În cadrul comunităţilor de tip folcloric, unde vârstele erau considerate categorii distincte, trecerea de la o treaptă de vârstă la alta se efectua printr-o serie de acte ceremoniale şi printr-un veşmânt adecvat al cărui limbaj era recunoscut şi acceptat de toţi membrii grupului respectiv.

Aceste acte, pentru a fi valabile, trebuia să aibă girul întregii comunităţi, care participa intens la desfăşurarea lor.

Portul popular in functie de varsta

Fiecare nivel de vârstă îşi avea codul său de simboluri care îi asigura identificarea, recunoaşterea, cod decodificat de întreaga comunitate.

Tradiţia stabilea, pentru fiecare categorie de vârstă, atât atributele vestimentare distincte – manifestate în găteala capului, în decorul şi cromatica pieselor de port, în adoptarea unor elemente de îmbrăcăminte specifice numai grupului de vârstă respectiv, cât şi atitudinile şi limbajul corespunzătoare. Existau, deci, pentru fiecare vârstă, moduri caracteristice de a se îmbrăca, a se comporta şi a acţiona, încât se poate vorbi de existenţa unui dispozitiv simbolic tradiţional propriu fiecărui nivel de vârstă. Trecerea de la o categorie de vârstă la alta se făcea printr-un ceremonial la care lua parte întreaga comunitatea satului, cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Diferentierea portului si costumului popular la baieti

Ceata de feciori, instituţie cu pregnante funcţii sociale, avea nenumărate rosturi, printre care şi pe acela de a „băga fetele tinere în joc”.

Ceata se constituia de Sfântul Nicolae, când se alegeau feciorii cei mai chipeşi, cei mai buni jucători şi cântăreţi, înzestraţi cu maxime calităţi fizice şi morale, care se bucurau de un puternic prestigiu în cadrul comunităţii rurale.

Pentru a se deosebi de restul feciorilor din sat, cei care alcătuiau ceata purtau anumite semne distinctive. Erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, pălăriile sau căciulile lor fiind împodobite, în mod deosebit, cu aşa-numitele vâstre, podoabe realizate din fire roşii şi aurii, pene de păun, ciucuri policromi, oglinzi, şnururi, iederă, flori multicolore cerate, panglici colorate etc.. în funcţie de tradiţiile locale, dar şi de fantezia purtătorilor, iar peste pieptarele bogat ornamentate purtau, pe piept, în diagonală, brâie colorate sau tricolore.

Scoaterea la joc a adolescentelor marca un moment cu o semnificaţie importantă, şi anume integrarea într-o altă categorie de vârstă, într-un alt statut, cu însemne specifice – de fată mare.

Eveniment solemn, de iniţiere, de pregătire pentru o altă etapă existenţială, „prinderea în joc” a fetelor era aşteptată şi de acestea, şi de părinţii lor cu multă emoţie şi bucurie, fiind un moment cu conotaţii speciale, care consfinţea public intrarea tinerelor aflate în pragul măritişului în grupul fetelor mari.

Steagul, care însoţea ceata în orice împrejurare, constituia semnul ei distinctiv, fiind împodobit într-un mod asemănător cu cel de la nuntă: basmale colorate, panglici, bete, flori artificiale, verdeaţă, clopoţei etc. Se mergea cu steagul pretutindeni, se juca cu el, fiind păzit cu străşnicie, pentru a nu fi furat de ceilalţi feciori.

Tohanu Nou (Braşov)

Annaşul era şeful suprem şi conducătorul jocului la Crăciun. El purta ca simbol distinctiv un baston de trestie ornamentat cu panglici multicolore, de care se prindeau fetele la joc. În ajun, feciorii din ceată le invitau pe fetele care aveau să fie scoase la joc, invitaţiile repetându-se şi în prima, şi în a doua zi de Crăciun.

Fetele pe care feciorii le considerau demne de a face parte din grupul fetelor mari, intrau în joc, la Tohanu Nou, în a doua zi de Crăciun, când se organiza hora mare în centrul satului. La comanda annaşului, erau ridicate de trei ori în sus, ca semn al importanţei pe care le-o acordau feciorii din acel moment.

După ce se îndeplinea ceremonialul scoaterii la joc, annaşul mare juca fetele în aşa-numita Brează, în care intrau câte cinci fete, ţinându-se cu mâna stângă de bastonul de trestie al acestuia.

Hora mare, organizată în centrul satului, dura în jur de două ore, după care distracţia se muta la o gazdă aleasă dinainte, unde petrecerea ţinea până în zorii zilei. De Paşti, exista obiceiul ca fetele să le dăruiască feciorilor care le-au jucat în timpul sărbătorilor de la Crăciun cele mai frumoase ouă încondeiate, în semn de mulţumire.

Acelaşi obicei din Tohanu Nou, al scoaterii fetelor la joc, avea loc şi în comuna Arpaşu de Jos din judeţul Sibiu. Aici, în ziua de Sfântul Nicolae erau iniţiate numai fetele care urmau să joace în toate sărbătorile Crăciunului.

În satul Recea, din Ţara Făgăraşului, feciorii care făceau parte din ceata care organiza colindatul, organiza jocurile şi „băga în joc” fetele aveau, ca însemne distinctive, „vâstrele” cusute pe căciulile negre, alcătuite din flori multicolore cerate, oglinzi şi pene de păun . Costumul popular de sarbatoare pe care-l purtau era compus din ie traditionala cu poale şi „ştrafuri” (cute) pe piept, şerpare din piele ştanţată ori cusută sau curele din strămătură, pieptare înfundate, brodate cu lânică sau amici, cioareci din pănură albă, cizme sau bocanci din piele, iar ca haine groase, purtate pe deasupra, sarici lăţoase sau recăle din postav. Peste pieptare purtau panglici tricolore fixate în diagonală.

Hainele din blană (pieptare şi cojoace), precum şi cele din dimie, ca şi şerparul, brâul de lână sau o ie traditionala frumoasa – aveau o semnificaţie aparte în cadrul comunităţii tradiţionale, fiind purtate de feciori pentru prima oară cu ocazia intrării lor în joc.

Ei treceau, astfel, într-o altă etapă a vieţii, în grupul ,,feciorilor mari”, integrându-se în viaţa socială a comunităţii şi având atribuţii specifice acestei categorii de vârstă: de a intra în ceata de feciori, de a organiza jocurile, colindatul, de a scoate fetele la joc etc.

În cadrul mai larg al spiritualităţii ţărăneşti, cojocul sau sumanul au avut şi rosturi mai adânci. Astfel, în Bihor s-a mai putut identifica un străvechi obicei, potrivit căruia feciorul uita voit una dintre aceste piese cu care venise îmbrăcat la casa tinerei. A doua zi, dacă vedea cojocul sau sumanul agăţat în târnaţ (pridvor), însemna că fata şi părinţii ei nu doresc să le intre în familie.

Drăguş (Ţara Oltului)

Feciorii din ceată invitau la joc mai întâi fetele care fuseseră deja iniţiate şi apoi pe cele care intrau în joc pentru prima oară.

Acestea din urmă simulau împotrivirea, căci aşa cerea buna-cuviinţă, băieţii luându-le cu forţa. Când începea jocul, fata trebuia să treacă pe sub braţul flăcăului , fiind ţinută de un deget, figură absolut obligatorie, fără de care nu era considerată „băgată în joc”.

Zona Moldova (Botoşani şi Vrancea)

Fetele intrau în joc la hora din sărbătorile Crăciunului. Când fata ieşea la horă pieptănată cu „pături” şi „ moţ”, împodobită pe cap cu covârlacul – o panglică realizată din fir auriu cumpărat, numit în termeni locali „burmă de aur”, îmbrăcată peste poalele albe imaculate cu catrinţă doar în faţă , ea anunţa colectivitatea că-i fată mare, care trebuie „prinsă în joc”.

La Uzdin, hora se organiza, de obicei, în faţa primăriei, respectându-se reguli stricte, severe, perpetuate prin tradiţie. Astfel, intrau în joc mai întâi bărbaţii (feciorii împreună cu cei căsătoriţi)  şi, după aceea, fetele mari care erau căpărâte (logodite). Ele aveau obligaţia să joace numai cu băiatul care le peţise.

Pe logodnic, fata îl prindea cu toată mâna, iar pe celălalt june îl ţinea doar cu degetul mijlociu de la mâna stângă. Se juca hora şi apoi ardeleana (doi câte doi). Fetele nelogodite aveau voie să ocolească hora.

Făceau o „plimbare”, ca să le vadă junii şi viitorii socri, care le alegeau şi după criterii sociale şi materiale: să fie de neam, dar şi bogate, semnul distinctiv al bunăstării economice fiind salbele de aur şi argint pe care le purtau la gât.

Nicolinţ şi Vladimirovăţ

Băiatul care scotea fata la joc – rudă apropiată cu aceasta – era răsplătit pentru acest serviciu cu o pânză de cămaşă. Băiatul făcea trei paşi înainte, fata venea spre el, o prindea de două degete şi intrau în joc. La următoarele jocuri din acea zi, feciorii care doreau s-o joace pe fată trebuia să ceară încuviinţarea băiatului care o introdusese în joc pentru prima oară. După ce se logodea, fata nu mai putea să joace decât cu junele care o peţise.

Aşadar, existau reguli stricte de iniţiere şi de integrare în viaţa socială a comunităţii, care trebuiau respectate întocmai.

Familiile înstărite din Voivodina îşi permiteau să angajeze, cu ocazia scoaterii la joc a fetelor lor, pentru fala neamului, fanfara, care venea la casa tinerei, unde se strângeau rudele. Fata, părinţii acesteia şi neamurile plecau apoi la joc, însoţiţi de cântecele fanfarei. Prinderea fetelor în joc era considerată, şi în Banatul sârbesc, o mare sărbătoare. la care participa întreaga suflare a satului.

Cu ocazia ieşirii la joc fata din Voivodina se încingea pentru prima oară cu brâul sau brăcira, această piesă de port constituind, alături de alte elemente vestimentare o componentă a riturilor de trecere de la un nivel de vârstă la altul. Tot atunci purtau pentru prima dată mărgelele veneţiene. In zonele în care acestea erau frecvente (Bihor, Sălaj. Maramureş, Oaş, Apuseni). Aceste podoabe marcând, ca şi cingătoarea ţesută, trecerea la o nouă clasă de vârstă, precum şi situaţia materială a purtătoarei, fiind piese deosebit de scumpe, pe care numai fetele înstărite şi le permiteau.

În satele situate pe Valea Crişului – Pietroasa (Bihor), pe Valea Bistrei – Obreja şi Ciuta (Banat) ori în Sălaj, la Pria, Cizer şi Meseşenii de Sus, exista obiceiul ca panglicile cu care fetele îşi împodobeau cozile când intrau pentru prima oară în joc să fie păstrate de ele şi întrebuinţate pentru ornamentarea tovului (steagul de nuntă), considerându-se că ele aduc noroc şi fericire viitoarei familii.

Pieptănătura

Trecerea la o nouă etapă a vieţii – adolescenţa – era reflectată şi de pieptănătură, care în pragul acestui eveniment se schimba, acordându-i-se o grijă deosebită. La această vârstă, când fetele purtau capul descoperit, părul, considerat a fi o podoabă naturală, trebuia pus cât mai bine în valoare.

Fata care ieşea la horă cu părul împodobit cu o serie de accesorii decorative – cununiţe din flori naturale sau artificiale, ciucuri din lână policromi, mărgele mărunte policrome, ace de os, bolduri cu gămălie colorată, agrafe de os cu pietre colorate. piepteni etc.. elemente care constituiau însemnul distinctiv al fecioriei, un ansamblu de „semne” cunoscute de toţi membrii comunităţii rurale – anunţa în felul acesta că, din acel moment ea era pregătită de primirea peţitorilor .