor relații mai bune între occident și anumite state
africane, în condițiile în care diplomații occidentali, cu
precădere cei americani și francezi, se confruntă cu multă
ostilitate în Africa.