Intrarea la UNATC a adus cu sine multe așteptări, însă planul de acasă nu s-a potrivit cu cel de la facultate. Eugen Jebeleanu spune că a fost dezamăgit de atitudinea multor profesori, însă a rămas cu o bază solidă, la care se întoarce în fiecare moment de cumpănă.

Dansul sportiv de performanță, pe care a început să îl practice de la vârsta de 6 ani, și-a pus amprenta în viața lui Eugen Jebeleanu (33 de ani), care încă din copilărie a cunoscut rigoarea și disciplina, aspecte care se văd și în activitatea lui de regizor. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Eugen Jebeleanu despre anii copilăriei marcați de sportul de performanță, lumea teatrului și a televiziunii, precum și ce l-a determinat să plece în Franța, unde a pornit pe drumul regiei. Acesta ne-a mărturisit și ce a însemnat pentru el întâlnirea cu partenerul lui de viață și de carieră Yann Verburgh și recunoașterea în mod public a relației dintre ei în cadrul discursului susținut la primirea Premiului UNITER pentru „Cel mai bun regizor“: „Consideram că este logic să fac acest pas, fiind în firea lucrurilor, ținând cont că lucrez pe niște proiecte care vorbesc despre dificultatea oamenilor din comunitatea LGBT de a trăi într-o societate homofobă și discriminatorie“. Regizorul este unul dintre cei mai apreciați artiști români de peste hotare, în octombrie 2022 el primind titlul de Cavaler al Artelor și Literelor din partea statului francez.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria ta la Timișoara în anii ’90, în plină schimbare a țării?

Eugen Jebeleanu: Copilăria mea în Timișoara este strâns legată, de la vârsta de 6 ani, de dansul sportiv pe care l-am practicat peste 10 ani ca sport de performanță. Despre acest lucru vorbesc în spectacolul „Prețul aurului“, cea din urmă creație a mea, de la Centrul de Teatru Educațional Replika. A fost o copilărie plină de evenimente, călătorii, antrenamente. Practic, nu am avut o copilărie în care să petrec foarte mult timp liber cu copii, să mă joc în curtea blocului, ci mai degrabă de la școală la antrenamente, de la antrenamente la competiții, de la competiții din nou în sala de dans.

Cum te-a format ca om stilul de viață pe care îl aveai atunci când erai copil?

A lăsat în mine o rigoare, o disciplină și un fel de a mă dedica lucrurilor pe care le fac. Am crescut în cartierul Iosefin, care, pe vremuri, avea o piață foarte cunoscută în Timișoara – Piața Iosefin. Am crescut în mijlocul vânzătorilor de legume și mi-a plăcut foarte mult. Câteodată, mergeam la piață cu bunicii mei, care aveau grădină, și îmi plăcea să fiu comerciant la tarabă. Cred că de acolo a început de fapt primul contact cu ideea de a comunica, de a dialoga, de a avea un schimb. Încă și acum păstrez de fapt o nostalgie și mă emoționează când văd piețe de vechituri sau tot felul de obiecte. Cum spune regizoarea spaniolă Angélica Liddell, pe care o apreciez foarte tare: poate că dialogul cel mai onest dintre două persoane este la patiserie sau la brutărie când întrebi cât costă, ți se spune prețul, iei bagheta și ai plecat. Într-adevăr, mi se pare că este o discuție foarte onestă.

Aveai talente artistice de mic, spuneai poezii, susțineai mici spectacole?

Făceam spectacole în sufragerie, reproduceam emisiunile pe care le vedeam la televizor, în fața părinților și a fratelui meu. Aveam 11-12 ani când am regizat cumva primul spectacol, într-una dintre bisericile din zona în care locuiam. Era un spectacol de Crăciun, dar am făcut o întreagă regie cu costume, decor, fiind ceva amplu pentru momentul acela. Repetam cu prietenii mei colindele de Crăciun încă din octombrie, pentru a ne pregăti să mergem cu colinda în Ajun. Eram foarte serios și implicat pentru că era un proiect important pentru mine la vârsta aceea. Cred că mi-a plăcut dintotdeauna să întâlnesc spectatori și să am zona de expresie în care fac show.

De la dans sportiv la teatru

Și ai făcut dans sportiv până la 15 ani…

M-am oprit din dans sportiv pentru că tatăl meu murise și a fost un eveniment marcant pentru mine, iar sportul acesta este legat de el și de existența lui. Atunci am ales să o iau mai degrabă spre drumul teatrului. La momentul respectiv, m-am rupt total de această lume a sportului de performanță.

Școala și facultatea, ca pentru foarte mulți, nu au fost doar efort și muncă, ci și foarte multă distracție.

Dansul sportiv a rămas o parte importantă din tine?

Da. Cred că lucrul acesta se vede în spectacolele pe care le-am făcut de-a lungul anilor prin estetica lor. Disciplina și rigoarea din sport se văd în munca pe care o fac cu actorii în direcția de joc. Și concentrarea pe fizic, pe corp și modul la care ne raportăm la el pe scenă și a-l face să fie cât se poate de viu, de pus în „pericol“, de explorat și exploatat astfel încât să exprime toate trăirile, emoțiile, sentimentele, prin felul în care corpul se pune în mișcare și în acțiune, se trage tot din dansul sportiv.

Iar în teatru cum ai ajuns?

Prima dată am ajuns grație profesoarei mele de română din școala primară, care ținea cursuri de teatru în școală. Am intrat în trupa de teatru, am început să merg la spectacolele Teatrului Național din Timișoara, mi-a plăcut, iar apoi am intrat la Actorie, la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu“. Am început foarte rapid să joc în proiectele Teatrului Național din Timișoara, cu Ada Lupu, Radu Apostol, Alexander Hausvater, în primii ani de activitate. Am avut șansa unor întâlniri care au fost creative și m-au făcut să îmi doresc să continui să caut în zona aceasta. La 17 ani am venit la București și cumva îmi începusem viața pe cont propriu, iar de atunci, nu am mai oprit trenul acesta, ci doar s-au schimbat puțin lucrurile pentru că am trecut de la actorie la regie.

Debutul la TV, în Capitală, în viață

La 17 ani ai obținut un rol principal în serialul „Cu un pas înainte“. Cum ai ajuns să joci în el?

Unul dintre regizorii serialului era la început Radu Apostol, cu care lucrasem în Timișoara la spectacolul „Autobahn“. El m-a chemat să dau probă pentru serial și, după ce am luat-o, m-am mutat la București.

Ai făcut o schimbare majoră, mai ales că erai și în clasa a XII-a.

Eram singur, dar a fost o întâmplare fericită pentru că, în același an, o colegă de-ale mele de la liceu, Victoria Răileanu, venise și ea pentru un rol într-o telenovelă și am locuit împreună. Ne cunoșteam foarte bine și ne susțineam unul pe altul cât puteam. Nici nu prea aveam timp liber, nu cunoșteam Bucureștiul, pentru că plecam dimineața la 7 la filmări și ajungeam noaptea acasă. A fost o perioadă intensă, dar mă bucur că a fost și suficient de concentrată și scurtă, încât să nu mă prindă prea tare, pentru că nu cred că televiziunea este zona mea de expresie sau lumea mea artistică, cel puțin nu în acest moment. Evident, la 17 ani, când vezi ce înseamnă să fii oprit pe stradă ca să ți se ceară un autograf sau îți găsești posterul într-o revistă, asta ți se pare o mare realizare. Această perioadă mi-a deschis ochii înspre ceea ce îmi doresc cu adevărat să fac.

Ai avut vreo temere legată de schimbarea aceasta?

Cred că eram entuziasmat în momentul acela și oricum îmi doream să caut, să văd cât mai mult, să experimentez, să fac tot. Am fost mereu avid de muncă și de cunoaștere. Oamenii pe care i-am întâlnit în serial erau extrem de inteligenți, creativi și generoși. Am avut parte de întâlniri foarte frumoase în acea perioadă cu tineri actori cu care păstrez și acum legătura. A fost o etapă importantă în formarea mea, măcar pentru ce a însemnat ca efort, conexiunea cu lumea televiziunii – ce înseamnă un platou de filmare, o echipă atât de mare, responsabilitatea unui rol principal, tot ce presupune de fapt un proiect destinat maselor.

UNATC, un amalgam de sentimente

Apoi ai dat la UNATC. Cum ți se părea că funcționează lucrurile la facultate?

Cred că avem tendința când suntem în școală să judecăm foarte mult. Trei ani, cât am stat în UNATC, vedeam doar lucrurile nasoale și probabil că și vârsta își spunea cuvântul. Pe mine, fiind un spirit revoluționar, mă deranjau neseriozitățile din partea unor profesori, diferențele care se făceau între studenți, faptul că nu se lucra pe cât de mult îmi doream, absența unor profesori de la cursuri, multe lucruri care cred că sunt și astăzi problematice. Dincolo de asta, după ce am ieșit din facultate și am plecat în Franța, luând o distanță de toți acești ani, mi-am dat seama că de fapt perioada de studenție a fost o bază foarte solidă în școala mea de actorie.

În ce sens?

Chiar dacă putem reproșa faptul că se lucrează în mod principal pe o metodă, Stanislavsky, și nu prea sunt alte tehnici, totuși îți permite ție ca actor să te întorci tot timpul la ceva concret, fundamental, și să ai o bază, pe care nu am întâlnit-o neapărat în școala din Franța. Am un mixed feelings (n.r. – sentimente contradictorii) legat de școala din România, în special cu UNATC-ul, care cred că nu este o școală atât de rea, însă evident comportamentele care nu sunt la locul lor trebuie taxate. Cred că nu oricine poate fi profesor sau pedagog, pentru că nu ține doar de cunoștințe, ci și de o anumită raportare la studenți și modul în care îi educi, formezi, susții, acompaniezi în parcursul și descoperirea lor. Nu sunt mulți profesori care să aibă această vocație. Dincolo de aceste lucruri, sunt lucrurile bune care se întâmplă în facultate.

Aveai anumite așteptări?

Așteptările mele au fost mari și nu am fost dezamăgit. Probabil în anul III am simțit un pic de frustrare pentru că am lucrat foarte mult la un spectacol de licență, care nici măcar nu a avut finalitate. Norocul meu a fost faptul că aveam multe proiecte cu studenții de la Regie – jucam în mai multe spectacole, fiind și asta o zonă de cunoaștere în care am găsit recunoaștere. Era un experiment foarte interesant și creator pentru noi toți.

Cum a fost perioada de studenție?

Îmi doream foarte tare să intru la UNATC și cred că din acel moment ceva s-a schimbat radical în parcursul meu. Intrasem într-o lume diferită de cea de la Timișoara și cea din televiziune, cu o altă dinamică și altă atmosferă. În primul an eram fascinat de ce se întâmplă, foarte implicat, și am început să îmi fac prieteni foarte buni cu care locuiam în același apartament. Școala și facultatea, ca pentru foarte mulți, nu au fost doar efort și muncă, ci și foarte multă distracție.

„Cariera de actor angajat într-un teatru de repertoriu din România nu mă seducea foarte tare“

Trecerea de la adolescență la tinerețe te-a prins cu un stil de viață intens…

Aveam sistemul imunitar slăbit și m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Pentru o perioadă de câteva luni a trebuit să mă opresc din tot pentru că am fost internat în spital până mi-am revenit. Însă a venit și cu ceva pozitiv: după ce am ieșit din spital la Timișoara, Radu Afrim, care venise să monteze „Boala familiei M.“, a venit să vadă un spectacol regizat de mine pe care îl făcusem într-o cafenea, cu niște prieteni, în care și jucam. I-a plăcut ce am făcut și m-a chemat să dau probă pentru rolul lui Gianni din piesă. Lucrurile s-au întâmplat așa cum trebuiau să se întâmple. Nici nu știu cum ar fi fost altfel. Cred că așa a fost să fie.

Ai ajuns pentru prima dată pe scena pariziană cu spectacolul „Boala familiei M.“, la Teatrul Odeon. Cum a fost impactul cu scena franceză?

Eram extrem de emoționat. Nu prea îmi venea să cred că sunt la Paris, la Teatrul Odeon, cu 10 reprezentații, într-un spectacol în care am un rol aproape principal. Am avut un mic șoc. La ultima reprezentație, o sunasem pe mama din Paris și i-am spus: „Tu cred că nu îți poți da seama ce înseamnă pentru mine chestia asta“. Sala era plină de fiecare dată, iar unii spectatori ne opreau la metrou să ne felicite și mi se părea ceva fabulos. Pentru mine, la 19 ani, era ceva incredibil. Mi-am dorit să revin la Paris, să cunosc mai mult spațiul francez.

Într-un actor caut disponibilitatea, disciplina și rigoarea, pentru că mi se pare că în acest mod putem fi liberi, creativi și implicați cu totul.

Iar pe partenerul tău Yann Verburgh când l-ai cunoscut?

Cred că parcursul meu este puternic influențat de întâlnirea cu Yann Verburgh, care era actor atunci când l-am cunoscut în anul III de facultate. Ulterior, am dezvoltat împreună Compania 28 și Compagnie des Ogres – eu sunt regizorul, iar el dramaturgul. Întâlnirea asta cu el, în primul rând una personală, a schimbat cumva mersul lucrurilor pentru mine. Dacă nu se întâmpla, probabil că nu aș fi ajuns neapărat în Franța sau aș fi ajuns în altă formă.

Ce altceva te-a determinat să pleci din România? Erai un actor cu potențial mare.

Mi-am dorit să mă întorc la Paris și după experiența trăită la Teatrul Odeon. Am găsit posibilitatea de a face un stagiu de un an la Conservatorul Superior de Artă Dramatică de la Paris, iar apoi lucrurile s-au așezat. Când am plecat din România, eram un tânăr actor care avea posibilitatea să fie angajat în multe teatre din țară, să aibă proiecte. Îmi proiectasem care ar fi viitorul meu, iar cariera de a fi un actor angajat într-un teatru de repertoriu nu mă seducea foarte tare. Totodată, mă gândeam care sunt regizorii sau regizoarele cu care mi-aș fi dorit să lucrez atunci și, din păcate, lista era foarte scurtă. Atunci mi-am zis că nu pierd neapărat mare lucru dacă plec o perioadă la Paris, neștiind ce se va întâmpla. Balanța era în beneficiul plecării mele în Franța.

Regia, între necesitate și alegere

Și ai început să faci și regie…

Punând bazele companiei, trebuia să îmi asum rolul unui regizor, neavând studii sau experiență. Apoi, Institutul Cultural Român mi-a propus un proiect, am avut o rezidență de creație la ei ca regizor și astfel mi-am început activitatea. Mi-a plăcut și m-am întors în București, în 2012, când am făcut primele spectacole în teatrul independent – la Green Hours și Unteatru. În 2013 am început masterul de Regie la Paris.

Ce a însemnat pentru tine trecerea de la actorie la regie?

Chiar dacă la început era o necesitate pentru a ne putea face proiectele, apoi a fost o alegere de a practica mai degrabă regia. În primul rând, pentru că, din experiențele trăite de mine și cele auzite, mi se părea că există o problemă în modul în care regizorii lucrează și se raportează la actori. Mă întrebam cum pot susține și contribui la evoluția unui actor, de aceea, și astăzi, una dintre principalele mele preocupări la un proiect este modul în care lucrez cu actorii. În al doilea rând, mă interesa ideea de a crea o familie și o companie cu foștii mei colegi de la facultate, de a le da posibilitatea de a se afirma și a purta propriile lor povești, manifeste, revolte, ceea ce s-a întâmplat în primele proiecte din teatrul independent. Atunci ei nu aveau spațiu în care să se desfășoare pentru că erau foarte mulți actori și puține locuri în teatre. În al treilea rând, eu, cu mine, în raportul pe care îl aveam în intimitatea mea, mă simțeam mult mai generos și mai liniștit ca regizor, putând aborda niște subiecte care mă interesau, mă dureau, prin proiectele mele, astfel că vocea mea se făcea auzită. Toate acestea au contribuit la alegerea mea de a fi regizor și de a merge pe acest drum. Întâmplarea a fost un eveniment declanșator al unor lucruri care erau deja în mine și nu aveau spațiu sau nu era momentul potrivit ca ele să se dezvăluie.

Care sunt principalele lucruri de la care încerci să nu faci rabat atunci când lucrezi cu actorii?

De multe ori mă și contrazic. Cred că sunt și lucruri de la care fac rabat pentru că ne schimbăm de la o zi la alta și avem alte căutări. Încerc să nu mă las purtat de convingeri. Într-un actor caut disponibilitatea, disciplina și rigoarea, pentru că mi se pare că în acest mod putem fi liberi, creativi și implicați cu totul și împreună înspre un discurs comun. Dincolo de asta, mă interesează ca ei să aducă un discurs onest și să se pună în zona de dificultate, de vulnerabilitate, pentru ca mai apoi să îi ceară spectatorului să o facă. Caut actori inteligenți în modul în care se raportează la un text, la o temă, la proiect, nu caut actori executanți, nu fac teatru de păpuși și marionete. Nu mă interesează să promovez violența și abuzul în ceea ce facem. Ierarhia regizor-actor nu cred că trebuie revendicată, pentru că eu, ca regizor, sunt în serviciul actorilor și nu neapărat invers. Nu fac rabat de la a ne respecta unii pe alții și la a lucra astfel încât să fim mai buni împreună decât dacă am fi singuri.

„Un spectacol este un gest politic la fel de puternic precum o ieșire în stradă la un protest“

„Weekend Adevărul“: Care este rolul teatrului în societatea de astăzi, când ne confruntăm cu atâta nesiguranță – o evadare, o oglindă?

Eugen Jebeleanu: Pentru mine, teatrul nu a fost niciodată o evadare de când am început să practic profesia asta. Este o oglindă, dar cred că nu mai este suficient să fie doar atât, ci trebuie să ne punem și pe noi în „pericol“ și să vorbim despre noi pentru a putea să le cerem celorlalți – spectatorilor – să se pună în „pericol“. Mă refer la discurs – fie că vorbim de politically correctness (n.r. – corectitudine politică) sau altceva. Cred că trebuie să chestionăm niște concepte care astăzi tind mai degrabă să cenzureze decât să ajute înspre o libertate. Nu știu care este esența teatrului, dacă aș ști, ar însemna că mi-am încheiat parcursul și căutarea. Continui să fac teatru pentru că sper și cred că prin felul în care facem ca întâlnirea dintre oameni să se producă, punându-le în față niște povești care îi privesc în mod direct și de care sunt responsabili, poate că tragem un semnal de alarmă pentru niște aspecte – context social, politic sau oricare altul. Cred că trebuie să avem, în primul rând noi, ca artiști, curajul și responsabilitatea de a spune niște lucruri pe față. A nu ne fi teamă că prin gesturile pe care le facem voi fi îndepărtați, pentru că este obligatoriu ca arta să protesteze. Pentru mine, un spectacol este un gest politic poate la fel de puternic precum o ieșire în stradă la un protest din Piața Victoriei, dar depinde ce faci acolo. Pentru mine nu este suficient ca tu, ca om, să mergi la manifest, dar în demersul tău artistic să practici exact ceea ce contrazici la protest. De aceea, în cele mai recente proiecte, încerc să descopăr dacă există diferența dintre om și artist. Eu nu cred că există, și atunci cred că ceea ce facem pe scenă trebuie să coincidă cu ceea ce facem în stradă, ca discurs. Protestul meu, modul meu de a manifesta, este pe scenă într-un context dat, în care încerc să transmit un mesaj clar, asumat, cu riscurile de rigoare pe care mi le pot asuma.

Vulnerabilitate, fragilitate, „pericol“

În „Prețul aurului“ îți spui povestea de viață în ceea ce privește sportul de performanță, dar nu numai. Cum te-ai decis să creezi acest spectacol?

A fost o conjunctură. Eu îmi doream de multă vreme să fac un proiect despre dansul sportiv, experiența mea în dans, în care să tratez de fapt și presiunea pe care o ai ca tânăr sportiv în orice sport pe care îl practici la nivel înalt. Centrul de Teatru Educațional „Replika“ mi-a propus să fac un spectacol și atunci m-am gândit că ar fi spațiul potrivit, tocmai pentru că au acest demers în teatrul educațional, dar și pentru că mi se părea spațiul optim pentru discursul intim al unei povești care pleacă de la ceva personal, iar apoi vorbește despre niște lucruri într-un cadru mai amplu. După experiența de la „Itinerarii“ (n.r. – textul pleacă de la poveștile și experiențele actorilor), mă gândeam să mă pun și eu în această zonă de vulnerabilitate, fragilitate, „pericol“, pentru că mi se părea că în acest mod pot înțelege anumite lucruri atunci când ajung să fac din nou un astfel de proiect și în intimitatea trăirilor actorilor cu care lucrez. De fapt, asta mă interesează, fie că lucrez pe un text clasic sau ceva contemporan: să fie onest, aproape de sine și să vorbească despre ceva ce are o relevanță în momentul respectiv. În momentul în care m-am gândit să fac acest spectacol, mi-am spus că trebuie neapărat să îl scriu eu, pentru că, chiar dacă nu mă revendic drept autor, mi se părea că nu există loc de alt limbaj sau structură dramaturgică decât cea dată de mine, pentru că este povestea mea. De asemenea, am vrut să fiu eu performer, pentru că nu mi se părea legitim să joace un actor povestea mea personală. Nu l-am gândit ca actor, regizor, autor, ci ca un proiect ca ansamblu, în care eu mă pun în serviciul lui, iar el îmi face bine mie. Mă regăsesc ca purtător al proiectului, cu tot ce presupune el.

La Paris, faptul că puteam vorbi cu elevii și profesorii despre orientare sexuală, rolul femeii în societate și alte teme de acest tip, fără să se provoace râsete și să picăm în ceva derizoriu, mi s-a părut extrem de important.

De ce tocmai acum?

După experiențele ultimilor ani, ultimelor proiecte, voiam să mă reîntorc puțin la esențial, la sursă, la cine sunt eu, ce îmi doresc, care sunt preocupările mele, de unde vin, care sunt rădăcinile și ce m-a format – cum am ajuns unde am ajuns, ce etape am ars, unde s-au produs niște traume, unde am rămas cu lucruri nerezolvate. Acest spectacol este un doliu pentru mine, un fel de terapie, o reconciliere cu dansul – am redescoperit plăcerea dansului, o împăcare cu mine, cu corpul meu, cu lucrurile care s-au întâmplat în trecut. Deși nu vreau să îmi fac psihanaliza pe scenă, cred că este și modalitatea de a ajunge la spectator și a-i declanșa empatie în raport cu povestea mea, dar gândindu-se la propria lui poveste și propriul parcurs. Este un spectacol la care țin foarte mult și datorită faptului că aduce dansul sportiv pe scena teatrului prin prezența celor doi dansatori. Voiam să aduc un omagiu dansului sportiv.

În timpul spectacolului, există și un moment de dialog cu publicul de tipul Q&A. Ce întrebări are publicul român?

Cred că întrebările sunt legate de aspectul sportiv și al performanței în sport, despre diferența de clasă socială, ceea ce spectacolul tratează, dar nu sunt singurele teme. Am simțit că este o curiozitate în această zonă. În România, mai este de lucru în educație – cea din școală, familie, mediul în care trăiești.

Același spectacol, curiozități diferite

Dar publicul francez?

Când l-am jucat la Paris, am rămas impresionat de faptul că unii dintre tinerii elevi prezenți, care aveau 12 ani, puneau niște întrebări extrem de pertinente și esențiale pentru formarea lor și pentru ce aducea spectacolul în discuție ca teme. Faptul că puteam vorbi la teatru, cu elevii și profesorii care îi însoțeau, despre orientare sexuală, rolul femeii în societate și alte teme de acest tip, fără să se provoace râsete și să picăm în ceva derizoriu, mi s-a părut extrem de important. Au avut curiozități despre ce presupune identitatea ca formare și modul în care unele lucruri au repercusiuni în formarea ta ca individ.

În timp ce, în România, atenția publicului a fost îndreptată spre alte teme…

Mai avem până la a putea vedea toate aceste teme ca o discuție necesară, prioritară, nu ceva minoritar, ci pur și simplu ceva care ne privește și ne vizează pe toți.

În general, cum ți se pare publicul francez față de cel român?

Am observat în timp o diferență în modul în care publicul se raportează la spectacole. Publicul francez are alte referințe, alt bagaj dat de sistemul în care funcționează teatrul francez. Repertoriul lor nu este ca la noi, unde spectacolele sunt produse de teatru și rămâne totul foarte local, în timp ce mi se pare că în Paris este un festival permanent, cu spectacole din toată lumea. Publicul are acces la tot felul de spectacole, dans, teatru, expoziții, instalații, în care întâlnești artiști din toată lumea. Atunci au o altă „școală a spectatorului“. Mi se pare că în România ce este foarte bine este că încă, din fericire, este foarte mult public tânăr, iar în Franța, mai puțin. În Franța sunt organizate ieșiri cu școala la teatru, sunt preocupați de educarea prin teatru – fac ateliere cu elevi, liceeni, studenți. Realmente este un proiect mai amplu, dincolo de spectacolul de teatru – acțiuni culturale, sociale. Dar mi se pare că sunt mai puțini tineri care vin din proprie inițiativă la teatru, probabil și din cauza faptului că și oferta este mai mare. În Franța este un public mai divers. Lucrurile sunt diferite în funcție de ce spectacol prezinți.

În ce proiecte ești implicat în prezent? Unde îți pot vedea fanii spectacolele din România?

În București, în acest moment se joacă trei spectacole – „Prețul aurului“ la Teatrul Replika, „Pescărușul“ la Teatrul Național și „Băiatul văduvă“ la Teatrelli. De asemenea, am un proiect la Teatrul Odeon din București, o rescriere a „Livezii de vișini“ a lui A.P. Cehov, dar spectacolul va avea premiera mai degrabă la sfârșitul stagiunii. Voi avea un nou proiect de film, pe care îl încep, și îl voi finaliza probabil la sfârşitul anului, inspirat de cartea Laviniei Braniște, „Interior 0“. Petrec din ce în ce mai mult timp la București și în România pentru că de curând am început să predau la UNATC și voi avea, la sfârșitul lui 2023, un proiect cu studenții de aici și cei de la Ecole Supérieure d’Art Dramatique (ESAD) – o coproducție care se va concretiza într-un spectacol cu 14 studenți din România și 14 din Franța.

SECUNDAR

„Încerc să aduc în discuție teme din zona LGBT, pentru a face, cât pot, ca lucrurile să se schimbe“

În 2018 ai primit invitația de a regiza filmul „Câmp de maci“, inspirat dintr-o poveste reală. Ai avut anumite dubii sau temeri?

A fost o propunere venită din partea producătoarei filmului Velvet Moraru – m-a sunat și mi-a propus să citesc un scenariu, eu neavând experiență în film. M-a interesat datorită tematicii LGBT și mi-a plăcut forma în care era structurată narațiunea de către Ioana Moraru, scenarista. Am acceptat această provocare cu foarte multă frică și, în același timp, cu responsabilitatea faptului că trebuie să fac asta pentru că nu există, în cinematografia românească, suficient de multe ficțiuni care să vorbească despre personajele din minoritate. Totodată, era și un răspuns la ce se întâmplase la Muzeul Țăranului Român cu oprirea filmului de către un grup de oameni.

Cât din tine ai pus în acest film? Care a fost contribuția ta personală în povestea filmului?

Pe de o parte – totul, pe de alta – nimic. Nu există în ficțiune nimic care să fie conectat la viața mea. Sunt anumite trimiteri sau inspirații din ceea ce am trăit eu: dificultatea lui Cristi de a dezvălui cine este el în raport cu orientarea lui sexuală în familie sau în cercul de prieteni – am trecut prin asta până în momentul în care am mărturisit, iar atunci m-am simțit mult mai bine, mai liber și împăcat cu mine. În același timp, și relația pe care o are cu Hadi, iubitul lui francez, la distanță, este oarecum o trimitere pe care am avut-o eu în primii ani, la distanță, cu Yann, care, din fericire, continuă și astăzi, dar nu mai e la distanță. Toată experiența mea de viață contribuie la modul în care am spus povestea asta, în același timp, nu este un proiect biografic, precum „Prețul aurului“, și nu mi-am dorit să fie astfel.

Când societatea te transformă în propriul călău

Filmul „Câmp de maci“ (2020) reprezintă debutul tău regizoral și ți-a adus mai multe premii naționale și internaționale, fiind prezentat la diferite festivaluri din Europa, Statele Unite ale Americii și Asia. Cum a fost perceput în alte țări comparativ cu modul în care a fost primit în România, mai ales că povestea din care este inspirat s-a întâmplat aici?

La festivalurile din străinătate, era un șoc pentru spectatori faptul că într-un cinematograf o proiecție de film este oprită, dar conta foarte mult și dificultatea lui Cristi de a-și asuma și propria lui homofobie – modul în care sistemul și societatea l-au dus în punctul în care devine propriul lui călău. Mi se pare că este una dintre temele principale ale filmului. În România, vorbim în primul rând despre evenimentul care s-a întâmplat, ieșim puțin din zona temei LGBT pentru că este vorba și despre cenzură și libertatea de exprimare. Nu este posibil să se întâmple genul acesta de evenimente, indiferent de tipul de film. Sunt mai multe lecturi. Cred că, în funcție de teritoriu, oamenii simt altfel și a avut un ecou diferit. Cred că în Ucraina a avut alt ecou față de Birmingham, Tallinn sau Hamburg. În niciun alt spațiu în afară de Franța nu au fost discuții atât de ample legate de religia musulmană a lui Hadi, modul în care se raportează el la asta, precum și faptul că dacă ești credincios, de orice religie, nu înseamnă neapărat că ești homofob.

Discursul-premiu

În 2020 ai primit Premiul UNITER pentru „Cel mai bun regizor“ pentru spectacolul „Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba“. Ce a însemnat pentru tine acest premiu?

A fost și recunoașterea muncii noastre și a calității proiectului. Dincolo de asta, pentru mine a contat discursul pe care l-am putut avea în cadrul Galei, care a însemnat mult mai mult decât premiul în sine – am putut vorbi despre niște lucruri care mă dor, într-un mediu în care există încă multă ostracizare și un spațiu pe care îl putem numi cel puțin „conservator“. Discursul a fost cumva premiul pe care l-am câștigat.

În cadrul discursului, i-ai mulțumit partenerului tău de viață și de muncă și ai susținut că „a fi homosexual în societatea în care trăim nu este o rușine, ci o mândrie“. Ai avut temeri înainte de a vorbi pe scenă?

Nu. Consideram că este logic să fac acest pas, fiind în firea lucrurilor, ținând cont că lucrez pe niște proiecte care vorbesc despre dificultatea oamenilor din comunitatea LGBT de a trăi într-o societate homofobă și discriminatorie. Credeam că am o responsabilitate, neconsiderându-mă neapărat un reprezentant al comunității – sunt oameni care sunt activiști în sensul cel mai concret și clar al cuvântului. Eu încerc, prin proiectele mele, să aduc în discuție teme din zona LGBT și să am un aport pentru a face lucrurile să se schimbe încet-încet. Am vorbit în numele meu pentru acei oameni poate mai tineri decât mine, care, prin empatia pe care o puteau avea față de mine, își descopereau propriile lor revolte, urlete și puteau să se regăsească în discursul meu, să aibă puțin mai multă încredere și mai puțină frică. Dar am vorbit și pentru părinții noștri, oameni care au trăit într-un sistem în care homosexualitatea era văzută ca o boală, fiind pedepsită atâta vreme până în 2001. Am ținut discursul și din cauza faptului că eu nu am avut în adolescență posibilitatea de a auzi un discurs de acest tip și a mă simți mai puțin singur. Mi-am zis că dacă nu voi face asta, nu voi fi împăcat cu mine, pentru că ar fi însemnat să mă contrazic între ceea ce militez și ce discurs susțin. Sper să nu fie un caz particular. Mi-am dat seama că, ulterior, mai mulți oameni au vorbit deschis despre orientarea lor sexuală. Sper ca în curând să nu mai fie nevoie să avem acest tip de discursuri pentru că nu va mai fi o problemă.