DE CE OMUL ARE NEVOIE DE MUZICĂ? Partea a Doua

0
296

DE CE OMUL ARE NEVOIE DE MUZICĂ?

Motto „Ascultînd muzica descoperă-ţi capul, căci stai la o masă cu zeii” Grigore Vieru 

Omul a pus stăpînire pe sunetul lumii şi a făcut din el să răsune ceea ce a pierdut din Rai și până în prezent tot tânjește…armonie și muzică. De aceea, se poate susține teoria conform căreia au dreptate compozitorii care afirmă că ei nu compun muzică, ci doar o descoperă .

Rezultatele experimentale arată că izolarea acustică totală a omului duce la deviaţii psihice, fiziologico-somatice şi, în
consecinţă, la întreruperea a tot ceea ce este viu în om. Omul îşi duce existenţa
într-un imens ocean sonor. Între sunetul și „muzica planetelor” pe de o parte şi sunetul (muzica) frunzelor şi al ierbii de cealaltă parte se desfășoară un imens proces.

De aceea, odată fixat cadrul, vă invit pe fiecare dintre dumneavoastră să descoperim sau să ne imaginăm tocmai câte ceva din spaţiul acustic în care ne
ducem existenţa noastră de fiinţe umane. Universul e un organism perfect pulsatoriu,
vibratoriu şi într-un cuvânt perfectibil și din punct de vedere sonor. Dar sonoritatea lui nu este deloc haotică, ci este bine construită armonic.

Încă de la filosoful grec antic Pitagora, după cum se ştie, se intuise acest lucru, din moment ce filosoful a vorbit despre „muzica cerului”, iar fizica modernă îl certifică tocmai deoarece demonstrează prin descoperirea (relativ recentă) a unor relaţii „muzicale” între aştrii cereşti.
Orice vibraţie-mişcare produce energie. Sunetul muzical din energie mecanică sau cosmică devine energie sonor-senzitivă, psihică, spirituală. Este vorba de o metamorfoză cu care ne-am tot obişnuit şi la care privim de-a dreptul extaziați.

Ce face omul din faptul că lumea e materie în mişcare care produce sunet? Îşi creează o minunată modalitate de armonizare cu sunetul lumii – MUZICA. Muzica nu este altceva decît forma superioară de
identificare a omului cu sonoritatea veşnică a lumii. Prin sunetele muzicii omul vorbeşte într-un mod specific cu Universul, cu Materia. Este o originală modalitate de comunicare a omului cu alte niveluri ale Existenţei, este o modalitate specifică de comunicare între nivelurile Existenţei ,omul fiind unul din ele.

Omul însuşi este sunet. Corpul uman îşi are sonoritatea sa, regimul său eminamente. Corporalitatea umană e un perfect recipient de unde sonore, auzite şi neauzite. Neauzite, dar pe deplin simţite…și resimțite.

Urechea noastră receptează sunete doar între 16 Hz şi 20.000 Hz, lucru bine ştiut și perfect demonstrat.
Dar corpul captează informaţie sonoră ce depăşeşte acest diapazon, informaţie adusă de infrasunete şi ultrasunete, de care-i plina natura.

Cum ne dăm seama? Simplu, tot printr-un experiment care atestă acest lucru.De exemplu, într-un concert public, la audiţia unei simfonii larg cunoscute au fost emise de un aparat special, în plan experimental, o serie de infrasunete. Sala a fost cuprinsă de o stranie panică și concertul a fost un fiasco total…

Fiinţa umană e perfect armonizată cu mersul, cu regimul sonor universal şi, de aceea, în afara sunetului existenţa omului nu este posibilă.

V-aţi întrebat vreodată (dar încercînd să răspundeţi pînă la capăt) de ce omul cîntă? Nu e deloc o întrebare retorică. Se ştie de
ce omul mănîncă, doarme, pleacă sau vine. Dar de ce cîntă? Căci el cîntă nu din motiv că n-are ce face altceva. El cîntă din simplul motiv… că nu poate să nu cînte. Omul -în general-este atât de strîns legat de sunet, de necesitatea de a-l produce, încît sunetul  sau emiterea de sunete devine o funcţie vitală a fiinţei umane.
Ne putem oare imagina un om care n-a scos în viaţa sa nici un sunet şi care nici n-ar avea necesitatea de a face acest lucru?

Un dicton latin spune explicit „Dixi et salvari animam meam” („Am spus şi mi-am
salvat sufletul”). Chiar vorbirea omului (dar nu numai a omului), dacă e s-o tratăm mai amplu poate fi o muzică (cu ritmul, melodismul-intonaţia, tempoul său).

Cercetările recente arată că atunci cînd omul ascultă o melodie (sau pe cineva vorbind) corzile vocale se situează (absolut involuntar şi inconştient) în poziţia adecvată rostirii sunetelor auzite. Aparatul nostru fonator se armonizează la distanţă
cu sunetul auzit ceea ce înseamnă că omul aude …şi cu vocea.

Poate fi peste puterile unora de a înțelege, dar acest lucru ar determina faptul că
vocea nu numai emite, ci şi recepţionează sunete. Nu cred că afirmaţia e atât de absurdă dacă e să ne amintim de corelaţia şi interacţiunea dintre auz şi voce, dintre organul fonic şi cel auditiv, acestea constituind un singur sistem unitar.
Dintre toate schimbările fiziologice, pe care le produce muzica în om, cea mai mare influenţă o are asupra respiraţiei (pe
lîngă circuitul sanguin, secreţia glandelor, schimbarea tonusului muscular etc

Iar respiraţia, după cum se cumoaște e sursa vieţii. Suflu, suflet, suflare, tonus vital, pe de o parte, şi sunet, ton, intonaţie, pe de altă parte (in-tonare înseamnă intrare în ton, adică în tonusul-energia sunetului).

Se ştie că muzica are un efect tonic asupra organismului. Este evidentă relaţia organică cât şi psihică dintre suflare şi intonaţie, dintre ton şi respiraţie. Tonul muzical e vibraţie ca şi suflul-suflet. În timpul emiterii şi receptării muzicii acestea trec din una în alta, se autoarmonizează reciproc.

Sursa foto: https:// google. com

Acest material a fost conceput de către Prof.Dr.Daniel Mihai CNA Regina Maria Constanța, redactor șef al platformei media independente Criteriul Național

 

Comentarii Facebook

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here