In seara de 22 Septembrie, Orchestra e Coro dell’ Accademia Nazionale di Santa Cecilia cu renumitul dirijor Antonio Pappano si cu excepționalele soliste Rachel Willis-Sorensen (soprană) și Okka Van Der Damerau (mezzosoprană) au prezentat o impresionantă versiune a celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler „Resurrection”.
Gustav Mahler a fost compozitorul și dirijorul austriac de origine evreiască, care s-a remarcat pentru cele zece simfonii și diverse lucrări destinate orchestrei simfonice. Este considerat ca fiind la confluența mai multor stiluri și curente dar care au reunit multe părți diferite ale curentului romantic. Deși muzica sa a fost ignorată în ultimii 50 de ani de la moartea lui, Mahler a fost considerat mai târziu un precursor important al tehnicilor de compoziție din secolul al XX-lea și au avut o influență recunoscută asupra unor compozitori precum Arnold Schoenberg, Dmitry Shostakovich sau Benjamin Britten.
Această simfonie a fost compusă în anul 1894, fiind cunoscută cu supranumele de „Învierea”. Debutează cu obsesia morții ce evocă un ceremonial funerar ce se va dezvolta în cadrul primei mișcări și culminează cu o mărturisire a credinței creștine în nemurire . Este asemeni unei descriei a Zilei Judecății, iar partea finală, de mari proporții se încheie cu o atitudine de „Înviere” , idee preluată din opera scriitorului german Friedrich Klopstock, din secolul al XVIII-lea .Simfonia implică de asemenea soliști și ansamblu coral. Simfonia este compusă pentru orchestră, cor mixt, doi soliști (soprană și contralto), orgă și un ansamblu de alămuri și percuție amplasat în afara scenei. Utilizarea de două gonguri, unul acut și unul grav, este neobișnuită; la sfârșitul ultimei părți sunt lovite separat în alternanță.
Mahler a finalizat ceea ce va deveni prima parte a simfoniei în anul 1888 sub forma unui poem simfonic intitulat Totenfeier („Ritualuri funerare”). Tot din această perioadă datează și schițe ale celei de-a doua părți. Mahler s-a gândit timp de cinci ani dacă să transforme Totenfeier în prima parte a unei simfonii, deși manuscrisul său o clasifică deja drept o simfonie. În 1893 a compus a doua și a treia parte. Finalul are acea originalitate, deși era conștient că va crea asemănări cu Simfonia a IX a lui Ludwig van Beethoven . Ambele simfonii utilizează un cor ca elementul central al ultimei părți,de aceea se explică preferința lui Mahler care știa că dorește o ultimă parte vocală. Găsirea textului potrivit a fost un proces îndelungat și dificil.
