Primele informații despre existența poporului român sunt vechi de peste un mileniu. Acestea arată că românii locuiau la sud și nord de Dunăre, dar și în zone din Panonnia, adică Ungaria actuală. 

Cel mai probabil poporul român s-a format acum 1300 de ani. 

Formarea poporului român a stârnit ample controverse de-a lungul a aproximativ două secole. După Unirea din 1859, Imperiul Habsburgic un adversar înverșunat al dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, a declanșat o campanie de „luptă științifică împotriva dreptului românesc”, prin care se dorea demonstrarea faptului că nu a existat o continuitate de locuire a popoarelor romanice la nordul Dunării și că de fapt românii s-au format mult mai târziu, în evul mediu, la sudul fluviului, în Balcani. Principalul exponent al acestei ofensive anti-românești a fost cunoscutul Robert Roesler, cel care a elaborat teoria care-i poartă numele.

Ulterior, aceste teorii, dar și altele au fost susținute și de o parte a istoriografiei maghiare din secolul XX, mai ales din perioada naționalistă. De cealaltă parte, istoriografia românească a contraatacat cu alte contraargumente și teorii. Unele dintre ele născute tot din filonul naționalist. Și până la urmă, când și unde s-a format poporul român? Care au fost primele informații concrete despre existența acestor popor pe scena istoriei? Iată două întrebări la care mulți specialiști s-au chinuit să răspundă de-a lungul unui secol și jumătate. Arheologia dar și studiul documentelor a dus la formularea unor răspunsuri, încercând să facă lumină în această problemă spionoasă. 

Cavaleri, tătari și niște state românești bogate și bine organizate

Prima mențiune despre existența unor structuri statale românești a avut loc la jumătatea secolului al XIII lea. Mai precis, în anul 1247, regele Ungariei, Bela al IV lea, a chemat cavalerii ioaniți pentru a apăra regatul ungar de invaziile tătarilor, oferindu-le în schimb teritorii în zona Severinului, a munților Transilvaniei și a râului Olt. Ioaniții primeau pământurile, dar aveau obligația de a asigura apărarea militară și de a plăti taxe regelui, exceptând o parte din veniturile care rămâneau în administrarea lor. Ei bine, în descrierea teritoriilor oferite sunt pomenite niște formațiuni statale, sub forma unor voievodate și cnezate locuite de români. Mai precis, Diploma menționează Țara Severinului, voievodatul lui Litovoi (stânga Oltului), voievodatul lui Seneslau (dreapta Oltului), precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș.

Este posibil ca aceste voievodate și cnezate să fie vasale ale Regatului Ungariei. Această Diplomă are o importanță covârșitoare pentru istoria românilor, confirmând existența unor formațiuni statale românești organizate. În plus, acest document oferă informații prețioase. Mai precis, atestă o economie dezvoltată, amintind de agricultură, creșterea vitelor, pescuit și tehnici avansate de amenajări funciare  precum diguri sau iazuri. Asta indică faptul că aceste comunități trăiau de mult pe acele teritorii, fiind conduse de o elită parțial românească, parțial cumano-slavă. Arheologia dar și alte serii de documente vin să confirme faptul că poporul român s-a format mult mai devreme de secolul al XIII lea, cel mai probabil cu câteva sute de ani în urmă. 

Primele indicii, dar fără certitudini

Prima posibilă menţiune a populațiilor românești, provine din secolul al al VIII -lea. În tratatul militar „Strategikon”, împăratul bizantin Mauriucius, scria că la nord de Dunăre trăiesc „romani”. Este posibil să fi remarcat faptul că populațiile de acolo vorbeau o limbă romanică, asemănătoare cu latina. Dar în același timp este posibil ca Mauricius să fi făcut referire la anumite enclave bizantine sau romanice de la nordul fluviului. Mai apoi în secolul al IX lea, în „Geografia” lui Moise Chorenati, un cărturar bizantin de origine armeană face ,mențiuni despre o ţară necunoscută, numită ”Balak”. Specialiştii români cred că este vorba despre „Ţara Valahilor”. Dar este vorba doar despre interpretări, nu și certitudini.

Tot în secolul al IX lea, specialiștii au identificat o posibilă mențiune despre prezența românilor în Moldova de astăzi, în Oguzname, o veche cronică turcească despre faptele cumanilor. În Oguzname, pe lângă ruși și maghiari este menționată o populație numită «ulahi». „Hanul, fiind informat de această aventură, a decis să crească acest copil gândindu-se că îşi pierduse tatăl în serviciul său, şi i-a dat numele de „Kipceak”, care în limba turcă înseamnă „un arbore desfrunzit.” Când băiatul a ajuns la o vârstă potrivită, Oguz-Han i-a dat o armată considerabilă pentru a se lupta cu ruşii, ulahii, maghiarii şi başkirii, care locuiau pe malurile râurilor Tin, Atell şi Jaigik”, se arăta în cronica turcească. 

Atell duce cu gândul la Atelkuzu adică o regiune între Nistru, Siret, Prut, Nipru şi Bugul de sud. În acest condiţii s-a ajuns la concluzia că ulahii sunt valahii, iar cronica face referire la populaţiile stră-româneşti din zona de est a României de astăzi. Evident, și de această dată fără certitudini, doar cu ipoteze de lucru.

Un document intern al curții imperiale și primele mențiuni concrete despre români

Dacă acele mențiuni din secolele VIII-IX, din Oguzname și „Georgafia” lui Moise Chorenati, ridică semne de întrebare și par mai degrabă speculații, în secolul al X lea apare o mențiune cât se poate de clară despre existența românilor la nord de Dunăre, dar și despre romanitatea valahilor. Este vorba despre lucrarea „De Administrando Imperio”, o lucrare istorică și politică scrisă în secolul al X-lea de împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Titlul înseamnă „Despre administrarea imperiului” iar cartea a fost redactată în jurul anilor 948–952 și era destinată fiului împăratului, Romanos al II-lea, ca un ghid pentru conducerea Imperiului Bizantin.

Nu era o carte pentru publicul larg, ci un document intern al curții imperiale. Lucrarea conține aproximativ 53 de capitole și oferă informații despre modul în care trebuia administrat Imperiul Bizantin, detalii referitoare la politica externă față de popoare vecine, descrierea popoarelor din Europa de Est dar și din Balcani, originea și obiceiurile unor popoare precum slavii, maghiarii, pecenegii sau bulgarii. Textul are o mare valoare pentru istorici deoarece oferă informații despre situația politică și etnică a Europei de Est în secolul al X-lea. Lucrarea este importantă pentru istoriografia românească deoarece conține referiri la populații romanice din zona Dunării și a Balcanilor, considerate de mulți istorici ca fiind înrudite cu strămoșii românilor. „Aceștia se numesc romani pentru că au venit din Roma și poartă acest nume până în ziua de astăzi”, spune împăratul bizantin despre aceștia. „Romanii sunt urmașii coloniștilor romani și locuiesc în regiunile de la nord de Dunăre”, arată un alt citat din lucrare. Ceea ce arată că aceste populații provin din coloniști romani stabiliți în provinciile dunărene ale imperiului.

De asemenea , în același secol, împăratul bizantin Vasile al II-lea îi aminteşte în două rânduri, pe valahi. Un alt izvor important este cronica rusă medievală „Povestea anilor de demult”, atribuită călugărului Nestor Cronicarul și redactată la începutul secolului al XII-lea. Această cronică relatează evenimentele și migrațiile popoarelor din Europa de Est. În text apare termenul „volohi”, care se referă la vlahi, adică populații romanice. Un fragment cunoscut afirmă că „volohii au atacat pe slavi și s-au așezat între ei”. Din secolul al XIII lea mențiunile despre român continuă. 

„Ungurii trăiesc într-un teritoriu închis. În această ţară închisă trăiesc mai multe popoare care vorbesc felurite limbi. Unele dintre aceste popoare nu sunt creştine. Între aceste popoare sunt kitzilii, înlăuntrul Ungariei, cumanii şi sălbaticii români, ţara cărora se întinde dincolo de munţii de zăpadă”, scria Rudolf din Ems în secolul al XIII lea.

Totodată Jens Enikel, tot în secolul al XIII-lea, într-o cronică versificată, numită „Cronica lumii”, povestea un episod petrecut în secolul al IX-lea, avându-l ca protagonist pe Carol cel Mare, venit să-i creştineze pe avari şi români. „Viteazul rege plecă în Ţara Ungurilor (n.r. – era vorba despre avari). Şi a început să-i facă creştini pe unguri şi pe români. Şi-şi aşeză acolo armatele sale”, scria Enikel.

Ungurii i-ar fi găsit pe români, până și în Pannonia 

Una dintre cele mai importante mențiuni privind existența românilor în Transilvania este fără îndoială „Gesta Hungarorum”, redactată în jurul anului 1200 de cronicarul anonim al regelui Ungariei Béla al III-lea, cunoscut sub numele de Anonymus. Lucrarea descrie venirea maghiarilor în Câmpia Panonică și situația populațiilor care trăiau acolo înainte de această migrație. Din spusele lui Anonymus dar și altor cronici, precum cea a lui Rudolf din Ems, pe teritoriul Pannoniei de astăzi, ungurii ar fi găsit o populație mixtă formată din slavi, bulgari dar și vlahi, numiți „păstori ai romanilor”, adică de origine latină. „Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei”, arăta Annonymus.

Consideraţia nu este singulară, fiind întâlnită şi la un alt cronicar ungur, Simon de Keza, dar şi în cronica rusească a lui Nestor.

 „În partea de răsărit a câmpiei de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au dat peste strămoşii noştrii care se îndeletniceau pe lângă agricultură şi cu creşterea vitelor. De aceea ei şi sunt amintiţi în cronicile ungureşti ca «păstori ai romanilor»”, preciza în „Istoria românilor”, Constantin C. Giurăscu.

În ceea ce privește Transilvania, povestea este cunoscută. Așa cum se poate desprinde din „Gesta Hungarorum”, în zonă locuia o populație slavo-română, cu o elită bulgărească sau valahă (cazul lui Gelu). 

Ce spun descoperirile arheologice

Descoperirile arheologice indică faptul că în preajma secolelor VIII-IX în zona Balcanică dar și la nord de Dunăre, pe teritoriul României de astăzi, se cristaliza o nouă populație, o nouă realitate etnică, ieșită din creuzetul migrațiilor și sintezelor etno-culturale. În principal, este vorba despre cultura Dridu, o civilizație de sinteză care dovedeşte existenţa unor comunităţi rurale închegate în care se vedea apariţia unui nou etnos, cu influenţele sale diverse, în special slave şi romanice. „Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI“, preciza reputatul cercetător Ion Nestor.

În aşezările culturii Dridu se remarcă prezenţa unor populaţii rurale, sedentare, care trăiau în sate, uneori cu locuri dotate cu palisadă şi val de pământ. În aceste aşezări s-au descoperit numeroase unelte agricole, dar şi cereale carbonizate.

Totodată, arheologii români au remarcat prezenţa unui aspect cultural chiar mai vechi decât Dridu. Este vorba despre cultura Ipoteşti-Cândeşti, răspândită pe un spaţiu vast, de la Nistru şi până în zona Munţilor Balcani. Se consideră că aşezările culturii Ipoteşti-Cândeşti, cu aspectele sale regionale sau locale, precum Răducăneni, de exemplu, în nordul Moldovei, datează din secolele VII-VIII d Hr. La fel ca şi cultura Dridu, Ipoteşti Cândeşti este o civilizaţie rurală, dominată de păstori. Se observă influenţele slave dar şi romanice în cadrul acestor culturi şi sunt considerate primele manifestări ale unei noi populaţii care se cristaliza în Europa.

Așa cum remarca și Keith Hitchins, istoric american, poporul român cel mai probabil s-a format pe ambele maluri ale Dunării, atât la sud cât şi la nord, într-o perioadă lungă de timp, cu diferenţe zonale şi în urma unei ample şi complexe sinteze etno-cultural-lingvistice, în care elementele romanice şi slavice sunt cele mai evidente. Aşa cum remarcă unii specialişti, populaţiile de la nord şi sud de Dunăre, de la est şi vest de Carpaţi au circulat în permanenţă, de o parte şi de alta a munţilor sau a marelui fluviu.