În mai puțin de o săptămână, România a fost scena a patru omoruri comise de minori cu vârste între 10 și 15 ani. Valul de violență juvenilă din ultimele zile ridică întrebări firești: Ce se întâmplă cu copiii din România? Cum ajunge un copil să ucidă? Ce rol au familia, școala, statul și societatea?

17-18 iulie: Un adolescent de 14 ani din Teiș, județul Dâmbovița, a ucis un bărbat cu o foarfecă. Fapta a fost una brutală și neașteptată: loviturile au fost atât de grave încât bărbatul a murit pe loc. Minorul a fost arestat preventiv pentru 30 de zile, iar procurorii au început urmărirea penală pentru omor.

19 – 20 iulie: Un adolescent de 15 ani din Brăila și-a înjunghiat mortal cumnatul, de 31 de ani, în plină stradă. Conflictul familial a degenerat în atac fatal cu cuțitul. Agresorul a fugit, iar poliția l‑a căutat timp de aproape 24 de ore, găsindu-l într-un autobuz în ziua următoare. 

23 iulie: Un copil de doar 10 ani și-a înjunghiat mortal unchiul în timpul unui scandal major în familie. Băiatul a asistat la o altercație violentă între unchiul său și mama sa. Martorii au declarat că erau „toți în pericol”, iar atacul s-a declanșat ca o reacție extremă în acea tensiune familială.

24 iulie: Adolescentul de 15 ani din Târgu Jiu, deja cercetat după ce și-a înjunghiat un coleg în ianuarie 2025, și-a ucis bunica în timpul unei dispute cu tatăl său. Băiatul este fiul unui cunoscut om de afaceri și al unei profesoare. După amenințări din partea tatălui, înfuriați, aflat în casă, l-a lovit pe tată și bunica a intervenit, iar aceasta a fost înjunghiată în omoplat și a murit. Minorul a fost arestat preventiv pentru 30 de zile și este cercetat pentru omor. La audieri, a declarat că nu a conștientizat gravitatea faptei și regretă profund, fiind atașat de bunică.

26 iulie: Un adolescent de 15 ani a înjunghiat mortal un bărbat de 32 de ani care intervenise să aplaneze un conflict între minori. Evenimentul a avut loc în micro‑raionul 11, pe strada Vasile Blendea din Târgoviște, în jurul orei 22:14. Martorii spun că agresorul fugărea un alt adolescent cu un cuțit, iar victima și-a pierdut viața în ciuda intervenției echipajelor medicale. Minorul a fost arestat preventiv pentru 30 de zile. 

Cinci zile, cinci vieți

17, 19, 23, 24, 26 iulie. Cinci zile, cinci vieți, tot atâtea întrebări care nu mai pot fi evitate. Cum ajunge un copil să ucidă? Ce se rupe în mintea lui? Ce fac sau nu fac: familia, școala, statul? Cum pot specialiștii să explice această explozie de violență extremă în rândul minorilor? Sunt acestea semnele unei tendințe mai vechi care acum iese la suprafață?

Delincvența aceasta juvenilă (…) ar trebui regândită. Copiii aceștia s-au dezvoltat accelerat, trăiesc în lumea lor virtuală, cu rețele de socializare. (…) Aceste rețele îi deformează, îi incită, îi manipulează subliminal. Ei nu trăiesc în viața reală. Dacă mergeți pe stradă o să-i vedeți pe toți mergând cu ochii în telefon și fiind undeva departe de lumea aceasta”, explică, pentru Adevărul, Liviu Cheșnoiu, psiholog criminalist.

Lumea paralelă a adolescenților

În opinia sa, adolescenții de astăzi cresc într-un mediu virtual nefiltrat, lipsit de ghidaj parental, în care distincția între realitate și ecran este tot mai difuză. Influențele sociale și modelele comportamentale deviante nu mai vin din familie sau școală, ci din algoritmi și lideri informali din online.

„Acești copii sunt vulnerabili. Nu sunt înțeleși. E un mesaj la televizor: dacă vreți copiii dvs. să aibă echilibru emoțional, stați cât mai mult cu ei. Păi degeaba stau părinții cu ei, pentru că sunt monologuri. Părintele zice ceva, copilul dacă răspunde bine, dacă nu, iarăși bine”, spune specialistul.

Comunicarea disfuncțională din familie, lipsa de empatie și absența unor adulți pregătiți emoțional sunt factori agravanti, conform spuselor sale. Nu e suficient ca părintele să fie prezent fizic, trebuie să fie capabil să intre în lumea adolescentului, să înțeleagă codul lui emoțional și haosul hormonal specific vârstei. „La vârsta aceasta a adolescenței, este vârsta cea mai critică, când nici ei nu se înțeleg între ei. Este o perioadă de creștere accelerată, când hormonul bate neuronul. Sunt foarte colerici, nervoși, neînțeleși, pe undeva marginalizați de către adulți”, completează Liviu Cheșnoiu.

Școlile, susține el, au devenit spații în care violența, drogurile și bullyingul sunt adesea ignorate. Profesorii sunt supraîncărcați, clasele sunt prea mari, iar rolurile de protecție – cum sunt cele ale psihologilor sau diriginților – sunt fie absente, fie ineficiente.

 „Nu vedeți ce se întâmplă în școli? În școlile acestea ale noastre, unde bullyingul a luat amploare, acolo nimeni nu îi analizează cu adevărat. Ar trebui dirigintele să răspundă, psihologul acela care e în școală să-i monitorizeze, să existe o pază acolo, să nu intre oricine. Acolo se vând droguri, acolo se plătesc taxe de protecție, acolo bullyingul este în floare. Și acum ministrul educației ce a făcut? A mărit numărul de elevi dintr-o clasă, a mărit norma didactică a profesorului, când treaba asta înseamnă cantitate, nu calitate. Cu cât clasa e mai puțin numeroasă, cu atât poți să faci calitate.

Eu, înainte, am fost profesor. Am predat și în învățământul universitar, și în cel preuniversitar – știu cu ce se mănâncă chestia aceasta. Asta este problema. Nu e gândită această problemă din perspectiva unor specialiști. Ei își dau cu părerea, politicienii, dar ei n-au nicio treabă cu educația. Nu știu cu ce se mănâncă chestia asta și discursurile lor sunt, pe undeva, foarte, foarte departe de realitate”, mai spune specialistul. 

Școala nu mai educă, familia nu mai conține

Copiii aceștia au o libertate fantastică: se nasc cu tableta, cu telefonul în mână, adaugă el. „Nu există un impact al părinților, un acord parental pe rețelele acestea de socializare, pentru că nu se pricep părinții să monitorizeze chestia asta. Și se întâmplă nenorociri: apare consumul de alcool, de droguri. În școli se livrează, în clase există tot felul de roluri – sunt acești lideri informali care îi chinuie pe cei care sunt mai durdulii, mai nu știu cum. Ca să fii acceptat într-un grup trebuie să fii nonconformist, aiurea, pentru că altfel nu te încadrezi în tiparele lor. Și de aici…iată… în spațiul virtual se duc lupte, se duc și-n realitate. Vin copii cu arme albe și își fac dreptatea în școli. Trebuie camere peste tot, și în școli, pe holuri, și monitorizați acești copii. Când apare o problemă, familia să colaboreze cu școala, nu să-i certe pe profesori că i-au supărat pe copii.”

Mai grav, adaugă Liviu Cheșnoiu, este că România nu are centre eficiente pentru tratarea adicțiilor juvenile/ Copiii încep să consume alcool și droguri chiar de la 10 ani, iar sistemul nu le oferă alternative reale: nici tabere, nici sport, nici centre specializate. „Fumează de mici, beau de mici, consumă droguri de mici. Toate aceste adicții nu sunt tratate. Noi nu avem spitale specializate în așa ceva. Sunt foarte costisitoare tratamentele acestea și, în cel mai fericit caz, ajung la o adicție controlată, dar oricând pot recădea.”

 Pe timp de vacanță, lipsa unei rutine agravează situația. Adolescenții nu mai merg la școală, petrec ore întregi pe rețele sociale, conflictele online escaladează, iar realitatea devine scena unei „dreptăți” personale rapide, violente și lipsite de filtru. Soluția? Activități reale, empatie și intervenție rapidă: „Să le dăm ce să facă. Să fie înțeleși, nu certați. Iar dacă se întâmplă ceva, să-i ajutăm. Să funcționeze cu adevărat «Telefonul copilului»

„În vacanțe se întâmplă foarte multe probleme. Stau pe rețelele de socializare, se ceartă între ei, dacă ies, ies să se contrazică, să se împungă. Noi trebuie să le dăm în timpul liber ceva să facă: sport, drumeții, tabere, dar nu mai avem tabere, nu mai avem nimic.”

Liviu Cheșnoiu atrage atenția că discuția despre violența juvenilă trebuie să se mute de la simptome, spre cauze. Acolo unde e un copil violent, cel mai adesea e și o traumă nerezolvată. Iar în spatele acelor traume se găsesc părinți absenți, alcoolici, agresivi sau neputincioși. „Vedeți violența domestică… primele victime sunt copiii, care sunt cumva, pe undeva, abuzați: emoțional, fizic, sexual. Copiii aceștia, când sunt traumatizați în copilărie, adolescență – trauma aceea nu trece toată viața. Toți acești infractori, dacă stai să dai filmul înapoi, să vezi ce-au pățit ei în copilărie, în adolescență, te îngrozești. Găsim cauza și am rezolvat problema. Că tot apar astfel de cazuri… noi le căutăm, dar nu eliminăm cauza. Ne facem că rezolvăm problema”, mai adaugă el. 

Potrivit lui Liviu Cheșnoiu, adolescența este o vârstă extrem de delicată, care trebuie abordată cu răbdare și înțelegere: „Cu binele… că n-ai cum să-i bruschezi, că fac și mai urât.”

El atrage atenția că vârsta răspunderii penale ar trebui scăzută, întrucât realitatea de azi e mult mai dură: „Consumul de droguri începe de pe la 10 ani. De atunci, ei pot deveni dealeri. S-a terminat copilăria, intră într-o adolescență agresivă, în care nu sunt ajutați.”

Pentru Cheșnoiu, adevărata problemă este că ignorăm cauzele. „Poate e un părinte alcoolic. Noi discutăm efectele, dar nu mergem la cauză. Ne facem că rezolvăm problema.”

Adolescentul agresiv nu acționează din centru, ci dintr-un loc gol

La rândul său, Alina Anghelescu Alina, psiholog de familie, declară: „Creierul adolescentului are o capacitate uriașă de a crea rețele neuronale, însă nu este încă un creier de adult. Sistemele analitice precum puterea de judecată, discernământul și controlul impulsurilor nu sunt complet dezvoltate, ceea ce poate conduce la decizii impulsive. Autocontrolul este o abilitate care începe să se cristalizeze începând cu vârsta de 21 de ani, odată cu dezvoltarea completă a lobilor frontali ai creierului. În perioada adolescenței se experimentează un adevărat zbucium biologic, determinat de o amigdala hiperactivă și un lob prefrontal imatur, în care se eliberează dopamina în exces, activând intens aceste zone în curs de dezvoltare. 

„Adolescența este o etapă profund marcată de nevoia de independență, de presiunea adaptării sociale, de dorința de a fi ca ceilalți și de explorarea identității care, în prezent, este tot mai mult influențată de rețelele sociale. Această perioadă poate deveni o sursă majoră de stres în viața tânărului”, explică ea.

Această etapă vulnerabilă este traversată de forțe contradictorii. Pe de o parte, adolescentul caută acceptare socială și autonomie. Pe de altă parte, trăiește o intensitate emoțională pentru care nu are întotdeauna resurse de procesare. Influențele vin din toate direcțiile: familie, școală, religie, mass-media, politică, sănătate, și nu toate sprijină o dezvoltare sănătoasă.

„Modelarea testosteronului și modelele sociale contemporane încurajează agresivitatea ca formă de exprimare a puterii. Rețelele sociale, mass-media și influencerii contribuie la distorsionarea identității, oferind imagini superficiale și conflictuale despre ce înseamnă să fii «cool», «bărbat» sau «respectat»”, adaugă Alina Anghelescu.

Astăzi, băieții învață despre putere și masculinitate nu din relații autentice, ci din videoclipuri scurte, filtre și meme-uri. Fetele sunt expuse unui idealism conflictual. Rezultatul? O generație care nu mai are acces la centrul său interior, ci trăiește în afara lui, ghidată de comparații toxice și o presiune identitară permanentă, potrivit speciliastului.

„Cei care manifestă comportamente agresive nu acționează din centrul lor interior, ci se află în afara susținerii interioare, având emoții blocate”, completează ea.

Ce e furia, cum o tratăm, cum o reprimăm 

Furia, spune Anghelescu, este una dintre emoțiile cel mai prost înțelese și cel mai repede reprimate în societatea românească. De mici, copiii învață că „nu e bine să fii furios”, iar în adolescență, exact când furia devine copleșitoare, nu au unde și cum să o exprime sănătos.

„Furia este o expresie esențială a satisfacerii nevoilor în primele etape ale dezvoltării și stimulează grija de sine. Dacă emoțiile nu sunt înțelese, ci doar li se oferă explicații superficiale, acestea se acumulează în interior”, este de părere psihologul de familie.

Corpul devine atunci singura scenă de exprimare. Adolescenții simt în corp furia: în gât, în piept, în umeri, în stomac și, dacă nu sunt ajutați să o transforme, o proiectează afară: asupra altora, asupra lor înșiși, asupra lumii, conform declarațiilor sale. Aici apare riscul actelor violente.

„Această energie impulsivă poate conduce la comportamente ostile și distructive. Ea exprimă un sentiment puternic de putere, oferind și resursele necesare trecerii la acțiune. Totuși, adolescenții sunt adesea confuzi în raport cu această energie”, continuă Alina Anghelescu.

De altfel, această „confuzie” a energiei agresive este agravată de lipsa unor medii care să o poată conține și transforma. Dacă familia, școala sau sistemul medical nu oferă oglindire, ghidare și spațiu pentru exprimare, copilul învață să își inhibe furia sau să o arunce în exterior, într-o formă periculoasă.

„Când o emoție rămâne ascunsă în corp, organismul caută o modalitate de a o exprima și de a elibera energia acumulată. Aceasta se manifestă uneori inadecvat, fără cooperarea conștientă a copilului sau adolescentului”, adaugă psihologul.

Așadar, nu există răspunsuri simple la valul de violență juvenilă. Dar există cauze clare. România are nevoie de o schimbare profundă în modul în care tratează furia, emoțiile și dezvoltarea adolescenților. Prevenția începe acolo unde e cel mai puțin spectaculoasă: în ascultare, în spații sigure, în educație emoțională și în conexiune reală.

„Un acces de furie poate fi un semnal al neputinței, tristeții, fricii sau rușinii, dar poate și atrage atenția asupra unor probleme mai profunde, precum tulburările de conduită, tulburarea opozițional-provocatoare, comportamentele de risc sau dezechilibrele hormonale specifice adolescenței.”

Furia nu este un defect moral, ci o emoție firească, care poate deveni distructivă doar atunci când copilul nu este învățat să o recunoască și să o exprime în siguranță. Pentru asta, spune psihologul, e nevoie de un proces educațional real, cu trei pași de bază: „Conștientizarea furiei: «Mă simt furios acum.»
Acceptarea emoției: «Este în regulă să fiu furios.»
Alegerea modului de exprimare a furiei: cum îmi pot exprima furia fără să mă rănesc pe mine sau pe ceilalți.”

De prea multe ori, aceste etape lipsesc complet din educația afectivă primită acasă sau în școală. Copilul învață că furia trebuie ascunsă, ignorată sau pedepsită, iar când apare, e considerată un act de răzvrătire, nu un strigăt de ajutor.

„Este important să normalizăm polaritățile emoțiilor amestecate, altfel pot crea confuzie și teamă, de exemplu, e posibil să simți furie față de o persoană dragă.”

Adolescenții nu au nevoie de pedepse și etichete, ci de ghidaj și limite sănătoase, spune și ea, la rândul său. Fără acestea, riscă să trăiască un haos interior în care emoțiile se transformă în conflicte. „Stabilirea unor limite clare, adecvate vârstei, este esențială pentru ca adolescentul să-și cunoască, să experimenteze și să testeze limitele, pentru a putea face alegeri conștiente și pentru a dobândi un anumit grad de putere și control, dar și pentru a intra sănătos în contact cu propria energie agresivă”, crede Alina Anghelescu.

Lipsa limitelor nu înseamnă libertate, ci anxietate și dezorganizare. Adolescentul care nu este ghidat riscă să caute controlul prin comportamente extreme, inclusiv agresivitate, revoltă sau izolare.

În spatele acestor comportamente stau adesea moduri disfuncționale de relaționare, moștenite din copilărie, de la părinți autoritari sau excesiv de permisivi, care nu au oferit un cadru de siguranță afectivă. „Răspunsurile nesănătoase provin adesea din moduri disfuncționale de relaționare și din introiecții negative ce ies la suprafață în perioada adolescenței.”

Igiena emoțională 

În acest context, psihologul propune un concept care ar trebui să devină standard în educație: igiena emoțională.

„Igiena emoțională e nevoie să devină o normalitate în familie, în mediul educațional și în societate. Așa cum învățăm igiena corporală, avem nevoie și de o igienă emoțională: să știm să ne identificăm, să ne reglăm și să ne exprimăm emoțiile”, recomandă Alina Anghelescu.

Această „igienă” înseamnă alfabetizare emoțională în familie și în școli, dar și în formarea profesorilor, a diriginților, a celor care interacționează zilnic cu adolescenții. Relația profesor-elev poate deveni cheia pentru prevenirea violenței sau, dimpotrivă, terenul în care rolurile de victimă, agresor și salvator se perpetuează.

„Alfabetizarea cadrelor didactice în domeniul emoțiilor este esențială, deoarece relația profesor-elev poate modela dinamica triunghiului victimă–agresor–salvator, prezent atât în familie, cât și în societate.”

În concluzie, violența juvenilă nu poate fi abordată doar prin măsuri punitive sau prin reducerea vârstei răspunderii penale. Adolescenții care devin agresivi nu o fac din „răutate”, ci pentru că nu știu altceva. Iar asta este, în esență, eșecul nostru colectiv. „Adolescenții nu devin agresivi «din senin». Ei poartă în ei răspunsuri adesea dureroase la medii dezechilibrate, la lipsa conectării reale și la absența unor modele sănătoase de gestionare a emoțiilor”, conchide psihologul.