Mai mulți profesori români au participat la diverse fluxuri de formare în țări europene, cu speranța că vor găsi soluții care pot ajuta sistemul de învățământ din România. Acolo, ei au găsit aceleași probleme ca ale noastre, însă o strategie diferită și o mentalitate deschisă.

Abandonul
școlar nu se întâmplă numai în România, lipsa motivației
elevilor este o provocare și pentru profesorii din alte țări, însă
mijloacele de intervenție diferă considerabil. Acolo unde școala
este într-un parteneriat real cu autoritățile locale și cu
părinții se văd progresele, iar în aceleași școli, unele mult
mai bine dotate decât cele românești, altele nu, elevii găsesc o
atmosferă degajată, „o stare generală de bine“,
descriu profesorii români ce au văzut în schimburile de experiență
la care au participat.

Mai mulți profesori din cadrul Colegiului
Tehnologic „Alexe Marin“ din Slatina, Olt, participanți la fluxuri de
formare în țări precum Italia, Germania, Grecia, Cehia, Spania, au
dezvăluit cum văd școala românească după ce și-au împărtășit
experiența cu profesori din toată Europa, au vizitat școli și au
urmat cursuri care ar trebui să-i facă mai atenți la nevoile
elevilor. „Problemele sunt aceleași, strategia este diferită“
ar fi prima dintre concluzii.

Brand
școlar: lavandă, vin și paste

Liceele
tehnologice și cele vocaționale din Italia i-au făcut invidioși
pe profesorii români care au urmat aici un curs axat pe găsirea de
soluții pentru problema abandonului școlar.

Lanuri întinse de
lavandă, brand propriu de paste, vinul vândut sub marca școlii
sunt reușite ale unui liceu agricol din regiunea Pescara. La
admiterea la liceu, părinții semnează un contract cu școala, iar
în cazul în care elevii vor să schimbe ruta profesională și cer
transferul, părinții achită costurile pe care școala le-a avut cu
pregătirea elevului până în acel moment.

Condițiile
în care se desfășoară partea practică a procesului educativ i-au
lăsat pe profesorii români fără cuvinte. Rodul muncii întreprinse
în cadrul liceului ajunge direct pe piață, școala fiind puternic
susținută cu fonduri de către autoritatea locală.

„A fost ceva
exotic să vezi hectare de lavandă. Aveau propria podgorie și
soiuri de vin pe care ei le produceau și le vindeau pe piață,
aveau și pastele lor, cultivau fără ierbicide, cu fonduri de la
stat“, a dezvăluit profesoara Anca Cărămizoiu.

Cu toate acestea,
și școala din Italia, care pare că are atâtea de oferit
tinerilor, caută an de an soluții să-i atragă pe elevi. „Se
confruntau cu aceeași problemă ca noi; promovau oferta în școli,
în presă, făceau emisiuni, fix ca noi“, explică profesorii.
Motivul: și în Italia, tinerii visează să ajungă în orașele
mari, agricultura nefiind o foarte mare atracție.

„Și
ei au avut probleme cu atragerea către agricultură. Copiii voiau în
orașele mari, nu voiau în agricultură. I-au atras însă pe
părinți. Semnau contractul și se obligau să participe la
întâlniri. Aveau un fel de școală a părinților și efectiv
părintele era școlarizat. Pentru că ei gândeau că totul vine de
acasă. Au constatat că după doi ani, foarte mulți și-au adus
vecinii, rudele la acea școală… Și mai aveau un avantaj: liceul
era într-un consorțiu, erau patru școli, și se lucra de la
generală cu părinții. Era ca o pepinieră. Idee care a circulat și
la noi într-o perioadă“,
a explicat, la rândul său, prof. Marian Croitoru.

Repetiția
e mama învățăturii

Prima
interacțiune în Pescara a fost cu elevii și profesorii unui liceu
de arte. Deși era perioada vacanței, elevii urmau activități de
recuperare a materiei. Anul I este cel mai greu, iar elevii nu-l pot
trece dacă nu și-au însușit toate cunoștințele și dacă nu
dovedesc și practic acest lucru. Destul de mulți copii rămâneau,
astfel, în special în anul I, „pe vară“.

„Erau copii care nu aveau notă de trecere pentru anul următor și
făceau pregătire. Aveau posibilitatea să aleagă între profesorul
de la clasă sau oricare altul din școală. Surprinzător, alegeau
tot profesorul de la clasă, pentru că nu-l considerau responsabil
de insuccesul lor“,
a explicat prof. Cărămizoiu.

După
săptămâni de pregătire, elevii aveau posibilitatea, din nou, să-și aleagă
profesorul în fața căruia să susțină examenul. Cei mai mulți
alegeau același profesor. Dacă, în schimb, nu se ridicau la
nivelul așteptării, repetau anul.

„Copii foarte degajați, aveau
o libertate care m-a mirat. Aveau drept model, exemplu de bună
practică, în hol, o lucrare a unui copil care fusese repetent,
făcuse acele pregătiri, și apoi câștigase locul I la un concurs
de sculptură în toamna anului următor. A dat acele diferențe,
corigențe, cum zicem noi, și în luna imediat următoare a câștigat
un premiu la un festival“,
a completat acesta.

În
școala italiană nu se considera nimic anormal în a repeta un an de
studiu, pentru că scopul urmărit nu era simpla promovare. „La
noi este chiar o rușine să rămâi corigent sau repetent.
Ei spuneau că nu e rușine să repeți, ci este rușinos ca după un
număr de încercări să nu știi să faci un anumit lucru. Erau
foarte mulți care repetau anul, în general primul an, în special
la licee de artă. Mare diferență de mentalitate“,
a întărit prof. Cărămizoiu.

Integrarea
completă, o altă față a empatiei

La
ultimul dintre liceele vizitate, profesorii români au simțit că
situația semăna mult mai mult cu realitatea de acasă.

„Ultima
întâlnire am avut-o la un liceu cu specific de navigație. Noi ne
așteptam ca, fiind maritim, elevii au și anumite beneficii. Aveau
cursuri de salvamar, dar acestea erau contra cost. Opționalele lor
erau cu plată, nu beneficiau de anumite avantaje, cum am avut noi,
de exemplu, cursuri de șofer gratuite. Erau foarte scumpe. Ca și
noi, în schimb, se luptau cu mentalitatea socială. Deși e
oraș-port, nu beneficiau de o mentalitate propice. Oamenii chiar se
fereau, spuneau «nu
vreau să-mi fac copilul marinar», cum este la noi «nu vreau să-mi
fac copilul mecanic»“, a detaliat prof. Marian Croitoru.

O
surpriză a fost, în schimb, să vadă atitudinea față de copiii
cu nevoi speciale. „În fiecare clasă aproape, era un copil cu
nevoi speciale. Aveau inclusiv probleme de mobilitate. Și-i
integrau, nu aveau voie să predea diferențiat, pur și simplu
trebuiau să-i integreze. Asta mi s-a părut diferit față de
situația de la noi. La un liceu cu specific, unde îți trebuie
dexteritate, îți trebuie mobilitate, aveau și copii cu probleme,
care făceau pauze între mișcări… Erau integrați în clase
normale, nu aveau grupe speciale, nu aveau fișe speciale. Dar nu
erau obligați să-i treacă. Era un copil care făcea a treia oară
anul I. A repetat, dar nu exista rușine. Copilul chiar era încurajat
să rămână și să facă, pentru că până nu face, nu trece, nu
aveau indulgența pe care o manifestăm noi, din milă, din empatie.
Sută la sută integrare, cei care promovau chiar reușeau“,
a subliniat prof. Cărămizoiu aspectul care i-a atras atenția în
mod deosebit.

Baza
materială era impresionantă, elevii având posibilitatea să învețe
folosindu-se de tehnologii pe care urmează să lucreze și după
absolvire, nicidecum atelierele-muzeu din școlile românești.
„Aveau inclusiv motor real de vapor, simulatoare, ca-n filme. N-am
crezut că este real, pentru că era achiziționat recent. Îi
învățau orientarea pe mare după stele, după sistemul solar –
noaptea, aveau un cabinet special“,
a punctat prof. Croitoru.

Sărăcie
și abandon școlar, două constante universale

Ca
în România, și în liceele tehnologice din Italia ajung foarte
mulți copii cu o situație materială precară. Aici, în schimb,
pentru a nu abandona, folosesc mai multe pârghii. Pe de o parte, îi
consiliază pe părinți, acest lucru făcându-se inclusiv cu
psihologi. Pe de alta, îi susțin pe elevi să-și găsească locuri
de muncă pentru a-și suplimenta veniturile. Cel mai greu găsesc
soluții, în schimb, pentru abandonul în rândul fetelor.

„Cea
mai mare rată de abandon este la fete. Pleacă de acasă, fug cu
iubiții, și pentru asta nu aveau o soluție. În schimb, nu era o
problemă că repetă un an de mai multe ori. Și cu sărăcia aveau
probleme. Le asigură un part-time job, mai mult după-amiaza. Merg
mai mulți copii în același loc, să-i poată supraveghea“,
au mai dezvăluit profesorii.

Profesorii
români nu pot copia pe deplin reușita colegilor din alte state în
privința implicării autorităților statului, fie ele centrale sau
locale.

E greu, spun profesorii, să aplici metode și tehnici noi
când elevii nu mai ajung la cursuri pentru că nu mai au bani să-și
plătească abonamentul la transportul în comun, probleme care nu
există în cele mai multe state europene.

E greu și atunci când
părinții le transmit diriginților că singurul sprijin le este
copilul și că trebuie să muncească pentru frații mai mici.

E
greu și atunci când elevii prind „gustul“
banului, lucrează pe perioada verii și continuă să o facă și în
timpul anului școlar, iar după un weekend de muncă, plus câte o
seară-două pe săptămână, sunt epuizați și se trezesc cu greu
să o ia de la capăt la cursuri.

O
masă caldă oferită în școală ar crește și ea șansele de a-i
ține pe elevi la cursuri. O bursă, socială, profesională, de
merit, de orice fel, dar plătită la timp, ar schimba și ea
realitatea.

„Cei din Turcia ne spuneau că au toate resursele
asigurate. Elevul care vine la școală are transportul asigurat, are
toate materialele, uniformă, nu plătește absolut nimic. Pe când
la noi, din ce în ce mai mult avem probleme cu elevii care fac
naveta – sunt aproape 80%. Vin din zone chiar foarte îndepărtate,
transportul s-a scumpit enorm. Deși am încercat să rezolvăm niște
probleme anterioare, se pare că după pandemie și după recentul
conflict din Ucraina, avem alte probleme. Copiii foarte greu își
mai permit să mai vină la școală, iar autoritățile și statul
îi ajută foarte puțin (n. red. – am purtat discuția cu profesorii Liceului „Alexe Marin” din Slatina anterior modificării regulilor de decontare și a măririi sumelor alocate transportului elevilor). Venitul amărât nu le mai ajunge, și vor
să lucreze ca să reușească să se susțină, și pe ei și pe
familie. Chiar
dacă noi încercăm să schimbăm metodele și modul de abordare, nu
poți s-o faci cu copii care nu sunt în școală“,
atrag atenția profesorii.

Familie
și școală

Iar
dramele copiilor din mediile sărace sunt fără margini. Profesorii români spun că s-au apropiat de copii încă dinainte de a face cursuri și
a fi învățați să aplice diverse tehnici, pentru că realitatea
i-a izbit atât de tare încât au constatat că elevii au nevoie în
primul rând de un prieten. Înainte de a le preda limba franceză,
diriginta Anca Cărămizoiu a trebuit să le deslușească zbaterile
sufletești. Spune că dintr-o clasă de 17 elevi, cei mai mulți
aveau părinții plecați din țară sau trăiau povești de viață
complicate.

„Din 17
copii, o clasă făcută în toamnă, doar unul luase la Evaluarea
Națională peste 5, restul ori nu au dat, ori nu au luat. Am reușit
cu 16 să ajung în clasa a XII-a. Pentru mine e o performanță. Din
cei 16, doar trei au luat BAC-ul. Am avut copii care nu știau cum
arată mama, crescuți de vecina sau de bunica imobilizată la pat și
pentru care copilul muncea cu ziua, ca să vină altă femeie s-o
spele pe bunica“,
spune profesoara.

Ea a dezvăluit că a fost, la un moment dat, martora
unei discuții între două dintre elevele sale, discuție care a
marcat-o pentru totdeauna. „La un moment dat, am vrut să-i înscriu
la un concurs de creație cu tema «Mi-e
dor de tine, mamă, mi-e dor de-a ta privire». În prima bancă,
două fetițe se contrau: „Doamna, vă pun o întrebare: cum
este mai rău, să-ți moară mama de cancer sau să treacă pe lângă
tine și să nu te cunoască?“. M-am așezat și stăteam să mă
gândesc ce să spun. Ele au pus întrebarea cu cea mai mare
seriozitate. Erau în clasa a XI-a. Una dintre eleve, venită de la
un alt liceu, repetase un an, pe stres, îi murise mama de cancer,
iar cealaltă era în clasa mea. Trecuse cu o zi înainte mama pe
lângă ea. «Am
vrut să o întreb: pe mine de ce nu m-ai oprit și ai oprit-o pe
sora mea?», era tristă și îndurerată copila“, a dezvăluit profesoara.

„Au rămas foarte surprinși de faptul că la noi în școală există un singur consilier”

Profesoarele Georgiana Ciobanu și Maria Sidonia Voica au avut experiența unui curs de „Învățare socială și emoțională” desfășurat la Berlin. Deși nu au desfășurat activități în școli, formatorii i-au pus pe profesorii din mai multe țări în fel de fel de situații concrete, provocându-i să rezolve probleme pe care le pot întâlni la orice pas în școală. Scopul era să regândească tehnicile vechi de predare și de gestionare a clasei și să introducă tehnici noi.

„Ei au rămas foarte surprinși de faptul că la noi în școală există un singur consilier. Ne puneau în situații efective și ne întrebau ce soluții am da noi după ce ne-au prezentat metode. Și de la ei cel mai des auzeam – „îi trimitem la consilier (n. red. – consilierul școlar sau psihologul școlii)”. Și au rămas surprinși, aflând care este încadrarea pe astfel de posturi la noi”, au mai dezvăluit profesorii.

„Școala centrată pe elev” dincolo de vorbe goale

Alte patru fluxuri de mobilitate i-au adus pe profesorii de la Liceul Tehnologic „Alexe Marin” Slatina alături de profesori din multe alte țări europene, scopul fiind același, de a îmbunătăți modul de predare, de a face școala mai atractivă.

Dincolo de titlurile pretențioase – „Strategies for improving classroom atmosphere and student motivation in school: A modern Challenge for teachers”, „Don’t give up and catch your dreams”, „Going Digital in an Innovative Classroom” sau „Make technology your friend!” –  profesorii Francesca Diaconu, Claudia Luță, Gheorghița Dobre, Nicoleta Zamfirache, Anișoara Bujgoi spun că au descoperit că pot face, cu adevărat, lucrurile altfel. Multe dintre tehnici le foloseau intuitiv, pe altele, deprinse la curs, le-au exersat de atunci.

„Am învățat că trebuie să începem cu noi, să ne desetăm. Pentru că noi mergem la ore setați că trebuie să facem ceva, fără să ținem cont de faptul că elevii au o stare de spirit, poate vor, poate nu vor să facă ceea ce ne propunem noi. Atunci, de fapt, noi trebuie să învățăm să ne adaptăm”, spune prof. Francesca Diaconu.

„Am învățat să-i învățăm pe elevi să-și recunoască emoțiile, să le stăpânească și să le tranforme în ceva constructiv. Am încercat să facem proiecte pe această bază, am făcut atelierul emoțiilor, i-am învățat pe elevi să-și descrie starea printr-un cuvânt. (…). Încet-încet să se obișnuiască cu lucrul acesta și, fiind din ce în ce mai receptivi, cu siguranță și rezultatele școlare se vor îmbunătăți”, spune o altă profesoară cum procedează după parcurgerea cursurilor de formare.

Profesorii
sunt de acord că orele acum sunt mai atractive, se folosesc
video-proiectoarele, au rămas în uz și platformele folosite în
timpul școlii online, atmosfera este mai relaxată. Însă ei se
întreabă dacă toate acestea vor fi de ajuns și dacă, atunci când
se va trage linie după primul an post-pandemie parcurs integral la
școală (în pandemie li s-a încheiat situația școlară tuturor
elevilor înmatriculați la începutul anului), cifrele vor arăta că
s-au făcut progrese în privința salvării elevilor de pe drumul
renunțării la școală.