Actualitate
Prima reacție a lui Pescobar după închiderea restaurantului din Londra din cauza datoriilor la chirie. „Am închis trei, nu doar unul”
Potrivit unui document, firma care administrează restaurantul din Londra ar fi încălcat contractul de închiriere din cauza restanțelor la plata chiriei.
Paul Nicolau, zis ”Pescobar” FOTO: Facebook
Paul Nicolau, ”alias” Pescobar, a reacționat într-un mesaj pe Fascebook după ce presa a scris că celebrul său restaurant din Londra, din Camden Market, a fost închis din cauza datoriilor la chirie.
”Eu la Londra închid trei locații, care aveau program de 6 ore, pentru a ne reloca în altul cu program prelungit. Și legat de datoria de 10.000 de lire sterline, eu am acolo garanții de 100.000 de lire
sterline, i-am înștiințat că vreau să plec de o lună și nu
mai vreau. Nu mi-am mai recuperat niciodată garanțiile. Eu mai deschid la Viena, la București,
la Bran. Am cel mai mare lanț de restaurante din Europa și după ce le-am închis
pe cele trei din Londra”, a reacționat într-o postare pe Facebook Pescobar.
Informația privind închiderea restaurantului din Londra a fost publicată pe pagina de Facebook „Anunțul UK”, unde a apărut și o notificare oficială lipită pe ușa localului. Potrivit documentului, firma care administrează restaurantul ar fi încălcat contractul de închiriere din cauza restanțelor la plata chiriei.
Conform notificării afișate la intrare, proprietarii spațiului au aplicat procedura legală de „re-entry”, care permite recuperarea posesiei imobilului în cazul nerespectării contractului de către chiriaș. Documentul menționează că restanțele la chirie ar fi depășit șapte zile.
Situația vine la aproximativ 14 luni după inaugurarea restaurantului „Octopus Kebab”, când Paul Nicolau anunța încasări de peste un milion de lire sterline în primul weekend de funcționare. La acel moment, antreprenorul declara că investiția pentru deschiderea localului s-a ridicat la aproximativ 450.000 de lire sterline.
Actualitate
Cum alegi corect un senzor de turație sau presiune pentru utilaje agricole moderne?
În curtea unui service agricol, dimineața miroase aproape mereu la fel: motorină rece, pământ prins pe cauciucuri și ulei încălzit de mâini grăbite. Am văzut oameni foarte pricepuți ridicând din umeri în fața unei erori mici de pe bord, genul acela de semnal care pare neînsemnat până când oprește o semănătoare în mijlocul parcelei sau face un tractor să lucreze cu smucituri. De multe ori, vinovatul nu este ceva spectaculos. Este un senzor ales pe fugă, montat pe apucate sau nepotrivit pentru viața pe care urmează să o ducă.
Un senzor de turație sau de presiune nu arată ca o piesă care merită prea multă atenție. Îl ții în palmă, îl învârți între degete, îi verifici filetul sau mufa, și ai impresia că povestea se termină acolo. Dar în utilajele agricole moderne, aceste piese mici vorbesc permanent cu calculatorul mașinii, cu distribuitorul hidraulic, cu terminalul din cabină, cu sistemul de dozare sau cu unitatea de comandă a motorului. Când una dintre ele minte, utilajul ia decizii proaste.
De aceea, alegerea corectă începe mai puțin cu întrebarea cât costă și mai mult cu întrebarea ce trebuie să afle utilajul din acel punct. Vrea să știe cât de repede se rotește un arbore? Vrea să țină constantă presiunea într-un circuit hidraulic? Vrea să oprească distribuția când turația cade sub o limită? Un senzor bun nu este cel mai scump, ci cel care spune adevărul potrivit, în locul potrivit, în condițiile reale din câmp.
Mai întâi înțelegi ce măsori, nu ce piesă cauți
Am întâlnit destul de des replica aceasta: îmi trebuie un senzor de turație pentru tractorul cutare. E un început, dar nu e suficient. Un tractor, o combină sau o semănătoare pot avea mai multe puncte unde turația contează, iar fiecare punct are alt comportament. Priza de putere, roata, arborele unei pompe, ventilatorul unei semănători pneumatice și tamburul unei combine nu cer același tip de citire.
La fel se întâmplă cu presiunea. Presiunea dintr-o rampă de erbicidare nu seamănă cu presiunea dintr-un circuit hidraulic de ridicare. Presiunea de alimentare cu combustibil are altă scară, altă stabilitate, alt risc și altă sensibilitate la murdărie. Dacă pui aceeași logică peste toate, te trezești cu un senzor care pare compatibil pe hârtie, dar care lucrează prost în viața reală.
Prima întrebare serioasă este unde se montează senzorul și ce se întâmplă acolo într-o zi obișnuită de lucru. E aproape de motor, unde temperatura urcă repede? E sub utilaj, unde îl lovește noroiul și îl spală jetul de apă? E lângă o pompă hidraulică, unde vibrațiile nu iartă nimic? Detaliile acestea, aparent mărunte, fac diferența dintre o piesă care ține sezoane întregi și una care se întoarce în cutie după două săptămâni.
Apoi trebuie să știi dacă senzorul oferă informație pentru monitorizare sau pentru comandă. Dacă doar afișează o valoare, o eroare mică poate fi tolerată uneori. Dacă însă senzorul controlează dozarea, siguranța hidraulică sau intervenția unui actuator, precizia și timpul de răspuns devin mult mai importante. În agricultură, o citire greșită nu rămâne pe ecran, se vede în sol, în consum, în uzură și, uneori, în bani pierduți pe hectar.
Senzorul de turație: cum citește mișcarea fără să o încurce
Senzorul de turație are o misiune simplă în aparență. Trebuie să spună cât de repede se rotește ceva. În practică, lucrurile se complică imediat, pentru că acel ceva poate fi o roată murdară, un pinion uns cu ulei, un arbore care vibrează, un disc cu dinți metalici sau o piesă care pornește și se oprește des.
Cele mai întâlnite soluții sunt senzorii inductivi, senzorii Hall, senzorii magnetorezistivi și encoderele. Un senzor inductiv se descurcă bine când are de detectat metal și când condițiile sunt dure. Un senzor Hall folosește un câmp magnetic și poate detecta rotația la viteze foarte mici, chiar aproape de oprire, ceea ce contează mult la aplicații unde pornirea lentă trebuie citită corect. Encoderul oferă informație mai bogată, uneori inclusiv poziție și sens de rotație, dar cere montaj mai atent și protecție mai bună.
Pentru un utilaj agricol, nu alegi tehnologia după cum sună mai modern, ci după ținta pe care o citește. Dacă senzorul trebuie să vadă dinții unui pinion feros, un model Hall sau inductiv poate fi suficient. Dacă trebuie să citească poziția exactă a unui mecanism de dozare, poate ai nevoie de un encoder sau de un senzor cu semnal mai curat. Dacă mediul este plin de pilitură, noroi sau ulei, contează enorm distanța de lucru și toleranța la depuneri.
Distanța dintre senzor și roata dințată, numită uneori air gap, este unul dintre acele lucruri care par prea tehnice până când dau bătăi de cap. Dacă senzorul este prea departe, semnalul devine slab sau dispare. Dacă este prea aproape, poate atinge piesa în rotație când apare joc mecanic sau când suportul se deformează. În câmp, unde vibrațiile schimbă lucrurile cu câțiva milimetri, acei milimetri devin totul.
Când turația nu este doar turație
La un tractor mai vechi, turația era adesea o informație pentru om. Te uitai la ceas, ascultai motorul și lucrai după ureche, cum se spune. La utilajele moderne, turația intră într-o conversație mai mare. Sistemul de control folosește aceste date pentru dozare variabilă, protecție la suprasarcină, sincronizare între organe de lucru și diagnostic.
Gândește-te la o semănătoare pneumatică. Ventilatorul trebuie să țină un anumit regim pentru ca semințele să ajungă uniform unde trebuie. Dacă senzorul de turație citește instabil, sistemul poate interpreta greșit că ventilatorul scade sau crește, deși problema este doar semnalul. Rezultatul se vede mai târziu, când răsărirea are goluri sau când operatorul începe să compenseze din setări fără să știe cauza reală.
La o combină, turația tobei, a rotorului sau a elevatorului poate spune dacă fluxul de material este normal. Un senzor lent, murdar sau nepotrivit poate ascunde o problemă până când se transformă în blocaj. La o presă de balotat, turația și sincronizarea pieselor mobile pot face diferența dintre baloți curați și ore pierdute cu capace deschise, scule pe jos și nervi întinși.
De aceea, un senzor de turație trebuie ales și după viteza minimă pe care trebuie să o detecteze, nu doar după viteza maximă. Multe erori apar la pornire, la oprire sau la regimuri mici, când sistemul are nevoie de o citire stabilă. Un senzor care merge frumos la turație mare poate fi nefolositor dacă nu citește corect mișcarea lentă. Sinceră să fiu, aici se greșește mai des decât pare, pentru că în fișele tehnice oamenii se uită la capătul mare al intervalului și uită de capătul mic.
Senzorul de presiune: presiunea normală nu este toată povestea
La presiune, tentația este să alegi senzorul după valoarea de lucru. Dacă sistemul lucrează la 180 de bari, cineva caută repede un senzor de 200 de bari și simte că a rezolvat problema. Numai că hidraulica agricolă nu trăiește într-o fotografie, ci într-un film plin de vârfuri scurte, șocuri, porniri la rece și comenzi bruște. Presiunea normală este doar o parte din poveste.
Un senzor de presiune trebuie ales după presiunea de lucru, dar și după vârfurile posibile, presiunea admisă peste domeniu și presiunea de rupere. Presiunea admisă peste domeniu arată cât poate suporta senzorul fără să își piardă funcția. Presiunea de rupere arată limita la care integritatea lui poate ceda. În limbaj de atelier, prima te ajută să nu strici senzorul la un șoc, a doua ține de siguranță.
Dacă alegi un domeniu prea mic, senzorul poate fi distrus de vârfuri. Dacă alegi un domeniu prea mare, pierzi rezoluție și ajungi să măsori grosier. Un senzor de 600 de bari pus pe un circuit care lucrează între 20 și 60 de bari poate supraviețui, dar nu îți oferă finețea de care ai nevoie. Așa apare paradoxul piesei bune folosite prost.
În agricultură, presiunea apare în multe locuri. Încărcătoarele frontale, direcția, ridicătoarele, frânele, transmisia, suspensiile, sistemele de erbicidare, semănătorile și fertilizatoarele pot depinde de ea. Unele circuite folosesc ulei hidraulic, altele apă, soluții chimice, aer sau combustibil. Materialul membranei, corpul senzorului și compatibilitatea cu mediul măsurat nu sunt detalii de catalog, ci condiții de supraviețuire.
Domeniul de măsurare trebuie ales cu un pic de realism
Un mecanic bun nu întreabă doar la cât lucrează instalația. Întreabă ce se întâmplă când uleiul e rece, când operatorul bruschează maneta, când utilajul lucrează pe teren denivelat sau când o supapă reacționează cu întârziere. Acele clipe scurte pot arăta senzorului o presiune mult mai mare decât cea afișată în manual. Iar senzorul nu știe că a fost doar o clipă, el doar încasează șocul.
Pentru aplicațiile hidraulice grele, e sănătos să alegi un senzor cu rezervă suficientă față de presiunea normală. Nu trebuie exagerat, pentru că domeniul prea mare taie din precizie. Trebuie găsit echilibrul acela modest, dar important, între protecție și sensibilitate. Uneori, un amortizor de pulsații sau o poziție mai bună de montaj ajută mai mult decât schimbarea senzorului cu unul mai puternic.
La sistemele de stropit, presiunea are altă sensibilitate. O diferență mică poate schimba debitul prin duze și calitatea acoperirii. Acolo un senzor prea grosier te păcălește repede, pentru că mașina pare să funcționeze, dar aplicarea nu mai este uniformă. Când lucrezi cu substanțe scumpe sau cu norme stricte, această mică păcăleală devine cost.
La circuitele de aer sau vacuum, domeniul trebuie privit și mai atent. Un senzor folosit pentru depresiune nu este același lucru cu unul pentru presiune hidraulică. Chiar dacă mufa se potrivește, semnalul poate fi complet nepotrivit. Mufa potrivită nu înseamnă compatibilitate, oricât de liniștitor pare când intră la fix.
Precizia, rezoluția și repetabilitatea, trei cuvinte care nu spun același lucru
Precizia arată cât de aproape este măsurarea de valoarea reală. Rezoluția arată cât de fin poate distinge senzorul schimbările. Repetabilitatea arată dacă, în aceleași condiții, senzorul dă același răspuns. Le-am pus una lângă alta pentru că sunt des confundate, iar confuzia costă.
Un senzor poate fi destul de precis, dar să nu aibă rezoluție suficientă pentru control fin. Altul poate avea o rezoluție bună, dar să varieze cu temperatura. În agricultură, temperatura nu stă frumos într-un laborator. Dimineața ai metal rece și condens, la prânz ai carcase fierbinți, apoi seara vine praful umed și totul se schimbă din nou.
Pentru monitorizare simplă, o precizie modestă poate fi acceptabilă. Pentru comandă proporțională, distribuție de inputuri sau protecții automate, ai nevoie de mai multă rigoare. Nu pentru că ar suna bine în fișă, ci pentru că utilajul ia decizii pe baza acelei citiri. Când semnalul tremură, calculatorul începe să corecteze o problemă care poate nu există.
Trebuie citită și eroarea pe temperatură, nu doar precizia la temperatura de laborator. Un senzor care arată bine la 20 de grade poate devia vizibil la 70 de grade, lângă motor sau pompă. Dacă ai avut vreodată o eroare care apare doar după două ore de lucru, știi cât de enervant poate fi. Piesa pare bună la rece, dar își schimbă firea când utilajul intră în ritm.
Semnalul de ieșire: limba în care senzorul vorbește cu utilajul
Un senzor poate măsura corect și totuși să fie inutil dacă vorbește pe limba greșită. Utilajele folosesc semnale analogice, semnale digitale, impulsuri, frecvență, CANopen, SAE J1939 sau integrare în arhitecturi apropiate de ISOBUS. Când alegi piesa, trebuie să știi ce așteaptă calculatorul sau modulul de comandă. Nu presupune că orice senzor cu trei fire va trimite același semnal.
La senzorii de presiune, întâlnești des ieșiri de 0 până la 10 V, 0,5 până la 4,5 V sau 4 până la 20 mA. Semnalul de 4 până la 20 mA este apreciat în aplicații industriale pentru că suportă mai bine distanțele și unele interferențe. Semnalul de tensiune este frecvent în echipamente mobile, dar cere cablare corectă și alimentare stabilă. În cabină sau pe un cadru lung de utilaj, traseul cablului poate deveni parte din problemă.
La senzorii de turație, semnalul poate fi un impuls pe dinte, o undă pătrată, un semnal de frecvență sau o ieșire mai complexă care include sensul de rotație. Calculatorul trebuie să știe câte impulsuri corespund unei rotații. Dacă roata țintă are alt număr de dinți decât așteaptă sistemul, turația afișată va fi greșită, deși senzorul funcționează perfect. Este genul de greșeală care te face să schimbi piese bune până te uiți, în sfârșit, la geometrie.
În utilajele moderne, comunicația prin CAN și protocoalele folosite pe echipamente agricole au devenit tot mai importante. Asta înseamnă că unele senzori nu trimit doar o tensiune simplă, ci date pe magistrală. Avantajul este diagnostic mai bun și integrare mai curată. Dezavantajul este că trebuie respectate adrese, parametri, compatibilități și uneori configurări pe care nu le rezolvi cu un patent și o lampă de control.
Alimentarea și cablajul, locul unde se ascund multe defecte false
Am văzut senzori condamnați prea repede, când adevărata problemă era în cablu. Un fir atins de cadru, o masă slabă, o mufă oxidată sau un contact care se desface la vibrații pot imita perfect un senzor defect. În câmp, unde utilajul tremură și se murdărește, cablajul devine o piesă mecanică, nu doar electrică. El se mișcă, se freacă, se udă și îmbătrânește.
Verifică tensiunea de alimentare cerută de senzor și variațiile acceptate. Utilajele mobile au instalații electrice unde tensiunea poate fluctua la pornire, la cuplarea unor consumatori sau la probleme de alternator. Un senzor conceput pentru mediu industrial curat poate fi sensibil la aceste variații. Pentru agricultură, caută modele făcute pentru mașini mobile, cu toleranță la fluctuații și protecție bună la inversarea polarității sau supratensiuni tranzitorii.
Mufa contează mai mult decât pare. M12, Deutsch, AMP sau alte conectări sunt folosite în funcție de producător și aplicație. Important nu este doar să se potrivească fizic, ci să aibă schema de pini corectă, etanșare bună și blocare sigură. O mufă care stă puțin lejer poate lucra impecabil în service și poate ceda în primul hectar cu teren greu.
Cablul trebuie prins astfel încât să nu tragă de senzor. O buclă mică de relaxare, protecție la frecare și distanță față de zonele fierbinți pot prelungi viața întregii instalații. Aici nu e nimic spectaculos. Doar acea grijă simplă, de om care știe că piesele nu mor întotdeauna din cauza lor, ci din cauza felului în care sunt lăsate să trăiască.
Protecția la apă, praf, noroi și chimicale
În agricultură, senzorul nu stă într-un dulap electric curat. Stă sub praf fin de vară, sub noroi lipicios, lângă îngrășăminte, în ceață de soluție de stropit sau în jetul unei spălări grăbite. De aceea, gradul de protecție IP trebuie privit realist. IP67 poate fi potrivit în multe aplicații, dar spălările cu presiune, jetul direct și soluțiile agresive pot cere mai multă atenție.
Nu toate mediile sunt la fel. Fertilizatorii lichizi și unele soluții de erbicidare pot fi mai agresive decât apa sau uleiul hidraulic. Dacă senzorul intră în contact direct cu fluidul, materialul părții ude trebuie verificat. Inoxul, ceramica, garniturile și membranele au compatibilități diferite. O piesă care rezistă perfect la ulei poate îmbătrâni prost într-un mediu chimic.
La senzorii de turație montați lângă roți, lanțuri sau organe de lucru, protecția mecanică devine la fel de importantă ca etanșarea. Pietrele, resturile vegetale și bucățile de sârmă uitate pe câmp nu citesc fișe tehnice. Ele lovesc. Un senzor robust, montat într-un loc protejat, valorează uneori mai mult decât unul foarte sensibil pus în bătaia tuturor necazurilor.
În aceeași logică, merită privite și etanșările din jurul ansamblurilor mecanice. Când uleiul ajunge unde nu trebuie, când praful intră în carcase sau când o scurgere mică murdărește zona senzorului, diagnosticul se complică. Uneori, înainte să schimbi electronica, te uiți la rulmenți, simeringuri, capace și la felul în care respiră carcasa. Un magazin de piese poate părea o destinație banală, dar când cauți semeringuri tractoare, de fapt cauți liniște pentru tot ansamblul, nu doar o garnitură rotundă.
Vibrațiile nu iartă piesele alese pentru condiții cuminți
Un utilaj agricol modern este electronic, dar rămâne o mașină care trage, taie, ridică, scutură și lovește pământul. Vibrațiile nu sunt un detaliu de laborator. Ele slăbesc contacte, fisurează suporturi, schimbă distanțe de citire și obosesc materiale. Un senzor bun pentru o linie industrială fixă poate suferi repede pe o grapă, o presă sau o combină.
Caută specificații clare pentru șoc și vibrații. Nu te mulțumi cu formulări vagi precum robust sau pentru condiții grele, deși și acestea pot apărea în descrieri comerciale. Uită-te la domeniul de temperatură, la rezistența carcasei, la tipul mufei și la experiența producătorului în aplicații mobile. Dacă utilajul lucrează mult în teren denivelat, această parte nu este opțională.
Montajul trebuie să protejeze senzorul de vibrațiile inutile. Un suport subțire, care intră în rezonanță, poate distruge semnalul chiar dacă senzorul este bun. La turație, vibrația poate modifica distanța față de roata dințată. La presiune, vibrația poate afecta filetul, racordul sau cablul. De aceea, uneori soluția nu este să cumperi un senzor mai scump, ci să refaci suportul.
Mai contează și masa piesei montate pe conducte sau racorduri. Un senzor greu, prins direct într-un punct care vibrează, poate solicita filetul în timp. În instalații cu pulsații mari, un racord flexibil sau o poziționare mai inspirată poate scădea riscul. Nu sună elegant, dar viața utilajelor se decide des în asemenea detalii.
Compatibilitatea mecanică: filetul potrivit nu spune toată povestea
La senzorii de presiune, filetul este primul lucru pe care îl verifici. G 1/4, M14, NPT sau alte variante apar frecvent, iar confuzia dintre ele poate duce la montaj forțat. Un filet care pare că prinde nu este neapărat corect. Dacă îl strângi cu încăpățânare, poți deteriora corpul, racordul sau etanșarea.
Trebuie verificat tipul de etanșare. Unele filete etanșează pe conicitate, altele folosesc garnitură, șaibă sau suprafață plană. Dacă pui bandă de etanșare unde nu trebuie, poți introduce fragmente în circuit sau poți izola electric un punct care avea nevoie de masă. Dacă nu pui garnitura corectă unde trebuie, scurgerea apare exact când credeai că ai terminat treaba.
La senzorii de turație, mecanica înseamnă poziția față de țintă. Roata dințată trebuie să aibă material, formă și lățime potrivite pentru tipul de senzor. Dinții foarte uzați, murdari sau neregulați pot produce semnal instabil. Dacă citești un magnet, trebuie să știi polaritatea, distanța și felul în care senzorul reacționează la câmp.
Un alt detaliu este accesul pentru întreținere. Un senzor montat într-un loc imposibil poate părea o soluție curată la proiectare, dar devine o pedeapsă în campanie. Când trebuie schimbat la marginea parcelei, cu pământ sub genunchi și ploaie pe ceafă, accesul bun valorează mult. Nu e o chestiune de confort, ci de timp pierdut când vremea nu te așteaptă.
Cum alegi pentru un tractor, o combină sau o semănătoare
La tractor, presiunea hidraulică și turația prizei de putere sunt printre cele mai sensibile informații. Dacă schimbi un senzor de presiune pentru ridicător sau pentru distribuitor, trebuie să știi domeniul real al circuitului, tipul de semnal și calibrarea cerută de unitatea de comandă. La priza de putere, senzorul de turație trebuie să citească stabil la pornire, la sarcină variabilă și la regim constant. O citire instabilă poate declanșa alarme sau poate face un utilaj atașat să se comporte ciudat.
La combină, mediul este mai murdar și mai fierbinte decât își imaginează cineva care o vede doar spălată în curte. Praful fin intră peste tot, iar vibrațiile sunt permanente. Senzorii de turație de la elevatoare, ventilatoare, rotoare sau tobe trebuie să fie bine protejați și montați cu distanța corectă. Un senzor care pierde impulsuri poate anunța fals o patinare sau poate rata începutul unei blocări.
La semănători, mai ales cele pneumatice sau cu dozare controlată electronic, turația și presiunea se leagă direct de uniformitate. Ventilatorul, dozatoarele, presiunea pe secții și eventualele sisteme hidraulice trebuie să lucreze împreună. Aici nu ajută să alegi piese după ureche. O abatere mică se multiplică pe rânduri și apoi pe hectare.
La mașinile de stropit, presiunea este aproape limbajul prin care utilajul îți spune dacă aplică așa cum ai setat. Senzorul trebuie ales după domeniul duzelor, debit, compatibilitate chimică și timp de răspuns. Dacă reacționează prea lent, controlul va alerga mereu după presiunea reală. Dacă este incompatibil cu soluția folosită, poate ceda exact când ai cea mai scurtă fereastră de lucru.
Când piesa originală, echivalentul și improvizația se întâlnesc la aceeași tejghea
Piesa originală are avantajul siguranței. Știi că se potrivește, că semnalul este cel așteptat și că unitatea de comandă o recunoaște. Prețul poate fi mai mare, dar în utilaje moderne uneori plătești tocmai absența surprizelor. Când ești în plină campanie, absența surprizelor este o formă foarte practică de economie.
Un echivalent bun poate fi o alegere perfect rezonabilă. Trebuie însă comparat după cod, domeniu de măsurare, semnal, alimentare, filet, pinout, temperatură, protecție și timp de răspuns. Nu după poză. Două piese pot arăta aproape identic și pot avea electronici complet diferite.
Improvizația este tentantă când utilajul stă și vremea se schimbă. O înțeleg, chiar o înțeleg. Dar la senzori, improvizația poate crea defecte mai greu de găsit decât problema inițială. Un semnal nepotrivit poate păcăli calculatorul, poate forța un actuator sau poate ascunde o avarie reală.
Dacă alegi o piesă aftermarket, cere date tehnice, nu doar confirmarea verbală că merge. Confirmarea bună include coduri compatibile, schema pinilor și condițiile de lucru. Un vânzător serios nu se supără când întrebi. Dimpotrivă, știe că o piesă aleasă corect se întoarce rar în garanție.
Diagnostic înainte de cumpărare: cum eviți schimbatul la întâmplare
Înainte să cumperi senzorul, merită să verifici dacă senzorul este într-adevăr problema. O eroare pe bord poate indica senzorul, dar cauza poate sta în alimentare, cablu, mufă, masă, contaminare sau setare. Diagnoza electronică ajută, dar nu înlocuiește verificarea simplă. Uneori, o lanternă, un multimetru și răbdarea fac mai mult decât trei piese schimbate pe rând.
La un senzor de turație, verifică ținta. Are dinți rupți? Are joc? E acoperită de pilitură sau pământ? Distanța s-a schimbat din cauza unui suport îndoit? Dacă răspunsul este da, senzorul poate fi doar martorul problemei, nu vinovatul.
La un senzor de presiune, compară citirea cu un manometru cunoscut bun, acolo unde se poate face în siguranță. Verifică dacă tensiunea sau curentul de ieșire corespunde presiunii. Uită-te la scurgeri, la aer în instalație, la pulsații mari și la racorduri înfundate. Un senzor montat într-un punct unde se strânge mizerie poate citi o presiune frumoasă, dar falsă.
Când eroarea apare intermitent, mișcă ușor cablajul în timp ce urmărești valorile, fără să te expui la piese în mișcare. Căldura poate fi un indiciu. Unele defecte apar doar după ce totul se încălzește. Altele apar doar la umezeală, după spălare sau dimineața, când condensul stă încă în mufe.
Calibrarea și configurarea, partea pe care mulți o sar
Un senzor nou nu rezolvă totul dacă sistemul trebuie calibrat. La unele utilaje, schimbarea senzorului cere o procedură de învățare, o setare în terminal sau o confirmare în diagnoză. Dacă sari peste pasul acesta, poți avea valori deplasate sau erori persistente. Piesa e nouă, dar utilajul încă nu știe cum să o asculte.
La turație, configurarea poate include numărul de impulsuri pe rotație, diametrul roții, raportul de transmisie sau sensul de rotație. La presiune, poate include punctul zero, scala, domeniul și pragurile de alarmă. Într-un sistem mai vechi, aceste lucruri pot fi fixe. Într-un sistem modern, ele pot fi adaptabile, dar trebuie făcute corect.
După montaj, nu pleca direct în lucru greu. Testează în regim mic, apoi crește treptat. Urmărește valorile, ascultă utilajul și verifică dacă apar alarme. Pare o pierdere de timp când ești presat, dar e mai bine să pierzi zece minute în curte decât două ore în câmp.
Păstrează codul piesei schimbate și notează data. O evidență simplă ajută enorm când defectul revine sau când altcineva lucrează pe același utilaj. Agricultura modernă are suficientă electronică încât memoria omului, oricât de bună, nu mai ajunge mereu. Un caiet murdar în cabină poate fi uneori mai valoros decât o aplicație pe care nu o deschide nimeni.
Greșeli care se repetă și cum le recunoști din timp
Prima greșeală este alegerea după aspect. Senzorii seamănă între ei, iar fotografiile din magazine online pot înșela. Corp metalic, mufă identică, filet apropiat, toate pot crea încredere falsă. Datele tehnice sunt cele care decid.
A doua greșeală este ignorarea mediului. Un senzor bun pe bancul de test poate fi slab sub o combină plină de praf. Un senzor potrivit pentru apă curată poate ceda în contact cu soluții agricole. Un model fără protecție serioasă la vibrații poate muri nu pentru că a fost prost, ci pentru că a fost trimis într-o viață pentru care nu fusese făcut.
A treia greșeală este domeniul ales greșit. Prea mic înseamnă risc la vârfuri. Prea mare înseamnă citire grosieră. Corect înseamnă să cunoști presiunea normală, vârfurile, scopul măsurării și precizia necesară.
A patra greșeală este cablajul tratat ca un detaliu. În realitate, cablajul este drumul pe care merge adevărul de la senzor la calculator. Dacă drumul e rupt, oxidat sau bruiat, adevărul ajunge strâmb. Și atunci începe jocul acela obositor în care schimbi piese, dar defectul rămâne.
O metodă simplă de alegere, spusă fără tabele
Eu aș porni mereu de la aplicație. Ce măsor, unde măsor și ce se întâmplă dacă măsurarea este greșită? Apoi aș nota presiunea sau turația normală, extremele posibile și mediul de lucru. Fără aceste lucruri, alegerea e mai mult noroc decât meserie.
După aceea aș verifica partea electrică. Alimentarea, semnalul de ieșire, numărul de fire, pinoutul, compatibilitatea cu unitatea de comandă și eventualele protocoale. Aș verifica apoi mecanica: filet, lungime, distanță de citire, tip de etanșare, spațiu de montaj și protecție fizică. Nu sună romantic, dar nici statul pe marginea solei cu utilajul mort nu are nimic romantic.
Următorul pas ar fi mediul. Temperatură, apă, praf, chimicale, șocuri, vibrații și spălări. Dacă piesa nu are specificații clare pentru aceste condiții, aș fi prudent. În agricultură, condițiile grele nu sunt excepția, sunt programul normal de lucru.
Abia la final aș compara prețul. Prețul contează, sigur că da. Dar o piesă ieftină care oprește utilajul în plină campanie devine scumpă foarte repede. Iar o piesă scumpă, aleasă greșit, rămâne tot greșită.
Când merită să ceri ajutor specializat
Merită să ceri ajutor când senzorul intră într-un sistem de comandă, nu doar de afișare. Merită și când utilajul comunică prin CAN, când există coduri de eroare care revin sau când ai schimbat deja o piesă și problema nu s-a dus. Nu e o slăbiciune să întrebi. Uneori, un tehnician cu diagnoza potrivită vede în cinci minute ceea ce tu ai ghici o zi întreagă.
Ajutorul bun nu înseamnă doar cineva care îți spune ce să cumperi. Înseamnă cineva care întreabă unde se montează, ce cod avea piesa veche, ce eroare apare, când apare și ce s-a schimbat recent la utilaj. Când întrebările sunt bune, șansele să cumperi piesa corectă cresc mult. Când răspunsul vine prea repede, fără întrebări, eu devin puțin suspicioasă.
Manualul utilajului rămâne o sursă importantă, chiar dacă uneori pare scris într-o limbă rece. Codurile originale, schemele electrice și procedurile de calibrare te scutesc de multe încercări. Dacă nu ai manualul, măcar păstrează eticheta senzorului vechi și fă poze clare înainte de demontare. O fotografie făcută la timp poate salva o după-amiază întreagă.
În service, cea mai bună combinație este între experiența practică și datele tehnice. Omul care a auzit de o sută de ori cum lucrează o pompă știe lucruri pe care o fișă nu le spune. Fișa tehnică știe lucruri pe care urechea nu le poate măsura. Împreună fac treabă bună.
Alegerea corectă se vede în liniștea utilajului
Un senzor ales corect nu se remarcă. Nu cere atenție, nu aprinde alarme, nu trimite valori care sar nervos pe ecran. Își face treaba în tăcere, iar utilajul lucrează rotund. Poate că acesta este complimentul cel mai mare pentru o piesă mică: să nu te mai gândești la ea.
Când alegi un senzor de turație, uită-te la tipul de țintă, viteza minimă și maximă, distanța de citire, semnal, protecție și montaj. Când alegi un senzor de presiune, uită-te la domeniu, vârfuri, precizie, compatibilitate cu fluidul, filet, semnal și rezistență la mediu. Nu le separa prea mult de restul utilajului. Senzorul nu lucrează singur, ci într-o familie de cabluri, mufe, calculatoare, pompe, axe și oameni grăbiți.
Mi se pare că utilajele moderne ne cer o atenție mai calmă decât cele vechi. Nu mai ajunge să lovești ușor o piesă și să spui că merge. Trebuie să înțelegi ce citește, ce transmite și ce face sistemul cu informația primită. Nu e neapărat mai greu, doar mai puțin iertător.
La finalul unei zile bune, senzorul corect nu apare în poveste. Apar hectarele lucrate, consumul ținut sub control, dozarea uniformă, hidraulica fără smucituri și operatorul care coboară din cabină fără să fi memorat vreun cod de eroare. În curte rămân urme de noroi lângă roți, cablul stă prins cum trebuie, iar pe ecran valorile respiră liniștit.
Actualitate
Cum a ajuns industria auto europeană să lupte pentru supraviețuire. Mașinile electrice chinezești fac legea în Europa, cu modele ieftine și performante
Automobilele electrice chinezești încep să domine piața auto europeană. Pe fondul supraproducției, companiile chinezești au invadat Bătrânul Continent cu modele accesibile, foarte tehnologizate și cu un design atractiv. În acest context, industria auto europeană luptă pentru supraviețuire.
Mașinile electrice chinezești invadeaza piața europeană FOTO pbs.org
În ultimul deceniu, industria auto chineză a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, mai ales în sectorul automobilelor electrice. Numărul companiilor a crescut rapid, tehnologiile au devenit tot mai avansate și competitive, iar producția a ajuns la niveluri uriașe. Practic, producătorii chinezi au invadat piața auto europeană, transformând China în cel mai mare exportator de automobile din lume, scrie Financial Times.
Companiile chineze oferă o gamă variată de vehicule electrice și încearcă să răspundă tuturor cerințelor consumatorilor de pe Bătrânul Continent. De altfel, producția masivă de automobile electrice a fost bine calibrată în raport cu tendințele legate de viața sustenabilă și protecția mediului, promovate inclusiv prin legislația multor state europene.
Inițial, producătorii chinezi au mers pe imitație, însă ulterior au început să dezvolte modele tot mai tehnologizate și competitive. În plus, oferă automobile electrice la prețuri mai mici decât mărcile consacrate din Europa, Japonia sau Statele Unite.
Mai mult decât atât, numeroase companii europene folosesc pe scară largă fabricile din China ca baze de producție și export. Acolo găsesc forță de muncă calificată, experiență și tehnologie, dar la costuri de producție mult mai reduse. Pe scurt, industria chineză a ajuns să joace un rol esențial în piața globală a automobilelor electrice.
De la copiere la dominație industrială
La începutul anilor ’70, Dongfeng importa camioane americane pentru a învăța cum să construiască vehicule militare. Astăzi, același grup chinez produce alături de Stellantis modele electrice destinate piețelor globale. Transformarea simbolizează noua ordine din industria auto: China nu mai este doar atelierul lumii, ci centrul global al inovației și producției de automobile electrice.
Pe fondul tranziției costisitoare către vehicule electrice, marii constructori occidentali — Volkswagen, BMW, Nissan sau Hyundai — folosesc tot mai mult fabricile chinezești drept baze de export pentru Europa, Orientul Mijlociu și Asia.
Exporturile explodează
China a devenit deja cel mai mare exportator auto din lume. În doar câțiva ani, exporturile au crescut de la sub un milion de autoturisme în 2020 la peste 7 milioane anul trecut. Ritmul continuă să accelereze: în primele patru luni din 2026, livrările externe au urcat cu 61%.
Fenomenul este alimentat de supracapacitatea uriașă a industriei chineze. În timp ce piața internă a absorbit anul trecut aproximativ 24 de milioane de mașini, capacitatea totală de producție este estimată la aproape 50 de milioane de vehicule.
Mașini electrice din China FOTO shutterstock
În plus, războiul prețurilor și marjele tot mai mici împing producătorii chinezi spre piețele externe, unde automobilele pot fi vândute la prețuri mai mari și cu profituri mai consistente.
Europa, noul câmp de luptă
Statele Unite au închis practic piața pentru automobilele chinezești prin taxe vamale de până la 100%. Europa rămâne însă o țintă strategică, în ciuda propriilor tarife comerciale.
Rezultatele sunt deja vizibile. Exporturile chineze către Europa au crescut puternic, iar branduri precum BYD, MG, Omoda sau Jaecoo câștigă rapid teren. Modelul Jaecoo 7 al grupului Chery a devenit, la doar 14 luni de la lansare, cea mai bine vândută mașină nouă din Marea Britanie într-o lună.
Mașinuțele electrice mici, probleme sau soluții pentru traficul din orașe: „Ajungi la teama că rămâi fără baterie”
În paralel, constructorii occidentali exportă tot mai multe modele produse în China. Nissan vrea să ajungă la 300.000 de vehicule exportate anual până în 2030, inclusiv către Europa. Tesla produce în Shanghai o mare parte dintre modelele Model 3 vândute pe continent.
China stabilește standardul tehnologic
Specialiștii din industrie admit tot mai des că avantajul Chinei nu mai ține doar de costuri reduse, ci mai ales de tehnologie. Vehiculele electrice chinezești sunt dezvoltate mai rapid, folosesc baterii mai ieftine și software mai avansat. „Trebuie să acceptăm că China stabilește ritmul inovației”, a declarat Robert Cisek, șeful Volkswagen China, relatează Financial Times.
Potrivit „Agenției Internaționale pentru Energie”, producția unui SUV electric în China costă cu cel puțin 30% mai puțin decât în economiile dezvoltate. Volkswagen susține chiar că poate produce un vehicul electric în China la jumătate din costul necesar în alte regiuni. Tot mai multe companii occidentale adoptă strategia „în China, pentru China, către lume” — dezvoltând mașini în China și exportându-le ulterior pe piețele globale.
Dependența care îngrijorează Europa
Ascensiunea Chinei provoacă însă panică în capitalele europene. Liderii UE se tem că industria auto europeană riscă să piardă nu doar producția, ci și know-how-ul tehnologic.
Analiștii avertizează că ingineria, cercetarea și lanțurile de aprovizionare auto s-ar putea concentra tot mai mult în China. În multe cazuri, constructorii europeni ajung să folosească tehnologii chinezești chiar pentru modelele produse în Europa. În același timp, fabricile europene funcționează mult sub capacitate. Unele grupuri încearcă să rezolve problema prin parteneriate cu producători chinezi. Stellantis vrea să fabrice modele Dongfeng în Franța, iar Opel va produce un SUV electric în Spania folosind tehnologie Leapmotor.
Capcana mașinilor aduse din Germania: 9 din 10 vehicule au probleme ascunse conform ultimelor date din piața auto
„Made in Europe” și o luptă pentru supraviețuire
Comisia Europeană încearcă să limiteze dependența de China prin noi reguli industriale. Planul „Made in Europe” ar condiționa accesul la subvenții de utilizarea componentelor produse în UE.
Bruxelles-ul ia în calcul inclusiv restricții asupra tehnologiei chineze integrate în automobile, pe fondul temerilor legate de securitatea cibernetică și controlul datelor.
Totuși, autoritățile europene se află într-o poziție delicată: o ruptură completă de tehnologia chineză ar putea afecta grav chiar industria auto europeană, care depinde tot mai mult de baterii, software și componente dezvoltate în China. În doar câteva decenii, China a trecut de la statutul de elev al industriei occidentale la cel de lider global în mobilitatea electrică. Pentru constructorii europeni și americani, dilema este tot mai clară: fie colaborează cu ecosistemul industrial chinez, fie riscă să piardă cursa tehnologică. Iar pentru Europa, miza nu mai este doar competitivitatea economică, ci supraviețuirea uneia dintre cele mai importante industrii ale continentului.
Actualitate
Cât de accesibil mai e sportul astăzi. Antrenor: „Părinții au făcut pentru ea și de patru ori pe zi naveta, 50 de kilometri”
Pe măsură ce posibilitățile de activități extrașcolare pare că s-au înmulțit, accesul la sportul de performanță este, în fapt, din ce în ce mai limitat. „Când părinții se implică, da, se vede”.
Sportivele secției de volei CSS Slatina FOTO: Alina Mitran
Să faci sport de la vârste mici nu mai este o alegere pur și simplu. Ține de buzunar, de timpul părinților, de implicare. Sunt în continuare locuri în care profesorii și antrenorii se dedică total pregătirii viitorilor campioni, doar că austeritatea le impune cluburilor din sistemul de stat să taie de unde se poate (și nu de acum, ci de mai mulți ani). Susținerea familiei a devenit principala condiție pentru succes. Când ai devenit suficient de bun să te bați cu cei din afara țării, costurile cresc substanțial, o deplasare la o competiție de top însemnând mii de euro pe care familia trebuie să-i suporte. Nu-i are, te oprești acolo unde îți permiți sau bați din ușă-n ușă sperând să-i poți aduna.
Aproape că sunt diferențe minore între sportul „pe bani” și cel de la cluburile sportive susținute de insttituții publice, statul susținând astăzi salariile antrenorilor și, cel mult, deplasările la competițiile din calendarul oficial. Pentru mai mult, te descurci cum poți.
„Contează foarte mult calitățile motrice care, din păcate, sunt din ce în ce mai precare la copii”
O curte plină-ochi cu copii de toate vârstele, echipați să demonstreze cine sunt și ce pot. Unii au medalii multe și strălucitoare, alții visează la ele. Dansatoare, fotbaliști, tenismeni, luptători, boxeri, karatiști, voleibaliste etc., o imagine care-ți umple sufletul de speranță, privind de pe margine. „Și se spune că nu fac copiii sport!”, auzi de undeva. „Vezi, mami, e fotbalist, ți-am zis că vor veni. Mă duci și pe mine, mă duci?”, se roagă un puști care nu-și poate dezlipi ochii de la sportivii Clubului Sportiv Școlar, echipați complet și gata să uimească.
Demonstrație de kempo FOTO: Alina Mitran
E Ziua Internațională a Sportului, iar Biblioteca Județeană „Ion Minulescu” din Slatina premiază câștigătorii concursului de eseuri pe tema „Importanța sportului în viața mea”. Sute de sportivi, de la 5-6 ani și până la liceu, au venit de asemenea să arate ce bucurie este sportul și unde te poate duce. Vor face demonstrații pentru a-i atrage și pe alți copii să facă mișcare, să învețe disciplina, să-și facă prieteni și multe altele pe care le poți descoperi doar în sală sau pe terenul de antrenament și în competiții.
E locul potrivit pentru o discuție despre cât de ușor mai sunt de atras, astăzi, copiii în sala de antrenamente, cum faci să le menții atenția și interesul treze ani la rând, ce te faci când vezi că pot, dar sistemul nu.
Romeo Mustață a venit cu grupa de fete de la mini-volei. Este antrenor cu zeci de ani de experiență. Mărturisește că pe an ce trece e, însă, mai greu. Baza de selecție se îngustează, copii dornici să facă sport sunt din ce în ce mai puțini, iar cei care să aibă și calitățile motrice necesare…
„Noi suntem Clubul Sportiv Școlar, avem sediul la baza< Părvulescu>, iar noi ne efectuăm antrenamentele la Liceul Economic „P.S. Aurelian”, în fiecare zi, de luni până vineri, de la ora 16.00 la 21.00”, începem să povestim cu antrenorul Romeo Mustață.
„Este un sport la care talia contează foarte mult, dar și cele mai puțin înalte pot să meargă pe anumite posturi. Contează foarte mult calitățile motrice care, din păcate, sunt din ce în ce mai precare la copii. Baza alergării și mersul, apoi sunt exercițiile de gimnastică de început, care reprezintă ABC-ul sportului. Trebuie practicat, copilul trebuie să învețe începând de la clasa pregătitoare”, spune antrenorul.
Cu toate că astăzi și elevii din școala primară fac orele de sport cu profesorul de educație fizică, nu cu învățătoarea, lucrurile nu stau așa cum și-ar dori antrenorii. Și nu profesorii au vină aici, insistă antrenorul. „Când vine vorba de sport, părerile sunt împărțite. Părintele de obicei se sperie când copilul transpiră sau se julește la genunchi și procură imediat o scutire medicală și se termină tot”, dezvăluie antrenorul din partea tristă a poveștii sportive care, astfel, moare din fașă.
Antrenorii merg la fiecare început de an și încearcă să facă selecție, încă de la clasa I-a, pentru că un sportiv de performanță se crește de la 6-7 ani. „Trebuie să învățăm în primul rând să ne jucăm, să ne dezvoltăm simțul competiției, să îndrăgească sportul în ansamblu și apoi, după un an, doi, să încercăm să introducem elemente de sport, de ramură respectivă, și de acolo vedem care merge mai departe și care renunță”, explică antrenorul.
Miicii fotbaliști de la CSS Slatina au atras foarte multe aplauze FOTO: Alina Mitran
În primul an, refuzurile nu sunt numeroase. De la volei, din 10 fete selectate pleacă una, două. „Sunt foarte motivați copiii cam până în clasa a VII-a. Până pe la 13 ani sunt foarte, foarte motivați. Îndrăgesc sportul. Apoi intervine stresul examenelor, vine Evaluarea Națională”, ajungem și în punctul în care, pentru mulți sportivi, unii chiar promițători, se rupe filmul. De ce? Pentru că nu sunt educați să îmbine sportul cu învățătura, ci adesea adulții îi pun să aleagă.
Dansul, o altă modalitate a face mișcare FOTO: Alina Mitran
„Sportul îl destinde pe copil, îl face să se simtă mai bine și să-i crească capacitatea de a învăța. Practic două ore petrecute, o dată la două zile, într-o sală de sport sau pe un teren de sport îi încarcă bateriile pentru a avea capacitatea de a învăța mult mai bine. Dar părinții, nu vreau să-i acuz, dar consideră că făcând meditații excesive și renunțând la plăcerile copilului îi fac un bine. Din punctul meu de vedere, nu, nu fac bine, părintele trebuie să știe să îmbine plăcerile pe care le au copiii zilnic și învățătura. Și în afară de asta, părintele trebuie să discute foarte, foarte mult cu copiii, să aibă un dialog în permanență și să nu uite că latura financiară nu îi ajută, nu înlocuiește prezența fizică în viața lor”, atrage atenția antrenorul.
„Suntem finanțați de Ministerul Educației, practicarea sportului este gratuită”
Ajungem și la latura financiară și curiozitatea este dacă astăzi un copil poate să facă sport de performanță dacă părinții lui nu-și permit financiar. „Da și nu. Noi suntem club sportiv școlar, suntem finanțați de Ministerul Educației, practicarea sportului este gratuită, dar pentru echipamentul de joc nu în totalitate am primit ajutor. Primim și de la minister, dar trecem printr-o perioadă destul de dificilă. Anul trecut a fost o perioadă mai dificilă, dar până anul trecut am avut o finanțare bună, cel puțin pentru deplasări și competițiile oficiale nu s-a pus problema lipsei finanțării”, arată antrenorul. Nu spune că nu sunt bani, doar că bugetele pentru echipamente și materiale sportive sunt mici. „Înțelegem, e o situație dificilă la nivel de țară, și încercăm să ne descurcăm cu ajutorul unor oameni cu bani care pot să ajute sportul, cu ajutorul părinților…”, mai adaugă antrenorul.
Un sportiv, în cazul voleiului, ajunge la performanță în aproximativ 8 ani. Până acolo e multă muncă, dincolo de calitatea motrică. „Calitatea nativă nu suplinește munca. Și dacă nu muncește, nu va ajunge nicăieri. Dar sportul de performanță este din ce în ce mai frumos. Eu mă refer strict la volei. Federația Română de Volei, cu domnul Adin Cojocaru la conducere, are un parcurs destul de bun având în vedere că ne-am calificat la Campionatul Mondial după aproape 40 de ani cu echipa națională masculină, suntem calificați la campionatul european feminin, masculin, la nivel de senioare, toate categoriile de loturi, atât la feminin cât și la masculin, au mers în calificări și s-au calificat la turnee finale pentru calificare la campionatele europene și mondiale, deci o generație foarte-foarte bună de sportivi”, găsim și motive de bucurie sinceră.
Tenisul de masă, un sport care necesită ani mulți de antrenament pentru performanță FOTo: A.M.
Mihaela Cambei, femeia care luptă cu greutățile. Sportiva noastră a luat trei medalii la Europenele de haltere
Romeo Mustață pregătește trei grupe de fete, pe trei categorii de vârstă: mini-volei, speranțe și cadete.
„Am participat anul trecut cu toate trei echipele în campionatul național, și să dau așa un exemplu, la nivel de mini-volei am plecat la start cu 96 de echipe. Deci sunt 96 de echipe care se străduiesc să se califice în primele 12 echipe care vor participa la două turnee semifinale, pentru a ajunge la un turneu final și apoi să joace pentru medalii. Dar am două sportive date la Craiova, la școala craioveană de volei, la nivel de cadete, astăzi încep, sunt calificate la turneul final, iar astăzi începe turneul final. (…) Mă bucur că două sportive de la Slatina vor participa în această etapă”, spune cu însuflețire antrenorul.
Ajungem cu discuția și la copiii de la sate și la șansa lor, sau lipsa de șansă, de a ajunge, într-o zi, sub lupa unui antrenor, indiferent de sport.
„Șansa depinde de profesorul de sport de la școala din sat. Dacă sunt la școală în oraș și fac naveta e greu, asta înseamnă un efort din partea părintelui să-l aducă zilnic. Am o fată care este speranță, are 14 ani, și în primul an de volei a făcut naveta atât la școală cât și la antrenament, zilnic, de la Văleni. Slatina- Văleni, Slatina-Văleni, aproape de la Teleorman, de la aproximativ 50 de kilometri distanță. Făceau și patru drumuri pe zi, atât de mult a îndrăgit sportul ăsta” explică antrenorul ce sacrificii presupune uneori performanța.
Grupa de mini-volei a CSS Slatina FOTO: Alina Mitran
Un sportiv de performanță, care are câteva ore de antrenamente pe zi, adică un consum mare de energie, are nevoie și de o alimentație pe măsură. Ce poate să facă în acest sens clubul? „Noi încercăm să-i educăm, ca profesori, să-i educăm să învețe ceea ce trebuie să mănânce, când trebuie să mănânce și mai ales, foarte-foarte important, odihna”, spune antrenorul.
Demonstratie de Karate, clubul Budo_karate Slatina FOTo: Alina Mitran
Și dacă nu-și permit să mănânce conform rigorilor? „Sincer să fiu, n-am întâlnit asta, pentru că au ajuns să facă sport, mai ales sport de performanță, copiii care primesc susținere din familie”, vine și explicația.
Uneori faptul că au în familie tot ce își doresc nu-i mai motivează să lupte, prezintă antrenorul și reversul medaliei. Cu multe generații în urmă, sportivii vedeau în performanță și o șansă de a-și depăși condiția.
„Copiii care au tot ceea ce le trebuie, părinții le oferă tot ce le trebuie, au altă mentalitate. Renunță mult mai ușor, ambiția lor este mult mai scăzută. Practic eu pot să fac un cantonament în care el să socializeze, dar plătit de părinți, iar părintele îmi spune – merg în concediu două săptămâni, în Dubai. Și nu concurează cantonamentul meu cu propunerea părintelui”, mai spune antrenorul.
Cu toate că un club sportiv școlar, clar subfinanțat, nu poate concura cu o academie sportivă sau un club privat care pot să asigure cazare, masă, transport, CSS Slatina trage tare și fetele rezistă la vârful competiției naționale.
Alt sport, aceleași provocări. Romeo Costică este antrenor de karate și kempo, la un club privat care activează din 1993.
„Budo-karate Slatina este clubul, ne antrenăm la Școala gimnazială nr. 5. Cel care l-a înființat a fost regretatul profesor Silviu Bărbulescu. Am considerat că trebuie să duc mai departe tot ceea ce ne doream cu toții la acel moment. Sunt 33 de ani de activitate. Avem patru grupe, fiecare grupă cu cel puțin 20 de copii. Lucrăm în fiecare zi, de lunea până vinerea, de la ora 18.00 până la ora 21.30. Sunt grupe separate. Sunt grupe de începători și semi-avansați, grupe de avansați, grupele de performanță cu care participăm la campionatele naționale, europene și mondiale, atât la karate cât și la kempo, plus partea unde încă nu am excelat noi, e vorba de partea de jishi no ji, adică lupta cu kimono și fără kimono, în care intră procedee atât din judo, că și din jujitsu brazilian, discipline care țin efectiv de lupta corp la corp”, explică antrenorul.
Copiii de astăzi sunt altfel decât generațiile din urmă cu zeci de ani. „Noi toți eram, să spunem, motivați de ceva care consideram noi că este lucrul la care doream să ajungem. Poate acele filme cu Van Damme, cu Arnold, arte marțiale… Acum copiii sunt cu totul și cu totul altfel. Sunt mai mult interesați de partea asta virtuală. Eu sincer mă bucur că în clubul meu sunt foarte mulți copii care depășesc acea dorință de a sta numai în fața calculatorului și a telefonului. Vin, fac mișcare și acest lucru se vede. Mulți vin supraponderali și în decursul a un an jumătate-doi ani încep să se vadă rezultatele”, adaugă antrenorul.
Demonstrație de karate FOTo: Alina Mitran
David Popovici, implicat într-o altă cauză nobilă. Campionul le-a arătat copiilor mișcările sale secrete
În primă fază, cei mai mulți copii sunt aduși de părinți pentru a face mișcare. Performanța, de altfel, nu este pentru toată lumea, mai spune antrenorul. „Ca și la școală, nu toți pot să fie elevi de nota 10”, subliniază antrenorul Romeo Costică.
Un sportiv bun se formează în acest sport în minimum cinci ani. „Tot ceea ce vedeți la cei mici, 5, 6, 7 ani, este partea euforică. De asta îi și încântă să vină la concursuri, pentru că acele medalii pe care ei le primesc sunt motivația. Centurile sunt iarăși o formă de a motiva copilul să continue, dar, dacă ar fi să fiu sincer în primul rând cu mine și apoi cu toți ceilalți, este că părintele este factorul determinat. Fără părinte – hai, vino, dă-i drumul la antrenament – copiii nu mai rămân ca altădată, din propria lor inițiativă, în ceea ce fac. Sunt puțini copiii de astăzi – cred că generația clasa a IX-a, clasa a X-a, mai sunt din vechiul format – care să nu aibă nevoie să fie împinși de la spate”, mai spune antrenorul.
„Nu ai suport financiar, nu poți face sport de performanță”
Antrenorul Romeo Costică este și mai categoric decât colegul de la CSS Slatina și admite că un copil care nu poate fi susținut financiar aproape că nu are acces la performanță.
„Eu la ultimul campionat european la care am fost cu fetița (n. red. – fiica antrenorului este multiplu medaliată internațional), pe propria mea susținere financiară, a fost undeva la 2.000 de euro costul. Asta este realitatea, este crudă, dar adevărată. Nu ai suport financiar, nu poți face sport de performanță. Pentru că, nu vreau să fiu răutăcios, dar ar trebui mai multă implicare din partea factorilor de decizie locali, nu preferențial, pe unii îi susținem, pe alții nu-i susținem, din diverse motive”, a mai spus antrenorul.
Costurile, pe de altă parte, nu implică de la început astfel de sume, pentru că e vorba de nivelul la care sportivii ajung progresiv, muncind constant. Contribuția lunară a părinților este, deși vorbim de un club privat, mică, dacă se compară cu taxele percepute de cluburile din alte orașe.
Demonstrație de kempo FOTo: Alina Mitran
„La început sunt acele cotizații lunare. Unii părinți au senzația că dacă le plătesc, antrenorul este baby-sitter-ul, el are nu știu câte obligații. Antrenorul este cel mai stors individ din tot ceea ce înseamnă sportul de performanță. El trebuie să vină la antrenament, să uite de problemele pe care le are la serviciu, să uite de problemele pe care le are în familie. Pentru el, a intra în sală înseamnă totul de la zero, resetare totală, lucru care nu este văzut. Părintele poate vine, îl bagă într-o sală de antrenament ca la spațiul de joacă pentru copii, a plecat şi după o oră şi jumătate se întoarce, fie că și-a făcut cumpărături, fie că a fost într-o vizită, și are pretenții, dacă se poate, copilul lui să fie cel mai bun și cel mai tare. Astea sunt frustrări ale noastre, ale adulților, care se răsfrâng asupra copilului. Antrenorul și sala de antrenament nu înseamnă că aduci un copil, îl pui la mișcare, că e la început sau că este de multă vreme în sală, ci înseamnă, în primul rând, a doua familie, atât pentru părinte cât și pentru antrenor”, a mai spus antrenorul.
-
Actualitateacum 3 zile
Iranul își reconstruiește baza industrial-militară mai repede decât se anticipa. Producția de drone a fost deja reluată, arată rapoartele SUA
-
Actualitateacum 3 zile
AUR a dat în judecată Guvernul pentru a modifica legea finanțării partidelor. Soluția Curții de Apel București
-
Breakingacum o ziFosta soție româncă a împăratului canibal Bokassa, jefuită la Snagov
-
Breakingacum 16 oreConcertul lui Max Korzh s-a încheiat cu un uriaș foc de artificii. Cum a decurs evacuarea Arenei Naționale
-
Actualitateacum o zi
Un intrus care s-a aventurat pe insula lui Epstein susține că a fost legat la ochi, mâini și picioare și aruncat într-o temniță
-
Actualitateacum 2 zile
Desemnarea viitorului premier trebuie să ţină cont de problemele urgente ale României
-
Actualitateacum 2 zile
23 mai: Ziua în care au fost uciși Bonnie și Clyde, celebrul cuplu de gangsteri americani
-
Actualitateacum o zi
Teheranul dă vina pe Washington pentru blocarea negocierilor: „cerințe excesive” și temeri pentru o escaladare a conflctului





