Ultimele două decenii de comunism au fost un adevărat blestem pentru România și din cauza dezastrelor abătute peste țară. Inundațiile din anii ‘70 au adus pagube uriașe economiei, cutremurul din 1977 a făcut peste 1.500 de victime, iar accidentele miniere s-au soldat cu sute de morți.

Fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu s-a aflat la conducerea României timp de un sfert de secol, din 1965 până în ultimele zile din decembrie 1989, iar în acest timp „epoca Ceaușescu” a fost marcată de câteva evenimente catastrofale, neprevăzute.

În ultimele două decenii de comunism, cutremurele, inundațiile și catastrofele miniere au lovit crunt România și așa afectată de lipsuri, de izolarea tot mai accentuată față de lumea vestică și de temeri în fața regimului opresiv.

România înghițită de ape

În primăvara anului 1970, aproape 80 de orașe și peste 1.500 de sate din România au fost lovite de cele mai puternice inundații înregistrate în secolul XX. Apele revărsate din cauza topirii bruște a zăpezilor și a zecilor de ore de ploi necontenite din luna mai a acelui an au acoperit peste un milion de hectare din suprafața României.

Cele mai afectate zone au fost nordul și estul țării, în special regiunile Maramureșului și Satu Mare, dar și Moldova și zona Banatului. Unele rapoarte arătau că inundațiile au făcut peste 200 de victime și au dus la evacuarea a peste 200.000 de oameni din locuințele afectate, ca urmare a ieșirii din matcă a unpr râuri ca Someș, Târnavele, Mureș, Prut, Siret și a afluenților lor. În Satul Mare, digul de pe Someș a cedat, iar orașul a fost înghițit parțial de ape, ducând la moartea a cel puțin 50 de oameni.

„Catastrofa a venit pe neașteptate. Locuitorii din Satu Mare aflaseră deja de tragedia orașului Dej și se pregăteau, îngrijorați, dar hotărâți să lupte cu furia apelor. Nimeni însă nu și-a imaginat dimensiunile acelui puhoi pustiitor — Someșul — care se apropia amenințător. Sirenele de alarmă au acoperit orașul cu un sunet sinistru, cum nu mai fusese auzit vreodată aici. Era joi, 14 mai, ora 18. Digul din spatele fabricii „Ceram” a cedat. Când unda de viitură a ajuns la Satu Mare, Someșul avea un debit de 3.000 metri cubi pe secundă. În vremuri normale, râul nu depășește 100 metri cubi pe secundă”, informa ziarul Munca.

În acele momente de început ale inundației pe care sătmărenii aveau să o trăiască, Someșul era un adevărat fluviu, comparat, potrivit reporterilor, cu treizeci de Someșuri normale, adunate la un loc, într-o albie de câteva zeci de metri, măturând tot ce întâlnea în cale și distrugând ceea ce fusese construit cu efort și dragoste de-a lungul mai multor generații.

„La ora 23, sirenele au sunat din nou, lugubru, sfâșietor. Apele au năvălit pe străzi, cuprinzând două treimi din oraș. Multe case, mii de case, s-au prăbușit, strivite sub presiunea colosală a apei. Și nu numai la Satu Mare. Strada principală a frumosului Botiz a devenit un morman de ruine. Ruine găsești pe multe dintre ulițele localităților Odoreu, Berindan, Cucu, Mărtinești, Eteni, Dara. La Satu Mare, curentul electric s-a întrerupt. Uzina de apă și cea de gaz sunt inundate. E beznă. Și plouă, plouă necontenit. Cerul aruncă asupra pământului un adevărat potop. Oamenii se zbat să scape de o urgie năprasnică a apelor, cum nu a mai fost consemnată vreodată în vreun document din istoria țării noastre”, mai arăta ziarul Munca.

Dunărea, în pragul altei catastrofe

Un deceniu mai târziu, în aprilie 1981, România se pregătea de alte inundații care se anunțau catastrofale, de această dată în sudul țării, unde o viitură care s-a propagat pe cei peste 1.000 de kilometri ai Dunării din sectorul românesc, amenința să distrugă numeroase așezări pe care le traversa.

„Nivelurile atinse au depășit în unele puncte nivelurile maxime cunoscute din anul 1838 de când se fac măsurători la Orșova și până în prezent, fiind depășite deci și viiturile catastrofale din anii 1897, 1940 și 1970, cele mai mari cunoscute în acest interval pe Dunăre”, informa revista Hidrotehnica, în 1981.

Autoritățile au intrat atunci în stare de alertă, iar mii de oameni au fost mobilizați pentru a supraînălța aproape 1.200 de kilometri de diguri și a ridica alți peste 60 de kilometri de diguri în zona Dunării. Barajul de la Porțile de Fier a diminuat însă efectele viiturii, iar inundațiile au efectat doar câteva sute de gospodării, cele mai multe din Delta Dunării, unde astfel de fenomene erau frecvente.

Cel mai puternic cutremur

În 1977, o altă catastrofă neprevăzută avea să lovească România. Atunci a avut loc cel mai distructiv seism din România ultimului secol, soldat cu peste 1.500 de victime. Cutremurul, cu epicentrul în Vrancea, a început seara de vineri, 4 martie 1977, la ora 21:22, iar undele sale de şoc s-au resimţit în toată zona balcanică.

Cutremurul a înregistrat magnitudinea de peste 7,2 grade pe Scara Richter, cu o mişcare combinată pe verticală şi orizontală și a durat aproximativ 55 secunde. Efectele lui au fost devastatoare: zeci de mii de clădiri șubrezite și prăbușite și cel puțin 1.578 de morţi, din care 1.424 în Bucureşti. Printre victime s-a aflat și marele actor Toma Caragiu, decedat în Capitală. Alte mii de persoane au rămas fără adăpost, iar orașe ca Zimnicea și Alexandria au fost distruse aproape complet.

Cele mai mari pagube au fost înregistrate în Bucureşti, unde peste 33 de clădiri şi blocuri mari s-au prăbuşit, iar alte peste 130 au fost grav avariate.

Șirul de dezastre din minerit

În anii ‘70 și ‘80, aproape jumătate de milion de români munceau în industria minieră, iar meseria de miner se afla în topul celor mai riscante munci din România. Numai în Valea Jiului din Hunedoara, peste 40.000 de oameni munceau în minele de cărbune, iar accidentele tragice, cauzate de acumulările de gaz metan din subteran, dar și a condițiilor de lucru precare, erau la ordinea zilei.

Unul dintre cele mai grave s-a produs la 29 noiembrie 1980, la mina Livezeni. Atunci, o explozie din subteran a dus la moartea a 53 de mineri, salvatori minieri și militari în termen, iar alte 77 de persoane au fost grav rănite. Conform documentelor vremii, au murit atunci și 15 militari în termen – parte din detașamentele de tineri, fără experiență, trimiși de regim să își îndeplinească stagiul militar muncind în adâncurile galeriilor de cărbune.

În 2 noiembrie 1972, o altă catastrofă minieră s-a petrecut în aceeași vale a Jiului, la Mina Uricani, unde o altă explozie din subteran a ucis 43 de oameni. Mulți ani după tragediile care înșirat în „epoca de glorie” a minelor de cărbune, condițiile în care munceau minerii nu s-au îmbunătățit, iar viața multora dintre aceștia a continuat să fie lăsată în voia sorții, de îndată ce pășeau în bezna din adâncuri.

„Prin galeriile strâmte, sufocate de maşinării abandonate şi de cablurile electrice atârnate, echipamentul este transportat cu mâinile. Este prea întuneric pentru a verifica nivelul metanului, prea fierbinte şi prea mult praf negru de cărbune pentru a putea respira normal şi adesea prea strâmt pentru a putea sta în picioare. Un miner trece potincindu-se şi murmurând un „noroc bun” către colegii săi. 90 de oameni şi-au pierdut vieţile în ultimul an în minele din Valea Jiului”, informau în 1990, jurnaliștii britanici de la „The Observer”, într-un reportaj despre minele de cărbune.

Dezastrul de la Certej

Catastrofa minieră soldată cu cele mai multe victime din anii regimului Ceaușescu s-a petrecut tot într-o localitate minieră din Hunedoara. În dimineața de 30 octombrie 1971, aproape 100 de oameni au murit la Certej, după ce barajul iazului de decantare al exploatării miniere Certej s-a rupt, iar sute de mii de tone de mâl și steril s-au prăbușit peste casele și blocurile muncitorești din comună.

„Avalanşa de mâl şi apă a distrus şase blocuri care erau situate în aval de iaz la o distanţă de circa 500 de metri, iar alte două blocuri au fost numai avariate, fiind protejate de un baraj format în faţa lor din copacii şi blocurile antrenate de avalanşa care a durat circa 20 de minute”, informa procurorul şef adjunct Alexandru Oprean, de la Procuratura Judeţeană Hunedoara, cel care a instrumentat dosarul „Certej 1971”.

La ora producerii tragediei, cei mai mulți dintre localnici au fost surprinși dormind, astfel că au avut șanse minime de a se salva. Unele trupuri au fost găsite după mai multe zile de căutări printre rămășițele construcțiilor distruse și în valurile de mâl și steril care au acoperit o parte din așezare. Gropi comune au fost săpate în cimitirul satului pentru înmormântarea victimelor.