Noreena Hertz spune, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, că britanicii s-au lăsat convinși de discursul conservatorilor, „noi versus ei”, iar acum suferă numeroase consecințe pe care Brexitul le-a adus.

Primăvara aceasta, Iulia Marin, o tânără jurnalistă, și-a pus capăt zilelor, chiar în preajma Paștelui. A vorbit foarte deschis despre starea ei și și-a documentat sănătatea mintală. Acum trei ani, Cristina Țopescu, un alt jurnalist cu experiență, dar retras din activitate, în preajmea Sărbătorilor de iarnă a procedat la fel. Moartea jurnalistei Iulia Marin a născut o polemică în rândurile breslei și ale societății și au ieșit la iveală multe probleme din cauza stigmei și a prejudecăților.

Mă întristează că oamenii nu vorbesc despre sănătatea lor mintală și că suferă din cauza asta. Și în Marea Britanie a fost la fel, dar de ceva timp lucrurile s-au mai schimbat. Istoric, sănătatea mintală nu a fost văzută ca ceva serios, precum sănătatea fizică, dar acum multe țări au ajuns să accepte că mintea poate fi afectată la fel de mult precum restul corpului. Chiar dacă cineva nu este, din punct de vedere clinic, depresiv sau anxios, ci doar se simte rău sau e chinuit de o tristețe, ar trebui să ne simțim bucuroși că putem să îi oferim un ajutor.

În anii ’80, presa din Marea Britanie a scos la iveală că familia regală a ascuns două verișoare ale Reginei Elisabeta a II-a, care fuseseră instituționalizate încă din copilărie din cauza sănătății mintale slabe. Motivul ar fi fost că vor pune la îndoială integritatea liniei de sânge a familiei regale. Vestea a creat vâlvă la momentul acela și de curând cu serialul „The Crown“, care a dedicat un episod acestui subiect.

Nu am auzit despre asta, dar știu că pentru Prințul de Wales, William, sănătatea mintală este unul dintre principalele lucruri în care este implicat și le susține și vorbește deschis despre asta. Știu că este o cauză căreia i se dedică. O cauză căreia i se dedică și Prințul Harry.

Încoronarea, o finală de Cupă Mondială

Recent a fost încoronarea Regelui Charles. Cum mai văd britanicii azi monarhia?

Cred că Charles intră pe scenă după un act foarte greu, pentru că Regina Elisabeta a fost foarte iubită în Marea Britanie. Însă, cred că lui Charles i se poartă un nivel de respect considerabil din partea populației. E dedicat cu adevărat mediului, naturii și a demonstrat că vrea să ajute tinerii prin eforturile sale de-a lungul timpului, prin moduri chiar însemnate. Majoritatea țării crede că e încă pro-monarhie și oamenii o văd ca pe ceva care are rolul de a închega țara și ne aduce mai aproape. M-am aflat la București în timpul încoronării, dar oamenii de acasă mi-au descris starea de spirit din țară. A fost un moment pe care toți l-au trăit la fel ca atunci când echipa de fotbal cu care ții trece mai departe într-un turneu european sau la Cupa Mondială. Un moment care leagă toată țara.

Singurătatea ne afectează economia. Muncitorii care se simt singuri sunt mult mai puțin productivi, mult mai puțin motivați și mult mai înclinați să-și dea demisia.

Dacă țările ar fi oameni, Brexitul ar fi fost un act de solitudine din partea Marii Britanii?

Nu. Brexitul a fost un act de distrugere. Nu a fost un act de solitudine, însă consecința, desigur, ca țară, Marea Britanie este acum singură și plătește prețul pentru asta. Actul a fost cerut de un grup de oameni care s-au lăsat convinși de narațiunea „noi versus ei“ pe care conservatorii au propovăduit-o. Au crezut că Brexitul le va oferi ceva ce nu aveau, dar desigur că nu au primit nimic.

Democrația, la mâna singurătății

În România, de ceva timp, s-a început o dezbatere cu privire la „orașele de 15 minute“. Orașe în care locuitorii au tot ce le trebuie, de la farmacii, magazine, bănci, spitale etc., la o distanță de nu mai mult de 15 minute de mers pe jos au cu bicicleta, față de locul unde stau. Însă o parte dintre oameni acuză că este o inițiativă care ne-ar ține închiși în cartierele noastre ca în niște închisori în aer liber.

Sunt sigură că nu asta e intenția. Nu am văzut proiectele care se discută în România, dar mi-e greu să cred că vom trăi în niște cartiere delimitate cu sârmă ghimpată. Desigur, orice se poate interpreta până la urmă, în orice fel, de oricine. Politicienii sunt buni la așa ceva. Transformă micile lucruri în basme epice. Sunt multe cercetări cu privire la orașele de 15 minute. Eu am studiat super-cvartalele Barcelonei, care sunt puțin diferite față de orașele de 15 minute, dar sunt tot zone pietonale, în interiorul orașelor, și unde nu au acces mașinile. Zonele astea au foarte multe beneficii când vorbești despre comunitate și conexiune. Copiii se pot juca pe străzi fără griji, iar vecinii sunt mult mai înclinați să-și vorbească, să se salute. Nu am studiat cu exactitate orașele de 15 minute, dar știm din proiectele urbanistice ale orașelor că bulevardele lungi și late pe care circulă multe mașini tind să fie zone care își pierd rolul de comunitate, spre deosebire de zonele dominate de mașini, adică locuri pe unde oamenii se pot plimba în voie și care au magazine de cartier. Riști să pierzi foarte multe când, în mod involuntar, dai la schimb comunitatea pentru comoditate. O facem cu toții, dar nu știm dezavantajele și nu reușim să facem conexiunile necesare să realizăm că e unul dintre factorii care contribuie la singurătatea noastră. Înainte să încep această cercetare, eu am fost cineva care spunea că sunt mereu ocupată, trebuie să fiu concentrată, merg pe stradă repede, nu am timp să vorbesc cu nimeni, intru în magazin, cumpăr și plec imediat și nu-mi bag în seamă vecinii. Am fost acea persoană. Dar odată ce am început treaba la carte, mi-am schimbat acest comportament și acum pot să văd deznodământul și câștigul (zâmbeşte).

Este o presiune să socializăm, astăzi?

După pandemie, mulți oameni au venit la mine și mi-au spus: „Știi, m-am obișnuit să fiu singur. Chiar mi-e greu să mai vorbesc cu cineva“. Mulți oameni mi-au destăinuit asta, din toată lumea. Aproape că au pierdut abilitățile și priceperea de a socializa, încât a devenit un efort. După pandemie, odată cu întoarcerea la locul de muncă, s-a raportat că angajații tineri, care și-au făcut studiile online, de acasă, nu se descurcă să socializeze și nu se pricep la munca în echipă. De multe ori vor să fie într-o sală singuri. Socializarea e ca o limbă străină – o folosești sau o pierzi. Trebuie să fim conștienți că trebuie să reclădim aceste abilități în societate. De ce contează singurătatea? Pentru că ne afectează economia. Muncitorii care se simt singuri sunt mult mai puțin productivi, mult mai puțin motivați și mult mai înclinați să-și dea demisia. Singurătatea afectează democrația. Vedem o legătură între singurătate și cum votează oamenii, în special cu mișcările populiste. Singurătatea nu ne afectează doar sănătatea mintală, ci și sănătatea fizică. Dacă ești singur, sunt 60% șanse mai mari să te îmbolnăvești de demență și 32% șanse mai mari să te îmbolnăvești de boli de inimă. E echivalent cu 15 țigări fumate pe zi. Nu ar trebui, ci trebuie să ne reconectăm.

„Singurătatea înseamnă să simți nevoia unei prezențe în viața ta“

Conform ultimului raport World Happiness, finlandezii sunt de șase ani la rând primii la nivelul fericirii. De fapt, podiumul este ocupat doar de țările nordice. Însă, societățile lor sunt cunoscute ca fiind unele închise și reci, unde oamenii petrec foarte mult timp singuri în casele lor, fără a avea prea mulți prieteni. De regulă, pentru majoritatea românilor este un șoc cultural acest lucru, pentru că este o atitudine opusă față de cum tratăm socializarea în societatea noastră. Care este abordarea cea mai bună pentru a ne face mai fericiți?

Cu siguranță există diferențe culturale. În Marea Britanie e un soi de cultură a politeții, unde este considerat nepoliticos să te bagi în vorbă cu cineva necunoscut din autobuz sau metrou, de exemplu. Sunt obiceiuri culturale. Însă, cercetătorii sunt foarte clari când ne spun că până și doar 30 de secunde de schimbat câteva vorbe cu cineva străin, indiferent că e vânzătorul de la casă sau chelnerul de la restaurant, te vei simți mult mai conectat. Avem și noi norme culturale ale menținerii unei distanțe de bun-simț în Marea Britanie, dar nu sunt atât de extreme precum în Finlanda. Una dintre inițiativele pe care le-am văzut și care a crescut în popularitate a fost montarea în mai multe zone a așa-numitelor bănci „Happy to chat benches“ (n.r. – Băncile bucuroase de o conversație). Sunt niște bănci pe care scrie: „Dacă vei lua un loc pe această bancă, ești dispus să primești pe cineva lângă tine cu are să stai de vorbă“. Dar finlandezii, dacă își petrec timpul mai mult singuri, nu înseamnă că sunt neapărat și singuri. Poate le place să fie solitari. E alegerea lor. O alegere perfect legitimă dacă asta îi face fericiți. Înseamnă că nu simt nevoia unei prezențe. Singurătatea înseamnă să simți nevoia unei prezențe în viața ta. Și să nu uităm că Finlanda este o țară unde ai un sistem foarte bun de sănătate și de educație. E un loc unde majoritatea nu prea au griji cu privire la traiul de zi cu zi. Sunt o mulțime de motive care probabil contribuie la nivelul fericirii atât de mare a finlandezilor. Nu am vizitat niciodată Finlanda, dar și pentru mine ca britanic ar fi puțin cam extrem să locuiesc acolo. Ce e fascinant pentru mine e că am o carte tradusă în peste 20 de țări care rezonează cu singurătatea pe care am cercetat-o. O singurătate care trece granițele și cu care oamenii se identifică, indiferent de cultura societății lor.

Cu toate că există o nevoie tot mai mare de socializare, în ceea ce privește lucratul de acasă, mulți nu vor să se întoarcă la locul de muncă.

Trebuie să facem locul de muncă mult mai atractiv, încât oamenii să-și dorească să vină acolo. Mâncatul împreună ajută foarte mult. Oferă prânzul gratis și adu oamenii laolaltă. Global, tot mai multe companii se întorc la vechea politică de lucrat de la birou. Trebuie să faci acele zile de la locul de muncă să aibă mai multe momente dedicate socializării. Recunoaște-le meritele mai bine, și mai ales, să ai soluții pentru cazurile singulare care nu pot veni mereu la birou. Pentru mulți, lucratul de acasă, categoric, le face viața mai ușoară, însă nu se aplică și majorității. Trebuie să înțelegem că în viață există întotdeauna compromisuri.

Solitudine, nu singurătate

Cartea „Secolul singurătății – o pledoarie pentru relațiile interumane“, apărută la Editura Humanitas, este, așa cum zice și subtitlul, un îndemn către socializare și conectare. Cum putem fi mai sociabili unii cu ceilalți?

Putem face foarte multe cu toții. Putem să nu ne mai uităm așa mult în telefoane și să fim mai prezenți cu cei din jurul nostru. Probabil, să ne luăm câte o zi sabatică digital, cum fac eu. Chiar face diferența. Voluntariatul ajută. Alege-ți o cauză și oferă-te voluntar în comunitatea ta. Te face să te simți mai puțin singur și totodată contribui cu ceva. Susține buticurile și afacerile locale, pentru că ele întăresc stâlpii unei comunități. Rupe-ți 30 de secunde să schimbi câteva vorbe cu poștașul, curierul, vânzătorul, oamenii care muncesc în comunitate și gândește-te la cei pe care-i știi sau nu că sunt singuri, și dă-le un semn de viață. Iar autoritățile, la nivel national, să reglementeze rețelele sociale. Cred că ar fi cel mai mare bine pe care-l pot face, iar local, să reinvestească în bibliotecile și parcurile publice, pentru că oamenii au nevoie de spații fizice să poată socializa. Ia-ți inspirație din proiectele de succes ale altora. Pe unele le poți găsi la mine în carte.

Din punct de vedere tematic și nu stilistic, cum ați compara cartea dumneavoastră „Secolul singurătății“ cu romanul „Un veac de singurătate“ a lui Gabriel García Márquez? E interesant să le vezi una lângă cealaltă pe raftul unei biblioteci.

Acum, că o zici, mă gândesc că O, Doamne! Cât de adevărat! (râde). Nu m-am gândit absolut deloc la această comparație. Cred, totuși, că solitudinea este, din punct de vedere calitativ, o cu totul altă stare de spirit. Solitudinea o văd ca pe o alegere personală. Chiar eu sunt o persoană care adoră să-și petreacă timpul singură, cu sine. Sunt scriitoare, cineva care cugetă, deci am nevoie de un timp pe care să mi-l petrec singură, eu cu mine, și nu cu alți oameni prin jurul meu. Așa funcționez. Desigur, poți fi o persoană care locuiește singură într-un apartament și să nu te simți singură, dar poți fi într-o căsnicie sau într-o familie toxică, și să te simți disperat de singur. Singurătatea e un dor după conexiune. Vrei să fii auzit, văzut, că aparții și că nu mai vrei să simți niciunul dintre sentimentele astea. Simți că nu ai un prieten și ți-ai dori unul. Singurătatea poate fi și când te ignoră politicienii. Sau poți să te simți singur la locul de muncă, când simți că angajatorul și colegii nu-ți remarcă eforturile. Singurătatea e diferită de la caz la caz, dar care are în comun sentimentul de deconectare atunci când vrei conectare.