Cel de-al doilea pogram propus de Orchestra Radiodifuziunii din Berlin pentru melomani serii de 5 septembrie a inclus:

Georg Katzer „discorso” pentru orchestră
Brahms Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77
Enescu Simfonia a III-a în do major op. 21

Dirijorul Vladimir Jurowski a condus Orchestra Radiodifuziunii din Berlin. De asemenea, maestrul Iosif Ion Prunner a condus Corul Filarmonicii ” George Enescu”, în timp de Răzvan Rădos a manageriat excelent Corul de copii al Radiodifuziunii Române.

Georg Katzer „discorso” pentru orchestră ( compusă în anul 2018) a deschis prestația artistică a acestei orchestre de top din lume. Am remarcat, pe durata a aproape 14 minute acele discontinuități specifice epocii moderne. Regretatul compozitor german realizează în acest ultim opus o stare de spirit cu o suită de procedee componistice arhicunoscute, dar care au dus spre conturarea momentele de elevaţie, de transfigurare a unui persistent, nedorit sentiment de tragic.

În această lucrare s-a observat încă o dată gama de tehnici specifice secolului al XXI-lea precum colajul, citatul muzical, tehnica serială(dodecafonică).

Piesa a debutat într-o zonă de sunet apropiată de cea a zgomotului, după fixarea unor zone de fa diez și sol.”Dialogul” e asigurat de o gamă variată de efecte dintre cele mai insolite, stridente.

De altfel, m-a frapat acea predilectă trimitere spre acel „dialog” vehement, dur, ostil al grupurilor de streich (corzi) și suflători și percuție.Tronsoanele melodice neîmplinite și rămase nedezvoltate sau seria de efecte ale instrumentelor de percuție au îmbogățit acest opus oferit în premieră în fața publicului prezent la Sala Palatului.

De aceea, totul a fost asemenea unei temute, aproape de nedorit confruntări, din care anumite franturi a unei teme cu rol prestabilit, fix au dus la cavalcada, la acea confruntare de imagini, cu contraste dure şi rupturi, cu armonizări sonore ce dau imaginea unui discurs deloc facil, dar destul de realistic.

Asemenea unei reveniri „la normal”, Concertul pentru vioară de Johannes Brahms a adus acea notă de prospețime, de bucurie , de savurare a muzicii romantice de calitate.

De altfel, Concertul în Re major op. 77 pentru vioară şi orchestră de Johannes Brahms este considerat unul dintre cele mai dificile opusuri destinate repertoriului violonistic. A fost compus la sugestia unui violonist virtuoz maghiar- Joseph Joachim- foarte bun amic cu Brahms.

Introducerea orchestrală a acest concert pentru vioară a fost una aparte, extraordinar de muzicală, iar cooperarea dintre Jurovski și Julia Fischer a reușit să fie regăsită din punct de vedere muzical, stilistic și estetic în multitudinea de intenții puse în slujba muzicii.

De altfel, din moment ce acest concert pentru vioară a fost scris pentru unul dintre cei mai buni violoniști din acea epocă -Joseph Joachim  dificultatea sa din punct de vedere al discursului muzical, al ideilor, imaginilor și manierei de producere a unui sound viguros, tipic romantic german a reușit să se potențeze în experimentata și echilibrata versiune interpretativă a Juliei Fischer.

Se poate afirma și proba că acest concert onorează modelul clasic deoarece în prima mișcare articulată în forma de sonată amplă e conceput un dialog cu tentă dramatică.Partea întâi dispune de o dublă expunere – una pentru orchestră , a doua condusă de vioara solistă. Acest lucru nu ar fi neobișnuit, din moment ce  majoritatea concertelor importante destinate literaturii violonistices-au străduit să se etaleze prin noi modalități de a îmbogăți arta interpretativă.

Solista acestei seri a fost reputata violonistă de origine germană Julia Fischer care a colaborat excelent cu actualul director al Festivalului Internațional „George Enescu”-Vladimir Jurovski.

Concertul a însumat și a necesitat acea tehnică extraordinară din partea titratei violoniste care a interpretat cu mult discernământ și bun gust muzical acest dificil opus. Un amănunt deloc de neglijat este acela legat de mult discutata problemă a opusului care, odată adăugată la dificultatea tehnicii scriiturii (aproape) sau chiar…total neviolonistice, cu trimiteri pianistice dau o imagine plenară a ceea ce muzicologii au denumit a fi „o simfonie cu vioară solistă obligată.”

În pofida naturii sale sinuoase, pline de arpegii, de pasaggi cu tentă virtuozistică în manieră legatto, aceasta servește muzica plină de sevă, de autentic sentiment romantic specific curentului „Sturm und Draung” (Furtună și avânt)

Am remarcat tonul cald, o emisie curată, plină de sens, cu dozaje sensibile ce au prilejuit cunoscătorilor pătrunderea în acest univers romantic german , ghidați de versatilitatea violonistei.

Ropotele de aplauze adresate artistei au prilejuit melomanilor prezenți în număr considerabil la Sala Palatului la un adevărat festin muzical să beneficieze și de un bis, mai precis de o liniștitoare versiune interpretativă a Sarabandei în re minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.

După pauză, Orchestra Radiodifuziunii din Berlin dimpreună cu Corurile reunite ale Corul Filarmonicii ” George Enescu” şi corul de copii al Radiodifuziunii Române au oferit o versiune interpretativă a Simfoniei a III-a în do major op. 21 a lui George Enescu.

Stilul componistic al genialului George Enescu este greu de definit, deoarece oscilează între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner, influențele muzicii franceze, tendințele neo-baroce și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră.De altfel, acestea s-au aflat opera evidentă în acest opus alcătuit în timpul Primului Război Mondial, care a fost considerat de cronicarii vremii „primul adevărat triumf românesc al lui Enescu compozitorul”

Celebritatea internațională a lui George Enescu (de care s-a dovedit cu trecerea timpului) se datorează popularizării lucrărilor orchestrale, nu numai filonului de sorginte popular, din care pot aminti preferința Rapsodiilor Române promovate mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia.

De aceea,uitându-se de marile sale creații, Simfonia a III-a a dat acea greutate concertului, deoarece au existat auditori care au intuit sau preferat  măreția acestei Simfonii și în același timp cunoscătorii au admirat tot excursul muzicalo-ideatic ce au potențat valoarea acestei opere în creația enesciană.

Demne de a fi citate sunt acele aprecieri ale dirijorului Jurowski care întregesc imaginea acestui opus, prea puțin promovat sau audiat.

Dirijorul a afirmat în 2015, că „simfonia a III-a este o capodoperă a lui Enescu. El a creat o operă care deschidea ușa viitorului muzicii secolului XX și acum, în timpul nostru, eu cred că muzica sa nu și-a pierdut actualitatea”.

De altfel am remarcat faptul că aproape orice motiv din totul unitar este consecvent, bine relaţionat organic iar prin apelarea la principiul ciclic temele ale celor trei părţi se reconfigurează, dar nu se şi suprapun. De aceea, lucrarea este epică, cu alură de permanent fir conducător, quasi gradat. Secţiunea mediană a celei de-a doua mişcări mi-a trezit gustul spre marţial.Compusă deci în plin Război Mondial (1916-1918) era inevitabil ca dramaticele evenimente de atunci să nu se reflecte şi în muzica sa.

Am rămas plăcut surprins de versatilitatea muzicienilor germani, mai ales în expunerile lirice, duioase ale ultimei mişcări. De acolo , s-au reliefat ambiguitatea armonică, pendularea continuă între major şi minor ce conferă o supleţe, o mobilitate  particulară, trimiţându-ne cu gândul la libertatea similară proprie creaţiilor tipic şcolii franco-germane de compoziţie.

Sursa foto :Culture.Pizzicato,Romania Orange County 

Cronica acestui material a fost oferită de către Prof.Dr.Daniel Mihai, redactor-șef al platformei media independente Criteriul Național