Mult trâmbițata egalitate a femeilor
cu bărbații în perioada comunistă funcționa doar în cuvântările tovarășilor din
conducerea de partid și de stat. Acolo unde nu s-au dat legi și decrete care să
le omoare visurile, a funcționat cutuma.

Istoricul Luciana Jinga, expert în
cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului
Românesc, a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ ce însemna să
fii femeie în urmă cu câteva decenii.

„Weekend Adevărul“: Ce însemna să fii femeie în perioada
comunistă?

Luciana Jinga: Este foarte greu de răspuns la
această întrebare. Ce înseamnă a fi femeie astăzi? Depinde de elementele la
care alegem să ne raportăm: drepturi civile, drepturi politice, implicarea în
viața publică, dreptul la un salariu egal, acomodarea vieții profesionale cu
cea de familie, sprijin din partea autorităților și a societății în general
pentru creșterea și educarea copiilor? În politica sa față de femei, statul
comunist român s-a sprijinit pe doi piloni principali: legislația pretins
egalitară și educație.

Dezechilibre au apărut când s-a blocat accesul femeilor
la anumite meserii, când s-a redus libertatea mariajului prin îngreunarea
procedurilor de divorț și, mai ales, când femeile au fost obligate să devină
mame. Spre deosebire de angajații bărbați, mamele cu slujbe au ajuns să aibă,
în realitate, două locuri de muncă: unul remunerat, în afara casei, și un altul
în familie, femeilor fiind cele care se ocupau, de regulă, de treburile
casnice. Femeile nu erau doar „zâne ale casei“.

Ele erau chemate să-și
răsfrângă talentul gospodăresc și organizatoric asupra întregii comunități. Așa
au apărut concursurile între cartiere, sate, străzi, imobile, prin care se
urmăreau de la asigurarea curățeniei străzilor la construirea de case de
cultură, de grădinițe, creșe, amenajarea de parcuri. Așa se face că femeile,
care erau menajere în propriile case, trebuiau să îndeplinească același rol la
nivelul întregii comunități. S-a ajuns ca bărbații nefamiliști să primească
ajutorul comisiilor de femei pentru rezolvarea „micilor inconveniente“ de
natură domestică.

Ce ne puteți spune despre accesul
femeilor în funcții politice de conducere?

În privința drepturilor politice,
reprezentarea feminină a fost gândită mai ales pentru funcțiile în partid.
Niciodată, până la căderea regimului comunist, autoritățile statului nu au
reușit să impună condiții similare și pentru pozițiile de stat, în special cele
care țineau de activitatea profesională. În PCR, prezența femeilor a fost, timp
de aproape trei decenii, mai scăzută decât în partidele comuniste din regiunea
Europei de Est. Prezențele feminine au fost excepții și în cadrul Comitetului
Central și mai ales al Comitetului Politic Executiv și Biroului acestuia. În
realitate, nu putem vorbi despre un grup mai mare de 30-40 de membre de partid
care dețineau simultan cel puțin șase funcții: CC al PCR, Marea Adunare
Națională, organizații de masă și obștești, comitete județene de partid,
organizații profesionale etc.

S-a vorbit mult despre faptul că, dacă
până la instaurarea comunismului, analfabetismul afecta în principal femeile,
situația s-a schimbat după ce învățământul de stat a devenit obligatoriu.

Da, nu toate măsurile luate de regimul
comunist au fost sortite eșecului. Un exemplu important în acest sens este accesul
egal la educație pentru femei și intrarea în viața activă. Dacă în plan
politic, prezența feminină după 1989 a fost una deloc semnificativă, în viața
profesională, femeile și-au menținut și chiar și-au întărit pozițiile.

Mamă cu orice preț

Legislația cea mai dură pe care a
gândit-o sistemul comunist a fost interzicerea avortului pentru creșterea cu
orice preț a natalității. De fapt, se reluau prevederile unei legi din 1948,
când, după cel de-Al Doilea Război Mondial, natalitatea scăzuse din motive
lesne de înțeles.

Odată cu apariția
Decretului 770 din 1966, când avortul a fost scos în afara legii, femeia a
devenit în primul rând sau, mai bine spus, cu orice preț, mamă. După ce femeile
au depășit șocul inițial provocat de interzicerea întreruperilor de sarcină, practica
avortului clandestin a devenit normalitatea societății românești comuniste, în
care se încetățenise deja modelul familiei cu doar doi copii. În urma acestor
proceduri și-au pierdut viața aproximativ 12.000 de femei. Creșterea rapidă nu
doar a numărului de avorturi ilegale, ci și a celor înregistrate oficial în
scriptele Ministerului Sănătății a dus, în a doua jumătate a anilor ’70, și mai
ales de-a lungul anilor ’80, la intensificarea procesului de supraveghere a
femeilor prin controale, dar și o supraveghere activă din partea organelor
Securității.

Se remarcă o schimbare a statutului
femeii din anii ’60 cu cea din anii ’70 sau ’80?

Procesul de alfabetizare a populației, lărgirea
infrastructurii școlare, obligativitatea învățământului de șapte, respectiv opt
ani, și-au arătat efectele în deceniile 7 și 8, când populația școlară feminină
se apropie numeric de cea masculină pentru toate nivelurile de studii. Spre
deosebire de anul 1960, se remarcă o creștere semnificativă a numărului de
studente în anul școlar 1970/1971, de 40.000 de tinere. Trendul s-a menținut și
ulterior, încât în anul școlar 1989-1990, fetele reprezentau jumătate din
numărul total de elevi și studenți, indiferent de nivelul de studii.

Consider
că impactul asupra populației feminine a fost unul mai profund, influențând nu
doar simplul nivel de cultură, ci şi modul în care femeile au început să se
perceapă pe ele însele. În decursul a două generații, populația feminină a
trecut de la grupul cu cea mai mare rată a analfabetismului la a da jumătate
dintre absolvenții de studii medii și superioare.

Generația născută în plină
perioadă interbelică, deși a beneficiat de pe urma cursurilor de alfabetizare și
a numeroaselor școli create special pentru ridicarea nivelului general de
cultură, a păstrat mare parte din tradiția patriarhală în care crescuseră și se
formaseră ca personalitate.

Cea de-a doua generație, născută după cel de-Al
Doilea Război Mondial și în special în anii ’50-’60, când politicile
egalitariste au fost dublate de o propagandă puternică în acest sens, a depășit
mare parte dintre prejudecățile legate de prezența femeii în spațiul public și
de rolul său social. 

Inegalitate pe toate palierele

Pentru femeia de la țară ce s-a
schimbat? Oficial, propaganda comunistă spunea că toate femeile au aceleași
drepturi, dar la cele din mediul rural, care nu știau să scrie și să citească,
cum ne raportăm?

Vorbeam despre un progres indiscutabil
al statutului femeii în timpul regimului comunist, progres care, din păcate ,a
fost resimțit prea puțin în mediul rural. Procesul de industrializare a țării
şi nevoia de forță de muncă a produs treptat un dezechilibru de gen în lumea
agricolă, femeile ajungând să reprezinte și chiar să depășească 60% din totalul
lucrătorilor manuali, în timp ce meseriile tehnicizate erau deținute în proporție
de 90% de bărbați. Cu excepția electrificării, celelalte beneficii ale modernizării
au pătruns greu spre deloc în mediul rural: canalizare, apă curentă, deținerea
și folosirea electrocasnicelor. Femeia din mediul rural a continuat să
muncească pe câmp, în gospodărie, să îngrijească familia, fără a avea beneficii
egale cu muncitoarele din industrie, de exemplu. Dreptul inegal la pensie, la
alocația pentru copii, la servicii medicale, activități culturale, toate au
făcut ca femeia din mediul rural să devină marea pierzătoare a perioadei
comuniste.

Este o diferență între femeia din
România comunistă și femeia din alte țări europene?

Plecând de la modelul sovietic, ca
bază generală comună, în funcție de caracteristicile naționale specifice,
statele comuniste și-au implementat o politică proprie de includere a femeilor
în viața politică şi socială, rezultatele fiind la rândul lor deosebite.
Iugoslavia, spre exemplu, a cunoscut o participare mai numeroasă a femeilor în
viața politică, dar o pătrundere mai scăzută pe piața muncii. Alte state, cum
ar fi Polonia ori Cehoslovacia, au favorizat intrarea masivă a populației
feminine într-o activitate salariată, dar nu au sprijinit ascensiunea acestora
la poziții de autoritate în partid. Ungaria și Bulgaria au implementat o
politică mai riguroasă a cotelor de reprezentare, atât în cadrul partidului,
cât și al diferitelor organe de conducere la nivel local şi central. Diferența
majoră între România și aceste state a fost politica demografică foarte severă
și mai ales consecințele tragice ale acesteia.

            Nuanțele unor generații

Faptul că literatura erotică a
explodat după căderea comunismului credeți că este o reacție furibundă la
puritanismul epocii? Că nu existau anticoncepționale, nici educație sexuală,
iar avortul era interzis?

În cadrul prezentării lucrării sale,
„Why Women Have Better Sex Under Socialism“, etnografa americană și profesoara
de Studii Ruse și Est-Europene Kristen Ghodsee argumentează că, în pofida
stereotipurilor, „pe cealaltă parte a Cortinei de Fier se consuma mult sex,
deși deschiderea discuțiilor publice pe această temă varia dramatic de la o
țară la alta și de la o perioadă la alta“. Dacă țări precum Bulgaria, Polonia,
Iugoslavia, Cehoslovacia și Republica Democrată Germană dispuneau de manuale de
educație sexuală și chiar reviste erotice care imitau capitalistul „Playboy“,
Uniunea Sovietică era mai conservatoare, iar „cel mai rău loc pentru o femeie
era România, unde socialismul de stat a făcut puțin pentru a combate o cultură
patriarhală despotică“. Afirmația autoarei rezonează cu întrebarea
dumneavoastră și multe opinii similare pe care le-am auzit de-a lungul
timpului. Autoritățile publice din statele socialiste au permis și chiar au sprijinit
publicarea și difuzarea unor manuale de educație sexuală, mai mult sau mai
puțin explicite. România comunistă s-a încadrat în trendul regional și
ideologic. Să nu uităm că plăcerea sexuală feminină a căpătat și o dimensiune
ideologică în contextul Războiului Rece.

Capitalismul era criticat și pentru
faptul că defavoriza femeile, privându-le de satisfacție sexuală din cauza
dependenței economice de bărbați. Manuale educaționale destinate adolescenților
și cuplurilor căsătorite și, ulterior, volume de sexologie, beneficiind de
tendințele generale din regiune și de dezvoltarea sexologiei moderne
occidentale au fost puse la dispoziția publicului românesc începând cu a doua
jumătate a anilor ’60. Deci, problema pe care o descrieți nu cred că își are
originea în lipsa educației sexuale ori a absenței unui vocabular care face
referire explicită la sex, sexualitate, plăcere sexuală. Pun această modă de
după 1989 pe seama faptului că discursul folosit în aceste publicații este mai
degrabă unul medical și contaminat cu multe dintre prejudecățile existente în
societatea patriarhală românească.

În perioada comunistă, într-o casă
trăiau trei generații, bunica, mama și nepoata. Acum, copiii nu mai află nimic
de la bunici. Chiar dacă se va studia istoria comunismului, o generație tot nu
va ști nimic.

Da, acest transfer de cunoaștere între
generații este mai rar, dar nu a dispărut. Copil născut în timpul regimului
comunist, am învățat Imnul regal de la străbunica alături de care am crescut.
Copiii și adolescenții de astăzi – iar sondajele de opinie o confirmă – au
preluat din nostalgia bunicilor și părinților față de regimul comunist. Dincolo
de ruptura între generații, dimpotrivă, cred că pericolul pentru generația care
nu a învățat sau a învățat prea puțin la școală despre regimul comunist vine
tocmai din acest transfer necritic al unor idei comune privind regimul
comunist: absența șomajului, securitatea locuirii, absența sau o rată foarte
scăzută a criminalității, calitatea actului educațional. Or, disciplina
„Istoria comunismului din România“ va veni să distrugă aceste mituri,
subliniind totodată coexistența nuanțelor și a tușelor subțiri.