Cântecul popular – izvorăște din sufletul omului, din trăirile și simțirile lui. Din tot ceea ce înseamnă viață, de la naștere ,,Măicuța când m-o făcut’’ – pe tot parcursul drumului în timpul vieții – până la moarte.
Cântecul istoric – izvorăște din simțirile urmașilor Eroilor neamului – care au vărsat sânge și au plătit chiar cu prețul vieții, ca noi astăzi să ajungem aceste clipe speciale pe care le trăim, cinstindu-i ,,Că noi îi cinstim și îi pomenim/ Cu mic și cu mare/ Din munte la mare!’’ (final de baladă din timpul Razboiului de independență din 1877 ) culeasă de la doamna învățătoare Olivia Tima din Sălciua, jud. Alba, prin aducere aminte ,,Un cântec istoric ne-aduce aminte’’ păstrând la loc de cinste numele lor și trecerea prin viață, marcând existența noastră, prin evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, iar noi, ca un ,,popor poet’’ le așezăm în versuri și prin simțirile și trăirile noastre le dăm viață prin cântec.
Asemenea eroi, suflet din sufletul neamului au fost Horea si Avram Iancu, ambii plămădiți din roca tare a Munților Apuseni, din jalea amară și chinuitoare a moților. ,,Amândouă figuri trecute în mitologia populară – scria Octavian Goga – se găsesc într-o perfectă înrudire organică. Au pornit și unul și altul din aceeași vatră țărănească, au crescut în aceleași patimi. Lupta lor s-a desfășurat pe un fond comun, având un obiectiv unic și mijloace la fel.
Prin Horea țâșnește un fulger răzleț din viforul unui popor, prin Iancu cere cuvânt poporul însuși, cu adevărurile programatice azvârlite în cumpăna istoriei.’’
Cu toate deosebirile impuse de cadrul vremii în care s-a desfășurat epopeea lor zdruncinată, cei doi eroi au crescut din aceeași rădăcină istorică și au luptat în esență pentru aceleași idealuri de libertate, de dreptate socială și națională.
Atunci când nu au mai putut răbda apăsarea și umilința, moții s-au ridicat la chemarea lui Horea, a lui Cloșca și Crișan, arătând lumii ,,câtă strălucire-ncape în bietul bordeiaș de paie’’, câtă energie și demnitate națională pulsează în pieptul de sub laibărul sur al moțului care declanșa orevoluție națională și populară de o radicalitate fără egal în Europa acelei vremi.
În textul poetic popular, inspirat de figura lui Horea, arde o jale amară, o mânie ostenită dar nestinsă în fața unei realități sociale care apasă ca un blestem fără leac e viața iobagului: ,,Iobăgie otrăvită, / Mie mi-ai fost rânduită / Să te port noapte și zi / Până-n ceasul ce-oi muri.’’
Iobăgia devenea din ce în ce mai cumplită: ,,Trebuia să muncească tri zile la domni fără nici o plată, nici mâncare și nici dormit nu-ți da, dormeai unde apucai,mai rău ca animalele’’. Exploatarea social, sentimental dureros al nepăstuirii se revarsă din sufletul oamenilor peste întreaga fire. Ca și în poezia lui Goga unde ,,jale duce Mureșul / Și duc tustrele Crișuri’’ și în lirica populară, care evocă vremurile ce preced revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan ,,râu duce în țară / Foamea și jalea amară’’, drumul poartă spre munți ,,numai chin și jale’’, iar carele moților sunt împovărate cu durere. Imaginea sugestivă, plastică, răscolitoare a unei sărăcii lucii și a nenorocului istoric constituie fundalul social pe care poetul anonim proiectează figurile eroilor Horea, Cloșca și Crișan, luptători neînfricați ,,pentru sfânta direptate’’.
E zguduitoare imaginea pe care ne-a lăsat-o fantezia populară despre frângerea lui Horea pe roată și a spus: ,,Te doare ?’’ L-a frânt și i-o rupt degetele de la mână și zice: ,,Te doare ?’’ El zice: ,,Nu mă doare că-i pentru dreptate!’’ Și i-a smuls și mâna și el tot așa a spus că-I pentru dreptate, nu-l doare. Și așa și cealaltă mână și picioarele, l-o tot întins până o murit. El tot a zis: ,,Nu mă doare că mor pentru dreptate!’’
Horea, care a vrut să-I scoată pe oameni din iobăgie, a murit ca un erou, iar vânzătorii Horii au fost tot mai urâți de popor pentrun că jugul iobăgiei a ajuns de nesuportat.
Se zice că verii care l-au trădat și vândut pe Horea au primit o căldare de bani cu care au cumpărat grâu și au făcut pâine. Dar când au scos pâinea din cuptor și au rupt-o în două ,,a fost sânge la mijloc’’.
De peste două sute de ani trupul lui Horea, sfârtecat pe roată la Alba Iulia, stă, ca o rădăcină a neamului, în țărâna țării care l-a zămâslit.
Amintirea lui a rămas, însă, vie, foșnind ca o bogată coroană, în conștiința poporului care l-a adorat cu convingerea că: ,,Pân a fost Horea-mpărat / Domnii nu s-au desculțat, / Nici în pat nu s-au culcat, / Nici la masă n-au mâncat. / Cât fu Horea căpitan / Și domnii purtau suman, / Până ce fu Horea crai, / Pe domnire era vai.’’
Nu există cătun în Ardeal, unde Horea să nu trăiască și azi în sufletul celui din urmă țăran ca simbol al dorului de dreptate – scria Liviu Rebreanu, în 1928, pe când se documenta pentru romanul Crăișorul.
Amintirea lui Horea rămânând vie în memoria artiștilor și a scriitorilor. Ciopârțirea lui pe roata de la Bălgrad a fost un prim pas spre marea Unire de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918. Un al doilea pas istoric l-a făcut Avram Iancu la 1848.
În vara acestui an se împlinesc 145 de ani de la moartea lui, pe care poetul popular a plans-o ca nimeni altul: ,,Bate-mi vântul cetina / Rupe-mi-se inima / Și mă doare sufletul / Când aud plângând codru. / Când aud valea vuind / Și florile suspinând. / Moți cerniți în poartă stând / Plângeti, mamelor, cu jale / Florile de pe cărare. / Jeliți mamelor cu dor / Și voi, brazi de pe ponor, / S-a dus mândru crăișor. / Nu s-o dus să numai fie / C-o plecat – napoi să vie.’’
Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Emil Isac, Mihai Beniuc cinstesc memoria și-i evocă personalitatea lui Avram Iancu, înfățișându-l ca pe un simbol al vigorii și inteligenței neamului românesc.
Sculptorii i-au tăiat chipul dârz în piatra țării, precum poporul în inima sa, pictorii l-au exprimat în culori de nesters, muzicieni i-au cântat personalitatea în tonuri grave, energice.
Cea mai emoționantă evocare a lui Avram Iancu a facut-o mai întâi, tot poetul popular care-și hrănește inspirația dintr-o sinceritate desăvârșită și dintr-o admirație fără margini: ,,Uite, Iancu trece dealu / Că-i cunosc țundra și calu. / Calu-i sur și țundra albă, / Nu-i ca el în țara-ntreagă. / De-ai umbla ca grâu-n ciur, / Nu-i ca Iancu prin prejur. / De-ai cota ca focu-n vatră, / Om ca Iancu, niciodată’’.
,,Frunzuliță ruptă-n șapte,
Om ca Iancu n-are moarte’’.
Sursa foto@ powerpoint : Arhiva personală a maestrului Irinel Popa
Redacția ziarului Criteriul Național mulțumește maestrului Irinel Popa pentru acest minunat material
