Actualitate
Podscastul lui Ionuț Vulpescu – invitat, prof. Adrian Niculescu
Episodul 33 al sezonului
II al podcastului Avangarda dezvăluie
o ediție fabuloasă despre prima sărbătoare a zilei de 11 iunie în societatea
românească, în urma adoptării unui proiect de lege al deputatului și fostului
ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. Se împlinesc 175 de ani de la Revoluția
din 1848. Iar de anul acesta, în baza legii initiate la sugestia invitatului,
Adrian Niculescu, ziua de 11 iunie este aniversată și recunoscută ca zi a
Victoriei Revoluției de la 1848. La microfonul Avangardei, cel care explică îndeaproape ce înseamnă acest moment
pentru formarea conștiinței naționale, și de ce este un eveniment care a
modernizat România mai mult decât ne putem închipui, este istoricul Adrian
Niculescu. Cu o bogată activitate publică și culturală susținută, autor a nenumărate
volume, dintre care amintim „Din
Exil, după Exil”, „De la limes-ul lui Fokas la granița lui Eminescu – Studii de
istorie”, „1848 – 1989: De la Primul la Noul ’48”, „Aux
racines de la démocratie roumaine – Pruncul Român, premier journal libre roumain,
chonique de la Révolution valaque de 1848”, Adrian Niculescu e cel mai în măsură să explice
culisele pașoptismului, de altfel, obiectul lui de adorație intelectuală.
Aflăm, totodată, de ce sărbătorim Ziua Tricolorului la o dată greșită și care
sunt provocările sărbătorilor naționale, plecând de la acest context.
Interviul integral poate fi vizionat aici:
Prima
sărbătorire, prin lege, în România, a zilei de 11 iunie
Ionuț
Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Azi e o zi specială,
e 11 iunie, și pentru prima oară se sărbătorește prin lege, în România, 11
iunie, Ziua Victoriei Revoluției de la 1848. Am bucuria să îl am invitat pe cel
alături de care am promovat această lege, cel care a avut ideea pe care eu am
reușit, în cele din urmă, cu spiritul colegilor mei, să o impunem. În urmă cu
câteva luni, Președintele României a promulgat această lege, astfel încât
suntem la 11 iunie, și sărbătorim 11 iunie, Ziua Victoriei Revoluției de la
1848. Mă bucur să îl am invitat pe profesorul, istoricul și prietenul meu,
Adrian Niculescu, alături de care am gândit această inițiativă. Adrian, îți
mulțumesc mult pentru că ești invitatul meu la podcast și pentru sprijinul,
ideea pe care ai avut-o, legată de 11 iunie.
Adrian
Niculescu: Cu foarte mare drag,
dragă Ionuț. Îmi dai voie să vorbim așa, pentru că ne cunoaștem de vreo 22 de
ani…
I.V.:
Nu insista, deși ești istoric, să nu fim foarte clari cu trecutul…
A.N.: Acesta e adevărul, ne cunoaștem de 22 de ani, suntem
prieteni, am colaborat la foarte multe lucruri, și printre succesele noastre
cele mai frumoase…
I.V.:
Așa este…
A.N.: Obținerea, după 175 de ani, de fapt, putem spune,
oficializării și ca sărbătoare națională, ziua, cum ai spus foarte bine,
fiindcă eu am fost cu ideea, dar tu ai fost cu realizarea. Și, hai să spunem
ascultătorilor noștri, a durat 12 ani! 12 ani! Ceva care ar fi trebuit să fie
adoptat prin consens național de Parlament în zece minute, se putea, în mod
normal. Așa s-ar fi putut.
I.V.:
Ca să fim corecți, eu am reușit în vreo 2-3 ani ca să duc la capăt această
idee. Tu spui, acești 12 ani, de când ai avut această idee și ai încercat
diverse formule. Uite că am reușit.
A.N.: Ionuț, dă-mi voie
să îți aduc aminte, ai pornit demersurile, la îndemnul meu, imediat ce ai fost
ales deputat, în 2012, am discutat chestiunile acestea, iar în 2017, ai obținut
în aceeași zi, zic de zi, 11 iunie, consensul Senatului, pe vremea aceea erai
senator. Îmi aduc foarte bine aminte. Am memorie de istoric. Ai venit în
Academia Română, unde era o sesiune, sperăm să putem face și acum o sesiune, eu
lucrez la chestiunea aceasta, chiar mâine ar trebui să avem această sesiune, pe
12. Tu ai venit în Academie în timpul sesiunii și ai adus vestea, „Senatul a
adoptat astăzi!” Eram la 170 de ani de la Revoluția din 1848.
Adrian Niculescu, despre prima zi civică, 11 iunie 1848:
„Această lege ar fi trebuit să se adopte în zece minute, prin consens național
și în unanimitate!”
I.V.:
Tu ai fost și în comitetul care s-a ocupat de aniversarea a 150 de ani de la
1848!
A.N.:
Da! Prin voința mult regretatului
Eugen Simion, eu am fost secretar executiv, cred că era statutul meu, sau
secretar general al comitetului de organizare, în 1998, a comemorării,
aniversării, sărbătoririi, pentru că e o sărbătoare, a 150 de ani de la
Revoluție. Profesorul Eugen Simion, pe vremea aceea Președintele Academiei
Române, mi-a dat această sarcină de a fi secretarul executiv al unui comitet
care s-a constituit, care, din păcate, nu a funcționat foarte bine. Mă rog,
asta e o altă poveste. A fost un drum
foarte, foarte anevoios, repet, în mod normal, ar fi trebuit să se adopte în
zece minute, prin consens național și în unanimitate. Asta ar fi fost normal pentru o sărbătorire
de gradul 0, cum este aceasta. Acum, pentru a clarifica și a edifica despre ce
este vorba, am să spun că ziua de 11 iunie este așa cum în sfârșit, scrie negru
pe alb, într-o lege a statului român, care aștepta de 175 de ani, sau de 174,
să spunem, normal era să fie sărbătorită și a fost, în timpul lui Cuza și
înainte, a fost sărbătorită, o să vedem, e prima noastră dată civică. E prima zi civică, până atunci nu exista așa
ceva. Au fost manifestări începând cu 1859, după alegerea lui Cuza, și mai ales
în 1863, când erau 15 ani, era prima aniversare, oarecum rotundă, și a fost o
mare manifestație în București, se calculează cca 40000 de persoane, care au
ieșit în stradă și au cerut votul universal, care este una dintre promisiunile,
sau dacă vrei, unul dintre punctele Proclamației de la Islaz. 11 iunie, este pe
de o parte, Ziua Revoluției de la 1848, dar este și ziua, cum știi foarte bine,
la propunerea ta și a mea, Ziua Democrației Românești, numai că tu ai
inițiativă parlamentară. Eu nu am. Asta e diferența. Ziua Victoriei Revoluției
și a Democrației Românești. De ce? Deoarece este ziua când, mă rog, cu două
zile înainte, de fapt, pe 9 iunie, căci pe 11 a fost semnată de către domnul de
atunci, care era încă Bibescu, proclamația de la Islaz. Or Proclamația de la
Islaz, dincolo de semnificația Revoluției, o să revenim, Proclamația de la
Islaz respiră, până astăzi, în
constituția noastră. Trăiește, Proclamația de la Islaz!
Textul Proclamației, 4 ore de citit cu lupa: „E o idee pe
care a avut-o Heliade Rădulescu”
I.V.:
Arat-o, arat-o la cameră, celor care ne urmăresc!
A.N.: Asta e forma scurtă a Proclamației, să spunem, forma
scurtă…
I.V.:
Din 9 iunie 1848.
A.N.: Tradusă în epocă, la Craiova, tradusă de un domn Faenza,
probabil un evreu sefardid, care a tradus-o și în limba franceză, și în limba
germană. Este în românește cu caractere semichirilice, de tranziție, în
franceză și germană, cu traducere din 16 iunie 1848, deci în zilele
revoluționare. Izbucnise. Iar aici, pe
spate, am adus forma lungă, să spunem așa, a proclamației, forma lungă, care
arată așa. Forma lungă este, putem spune, dacă am vrea să fim răutăcioși, e un
fel de peltea lungă, dar este și plină de nestemate, adică are și lucruri
interesante. E adevărat, forma lasă de dorit. Fiindcă, gândiți-vă, asta era
destinată să fie afișată pe zidurile Bucureștiului. Așa ceva, cu 22 de puncte,
se citește ușor, rapid. Pe așa ceva însă trebuie să stai 4 ore, cu lupa, sau cu
ceva, să citești acolo. Este incredibil, e o idee pe care a avut-o Heliade
Rădulescu.
Dâmbovițeanul Ion Heliade Rădulescu, primul Președinte al
Academiei Române
I.V.:
Asta voiam să spun! Trebuie spus că Proclamația a fost citită de un mare
târgoviștean și dâmbovițean, știi că am onoarea să reprezint județul Dâmbovița
din Parlament. Este primul Președinte al Academiei Române, Ion Heliade
Rădulescu.
A.N.: Da, este dâmbovițeanul Ion Heliade Rădulescu, dar eu am
niște rezerve în legătură cu personajul respectiv. A fost cam mare oportunist.
Nu a fost negat, pentru că a creat o masă critică.
I.V.:
Are un loc în istoria noastră.
A.N.: A creat o masă critică foarte importantă. Era cel mai
important intelectual de pe piața din București. Asta este clar…
I.V.:
Și primul ziar, l-a înființat tot el.
A.N.: Îl înființează bietul Dinicu Golescu, cu banii lui, cu
inițiativa lui Dinicu Golescu, el e doar executantul. Dar după aceea s-a erijat
și aici începe partea negativă a personajului, s-a erijat el în autor. E
adevărat, a cumpărat ziarul Curierul
Românesc, apărut în 1828 prin strădaniile marelui boier Dinicu Golescu, ca
să fie foarte clar. Ăștia, eu am trei oameni pe care îi consider că sunt la
rădăcina rădăcinilor României moderne.
Adrian
Niculescu despre Dinicu Golescu: „Om cu bani și cu inițiativă, cu un cap
occidental!”
I.V.:
Voiam să te întreb, spune-mi personajele tale favorite din epocă și din istoria
României.
A.N.: Tocmai acum spuneam unul care este dinainte de epocă, a
murit în 1830, asta a fost drama lui, marele Dinicu Golescu, un om cu bani, și
cu inițiativă, și cu un cap occidental, deși era îmbrăcat încă în straie
răsăritene, turcești, cu potcap și caftan. Avem statuia lui, trei dintre cei patru copii ai săi au fost
prim-miniștri ai României. Niște oameni absolut deosebiți. De fapt, cei patru
Golești au fost cinci fiindcă mai avea și verișorul primar, cel mai bun prieten
al lui Nicolae Bălcescu, Alexandru G., de la Gheorghe, Iordache, fratele lui
Dinicu Golescu, Golescu zis Negru sau Arăpilă, fiindcă avea ten mai negru…
I.V.:
Are și o carte, Însemnare a călătoriei
mele.
A.N.: E cartea poate cea mai importantă care ne arată gradul
0, de unde a pornit societatea românească în 1826, când a scris-o, 1824-26, a
publicat-o nu la noi, ci la Budapesta, cu caractere chirilice, și este prima
însemnare a unui român, cea dintâi, despre lumea occidentală, și arată și
poporului român, cam cum arată occidentul prin descrierile pe care el le face,
în timp ce ducea copiii la studii, la Lausanne, în limba franceză.
Gheorghe Lazăr, Cable
Man
I.V.:
Deci Dinicu Golescu este o astfel de personalitate.
A.N.: O personalitate solară, dar Heliade Rădulescu, viclean,
copil de curte, ca să spunem așa, răutăcios, i-a cam uzurpat meritele, dar este
marele Dinicu Golescu. De aia, Heliade
este foarte mare, dar Dinică Golescu e o personalitate solară. Al doilea om
fundamental, este omul, repet, e vorba de rădăcina, rădăcina rădăcinii
modernizării românești, este marele Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr, omul
care, persecutat în Transilvania de către poliția lui Metternich, după 1815,
dar din păcate și mult mai trist, și de propriul său episcop, ortodox, neunit,
cum se spunea în vremea aceea, grec neunit, care este Vasile Moga, care nu
suporta că traducea în limba română, scria în limba română, promova scriere în
limba română, și asta era foarte prost văzut de către Biserica bizantin
Ortodoxă din Transilvania, fiindcă acestea erau meritele Bisericii
Greco-Catolice, asta făceau numai greco-catolicii. Vorbeau în românește, scriau în românește, aveau cărți în românește,
slujeau în limba română. Și atunci, persecutat de aceste două forțe
redutabile, propriul său episcop și poliția lui Metternich, el fuge în Țara
Românească și e foarte benefică, eu le spun studenților, în fine, către studenții mei folosesc termenul de cable man, omul care
a tras cablul, acum devine desuet și cablul, acum vreo 20 de ani era o chestie
nemaipomenită, omul de la cablu, omul care a tras practic…
Adrian Niculescu: „Studenții mei încep să nu mai știe
foarte bine, că acum sunt metode și mai șmechere decât cablul”
I.V.:
Era un film…
A.N.: Exact! La asta fac referință, dar studenții mei încep să
nu mai știe foarte bine, că acum sunt metode și mai șmechere decât cablul. Dar
să nu uităm ce a fost în 1990 când a venit TV5 în România. A arătat românului
la 2-3 luni după libertatea din decembrie, a arătat Occidentul. Ei bine, cable
man este marele om care se numește Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr este omul cu
conștiința națională. Doar atât. Fiindcă el este unul dintre cei doi ortodocși.
Nu mai mult de doi. Erau doi ortodocși. Care erau receptivi la ideile Școlii
Ardelene. La Supplex
Libellus Valachorum. Care e documentul,
actul de naștere al poporului român. El era unul dintre cei doi, celălalt fiind
cel dintâi medic al lumii românești, primul medic român, care doctorul Ioan Molnar Piuariu. O personalitate stratosferică
pentru vremea aceea, vă dați seama, un medic oftalmolog, cu studii la Viena.
Ăștia erau cei doi ortodocși care înțelegeau ideile Școlii Ardelene, restul
erau opaci. Or el, văzând că lucrurile se schimbă după ceea ce eu numesc o deschidere
de ceruri, care a fost între Marea Revoluție din 1879 și Waterloo, deci
perioada revoluției lui Napoleon, în care s-a făcut și Supplex
Libellus Valachorum, e în 1891, dar în contextul Marii Revoluții și în contextul ideilor vehiculate de
Marea Revoluție. Ei bine, după 1815, se închid cerurile. Atunci începe
persecuția lui Metternich, după restaurație, după 1815, după sfârșitul lui
Napoleon, care era groaza Imperiului Habsburgic, se spunea prin Transilvania,
„bună parte nu-i departe”, se spunea în Transilvania asta, ei bine, el trebuie
să vină în Țara Românească. Pentru noi a fost mană cerească. Pentru că el aduce
ideea conștiinței naționale românești pe care o preluase de la Supplex. Și
atunci ce face? Instrumentul cu care el sădește această firavă plantă a
conștiinței naționale este limba română într-o școală. În care școală? În
Școala de la Sf. Sava. O școală vetustă, în care se făcea învățământ în limba
greacă, era o școală înființată din 1694, oarecum ar fi antecesoarea
Universității din București, dar foarte generos trebuie să facem lucrul acesta,
dacă vrem să îl admitem. Era, de aia a și devenit până la urmă un liceu, să fim
serioși. Însă pe vremea aceea era unica școală superioară. Se făcea totul în
limbi străine, în greacă, în special, în greacă, nu altă limbă străină, nu
slavonă, nu franceză. Dar în greacă da, și introduseseră niște învățământ în
franceză încă de la deschiderea cu Kuciuk-Kainargi, când rușii au impus totuși un fel de protectorat
neoficial, și s-a deschis un învățământ în limba franceză, se învăța franceza.
Gheorghe Lazăr vine și deschide o clasă, canibalizează, dacă vreți această
școală, și creează o clasă în limba română. Clasa aceasta, în limba română, va
fi răsadul în care el a sădit conștiința națională românească. Instrumentul a
fost limba română în școală, dar scopul fundamental este conștiința națională.
Omul cu democrația, Mitică Filipescu
I.V.:
Bun. Deci dintre precursori, Dinicu Golescu și Gheorghe Lazăr.
A.N.: Așa, după care, bietul Gheorghe Lazăr, iată un merit al
lui Heliade-Rădulescu, aici îi găsesc un merit. Heliade-Rădulescu a fost elevul
lui. Singurul elev meritoriu al lui, împreună cu Petrache Poenaru. Și după
plecarea lui, expulzat din țară, că era cetățean austriac, după 1822 era
prieten cu Tudor Vladimirescu, i se dă, iertați-mi expresia, un șut în fund, e
trimis de partea cealaltă, după ce făcuse această chestie magnifică de plantare
a acestei plante firave a conștiinței naționale, folosindu-se de instrumentul
limba română în școală, el e expulzat în Austria și va muri absolut necunoscut
la Avrig. O legendă spune că el ar fi fost, de fapt, nu întâmplător la Avrig,
pentru că era fiul ilegitim al lui Von Brukenthal. Ceea ce explică multe
lucruri. În primul rând, cum a ajuns să aibă o diplomă de inginer și de științe
exacte, și de filosofie, la Viena. Este un caz, doctorul Molnar Piuariu era
fiul unui episcop ortodox. În fine, și ajutat de maghiarii care erau în
funcțiune anticatolică, erau apropiați de ortodocși, de tradiția reformei care
a fost apropiată – maghiarii reformați. Și îl ajută pe Molnar Piuariu. Pe
Gheorghe Lazăr l-a ajutat probabil tatăl său, dar, ce vreau să spun e că e
trimis înapoi, expediat, și moare absolut în sărăcie, necunoscut, în orașul lui
de naștere, Avrig, la 50 de ani. E meritul lui Heliade-Rădulescu aici, da,
pentru că a vorbit despre mentorul și maestrul lui. Heliade i-a succedat la
conducerea Colegiului Sava la scurt timp și i-a păstrat memoria lui Gheorghe
Lazăr. Putem spune că din momentul acela, am ieșit de pe drumul provincial, de
pe drumurile forestiere, din Carpați, se vedea, cable man-ul, săracul, trăgea cu greu după el cablurile alea,
metaforic vorbind. Am intrat totuși pe autostrada istoriei României după 1821,
după Revoluție, activitatea și opera lui Heliade-Rădulescu a dus spre 1848.
Este maestrul tuturor celor de la 1848. Dar
nu maestrul lor, învățătorul lor. Nu este maestrul întru idei democratice, din
acest punct de vedere este al treilea om mare, dacă vrei, o să spun imediat
cine, e cel mai puțin cunoscut dintre toți, este Mitică Filipescu. El e omul cu
democrația. Unul e omul cu conștiința națională, altul e omul cu democrația, și
Golescu a fost omul cu marile idei și tot ce a însemnat, și cu bani. Prima
societate literară, în care l-a luat ca om de mână, de acțiune, pe Heliade
Rădulescu, în 1826, cartea de care ai vorbit, școala de la Golești și multe
alte inițiative. Omul cu bani și cu multe idei. Ei bine, Mitică Filipescu e
omul care a văzut idei. În Franța, 1830, are loc acea – dacă nu e Revoluție,
semăna leit cu o Revoluție, cele trei zile glorioase, semăna cu instalarea unui
guvern, Filip, în care se încearcă o conciliere fecundă, constructivă, între
Franța monarhică precedentă – Louis Philippe era văr primar, în fine, cu
familia de Orleans de Bourbon, era Orleans ramura Bourbon, și el face o infuzie
de idei democratice. Este o monarhie de idei de tip democratic, da, cu
Parlament, cu lucruri de genul acesta.
Această idee, mișcare de la 1830, a fost văzută de către Mitică
Filipescu, un tânăr student român. Foarte puțini erau studenți atunci. După ’30
începe fluxul mai mare, până la ’30, nu, iar Parisul era aproape off limits, pentru că fusese orașul
dezmățului, destrăbălării, Marei Revoluții șamd.
I.V.:
Asta vorbind despre precursori.
A.N.: Da, acesta, Mitică Filipescu, e omul care aduce ideea de
Republică, e primul, va fi fondator al baroului din București. E cunoscut în
lumea avocaților, e în barou, are diplomă în drept, și el va forma pe cei care
vor constitui Frăția. Pe Bălcescu, pe Ion Ghica, înțelegeți? Este foarte
interesant acest personaj! A avut un rol important și Ion Câmpineanu, dar Ion
Câmpineanu a rămas mai mult în memorie. Mitică Filipescu, din păcate, nu, și
Mitică Filipescu a sfârșit foarte tragic, l-au băgat la închisoare,
autoritățile regulamentare din 1840, cu așa numitul complot republican, în care
el adusese laolaltă cam tot ce mișca pe piața intelectuală democratică
bucureșteană. Erau foarte puțini. Era mâna dreaptă a lui Tudor Vladimirescu.
Dimitrie Macedonski, bunicul lui Alexandru Macedonski. Dar ia și tineri. Îl ia
pe Bălcescu, care avea 19 ani, îl ia pe Ion Ghica, era nepotul direct… Ion
Ghica și Bălcescu au fost foarte apropiați, prieteni comuni cu acel Arăpilă,
băiatul marelui lingvist, primul mare lingvist român, Gheorghe Golescu, fratele
lui Dinicu Golescu, Iordache, cunoscut ca Iordache Golescu, autorul primei
gramatici românești adevărate, 1828 șamd. O familie colosală acești Golescu,
doi frați, de vârf intelectual, și patru copii, cinci copii, de fapt, că e și
copilul celuilalt, era văr primar, care au schimbat, au participat major la
schimbarea României după 1848. Ei bine, Mitică Filipescu îi va crește pe Ghica
și pe Nicolae Bălcescu, le va transmite ideile acestea democratice, pe care
le-a învățat. El va ajunge la închisoare, complotul e distrus de Alexandru
Dimitrie Ghica, fratele tatălui lui Ion Ghica. Lui Ion Ghica i-a fost rușine că
nepotul lui direct e băgat, și atunci l-a făcut scăpat peste graniță. S-a dus
la Iași. Acolo a făcut un curs de economie politică. Era primul economist
politic din România, Ion Ghica. În schimb, pe Bălcescu l-au înfundat într-o
închisoare în care avea să dezvolte nenorocita aia de tuberculoză osoasă, și au
ieșit, în sfârșit, din închisoare, abia în momentul când a fost dat jos. Voia
să arate acolo că el controla bine situația, voia să arate fermitate, pentru că
rușii nu prea îl iubeau pe Alexandru Dimitrie Ghica, și până la urmă îl dau
jos. Tot rușii îl dau jos. Nu a fost suficient să facă jocul acesta de glezne,
procesul acesta, chipurile exemplar, în care și-a arestat nepotul, pe toți
prietenii lui Mitică Filipescu. Mitică Filipescu a murit de facto în
închisoare, l-au scos să moară acasă, zece zile, fiindcă s-a terminat domnia acestuia
și a fost ales Bibescu, de la 1 ianuarie 1843, când au ieșit din închisoare,
când s-a revocat exilul lui Ghica șamd. Mai era acolo și Eftimie Murgu,
expulzat în Austria, ca străin, era și un francez, Vaillant, care a fost
expulzat tot către Moldova și împreună cu Ghica a făcut mai multe lucruri la
Iași, patriotice, un francez… ei bine… oamenii aceștia, când au ieșit din
închisoare, în 1843, au născut Frăția. Bălcescu, cu Ghica și cu un ofițer de
origine săsească, Christian Tell. Ei sunt
nucleul Frăției. Frăția înseamnă Revoluția de la 1848, pregătirea Revoluției de
la 1848.
Supărarea lui Adrian Niculescu: „Mitică Filipescu ar merita din plin o stradă în București. E părintele
democrației românești.”
I.V.:
A fost un lider, putem spune că a fost un creier al Revoluției? E o
personalitate care ție ți-a fost mai apropiată din tot acest ansamblu de mari
personalități din Frăție?
A.N.: Indiscutabil, Mitică Filipescu e mentorul oamenilor de
aici, împreună cu Ion Câmpineanu, care e mai cunoscut, care era, de altfel,
fratele mamei lui Ion Ghica. Ion Ghica avea ca unchi pe Câmpineanu, și ca unchi
pe domnul care își băgase la închisoare, foarte interesant, da, pe Alexandru
Dimitrie Ghica. Și căruia îi purta numele, că se numea Ghica. Dar maestrul
întru idei democratice a fost și Câmpineanu, dar a fost și amărâtul acesta,
care a murit în ianuarie 1843, Mitică Filipescu. Ar merita. E un strămoș al lui
Alexandru Filipescu. Alexandru Filipescu e cunoscut pentru 1916. Dar și Mitică Filipescu ar merita din plin o stradă în București. E părintele
democrației românești. Putem spune în felul acesta.
Finalul unui secol: 11 iunie 1848-11 iunie 1948. Cântecul de lebădă sau moartea
democrației românești
I.V.:
Hai să spunem două trei idei ale Proclamației care îți par valabile și astăzi.
A.N.: Toate ideile Proclamației sunt valabile și astăzi.
Fiindcă trebuie să înțeleagă cei care ne ascultă. Proclamația de la Islaz e
unul dintre cele două ingrediente ale Constituției de la 1866. Constituția de
la 1866 a funcționat de facto până în 1948, în aprilie, când e înlocuită cu
Constituția comunistă. Prima constituție comunistă, din 1948. Timp de 82 de
ani, minus perioada dictatorială Antonescu și Carol al II-lea, minus 6 ani,
deci 82 de ani, a fost Constituția României. Ea era constituită din cele două
ingrediente, Constituția belgiană și Proclamația de la Islaz, pe care o arăt
încă o dată. Care este opera lui Nicolae Bălcescu. Deci dacă este o persoană…
Bălcescu a fost mult pompat în timpul regimului comunist. Era mult pus în
antagonism cu Brătienii. Era singura personalitate pașoptistă despre care se
vorbea ușor, pentru că toți ceilalți au fondat regimul așa-zis burghez, pe care
comuniștii l-au răsturnat la 11 iunie 1948, simbolic, pentru că în esență, ce
este comunismul, este confiscarea averilor. Or la 11 iunie 1948, și e bine ca
ascultătorii să facă o mare diferență între aceste două zile de 11 iunie, una
care pornește, pe care o sărbătorim astăzi, 11 iunie 1848, care pornește exact
așa, scrie aici: „respect către individ, respect către proprietate”. Sunt
primele cuvinte! În Proclamație. Or acest respect a fost încălcat prin
confiscările din 11 iunie, zise naționalizări, pentru că naționalizarea
înseamnă cu dreaptă despăgubire, asta înseamnă naționalizare, și astăzi avem
naționalizări. În toată lumea occidentală erau naționalizări și atunci, dar e
cu totul altceva confiscarea pe care o face Guvernul Groza în 1948, și cu totul
altceva la 11 iunie, când se spune respect către individ, către individ! –
apăruse securitatea o lună mai târziu, în august, și respect către proprietate.
Așa începe Proclamația de la Islaz. Așa
începe democrația românească. A durat exact 100 de ani. 11 iunie 1848, 11
iunie, dacă vrem, 1948, cântecul de lebădă, de fapt, era moartea democrației de
vreo câteva luni de zile.
I.V.:
Era 11 iunie 1848…
A.N.: Au făcut-o special!
Adrian Niculescu: „Ana Pauker se vedea în continuarea
directă a Anei Ipătescu”
I.V.:
Deci tu zici că a fost special tocmai pentru a duce în uitare acest moment de
la 11 iunie 1848.
A.N.:
Nu, ei doreau, atenție, e mai
subtilă și mai perversă chestiunea. Ei se doreau, cei de la 1948, niște
continuatori direcți ai Revoluției din 1848. E aberant. Dar așa se doreau. Ana Pauker se vedea în continuarea directă
a Anei Ipătescu, dacă e să spunem așa, metaforic. Problema este că ei aveau
nevoie să spună că sunt în continuitate în 1848, și vom vedea imediat cum se
traduce chestia asta, fiindcă în 1948 ei încă se declarau – și au sărbătorit
1848, într-un mod cam suprarealist, în 1948, la 100 de ani de la Revoluție, dar
vă dați seama, e la antipozi, confiscarea de respect către proprietate. Și să
constitui securitatea poporului la 30 august este la antipozii ideii de respect
către individ. Problema este că în perioada comunistă, tu nu ai făcut școala
atunci, sau poate ai început, dar nu ai făcut foarte mult.
I.V.:
Câțiva ani! Am prins…
A.N.: Ei, da, dar ca să faci istoria…
Adrian Niculescu, optimist? „Am aflat că nu ne-au pus pe masa Schengen, ceea ce este o tristețe. Vom
vedea când va fi președinția spaniolă, peste 6 luni. Sper acolo să se facă,
aici nu prea se aștepta nimeni, cu suedezii la Schengen”
I.V.:
Aveam 13 ani la Revoluție.
A.N.: Tocmai, aveai 13 ani. Pe la clasă, mă rog, se spunea
ceva și printr-a patra, la Istorie, îmi aduc aminte, se făcea o etapizare, iar
prima etapă, după 23 august, îmi aduc aminte învățătoarea, profesorii de
istorie, scriau: 23 august 1944, 11 iunie 1948. Etapa aceasta se numea,
țineți-vă bine domnilor, desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din România.
Operată de Partidul Comunist. Desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din
România! Genial! Încheiată cu confiscarea averilor la antipozii a ce spunem noi
aici, și cu constituirea securității poporului. Deci las să se judece. E cea
mai mare impostură pe care regimul comunist a operat-o, probabil, și a făcut-o
special. De altfel, în zilele alea se sărbătoarea și Adunarea de la Blaj, care
este importantă, dar totuși, cea mai importantă este ziua asta, 11 iunie, și
după terminarea unei slujbe șamd, oficiată de episcopul greco-catolic de acolo,
este arestat Episcopul greco-catolic, adică se întâmplau lucruri din acestea,
absolut supra-realiste, cu ocazia sărbătoririi lui 1848 în 1948. După cum știți, Revoluția de la 1848, și nu
am uitat întrebarea pe care mi-ați pus-o, are două componente. Una e componenta
națională, lupta națională, dar lupta națională nu era chiar o noutate
absolută, pentru că trebuie recunoscut, încă Regulamentele Organice fixau ca
scop suprem unirea. Deci ideea de unire, să spui ce spunea la 1848, în
programul său, Doleanțele Partidei Naționale din Moldova, Kogălniceanu – cheia
de boltă este unirea. Sigur, e foarte bine, dar nu era nimic revoluționar sau
subversiv, pentru că încă legislațiile precedente prevedeau asta, ba mai mult,
au făcut și primul pas. Primul pas e mai puțin cunoscut, e dispariția vămii
interne dintre Țara Românească și Moldova. Acesta e primul pas spre unire, cred
că vă dați seama. Noi am trăit integrarea europeană și știm ce a însemnat întâi
ridicare avizelor, apoi libertatea de mișcare și dispariția granițelor, și acum
avem problema Schengen, care va fi dispariția totală. Am aflat că nu ne-au pus
pe masa Schengen, ceea ce este o tristețe. Vom vedea când va fi președinția
spaniolă, peste 6 luni. Sper acolo să se facă, aici nu prea se aștepta nimeni,
cu suedezii la Schengen. Ei bine, dispariția vămii interne, Țara Românească și
Moldova, are loc la 1 ianuarie 1848. Suntem încă în regim regulamentar.
Revoluțiile încep în martie, aprilie, a fost greu, a fost anevoios drumul, dar
s-a dus la desființarea vămilor. Niște vămi… într-o amintire epistolară, Ion
Ghica-Alecsandri, ăsta spunea: „Noi acum mergem cu trenul, bem o cafea, am
ajuns deja la Ploiești, și mai stăm 6 ore și am ajuns la Iași, dar timpul e cam
la fel”. Se făceau vreo 8 ore București-Iași. „Ți-aduci aminte, frate Ioane Ghica, că noi făceam trei zile, numai la
granița de la Focșani, stăteam numai trei zile la trecere, fiindcă era în
funcție de ce voiau grănicerii și vameșii moldoveni, respectiv ai Țării
Românești, dacă aveau chef să ne controleze sau nu, și trebuia eventual să dăm
ceva mită să nu stăm 3 zile la granița asta de la Focșani?”. Cred că dă măsura
chestiunii. Deci primii pași către unire se fac deja înainte, prin regimul
regulamentar. Trebuie spus, oricât de paradoxal sună, rușii niciodată nu au
dezaprobat ideea de unire, din contră, au promovat-o. Unirea moldo-valahă,
asta încă de la proiectele din secolul XVIII, Ecaterina cea Mare, de la Kuciuk-Kainargi,
de la iubitul său, Contele Potemkin. Ei bine, Grigore Potemkin… Ideea
fundamentală este că asta este o
linie. Ideea națională. Ideea națională nu era atât de revoluționară și de
subversivă, cum v-am spus. Foarte subversivă era în schimb cealaltă componentă
a 48-ului, drepturile și libertățile cetățenești. Drepturile omului. Acolo sunt
noutăți absolute. Și m-ați întrebat ce
îmi place mie cel mai mult. Un
articol din Proclamație care este sublim! Un articol care spune, e articolul 8:
libertatea absolută a tiparului! Atât și nimic mai mult! Mai clar decât așa nu
există! Articolul 8, libertatea absolută a tiparului. E suficient pentru – e o
formulare, un enunț de nedepășit nici astăzi. Nici astăzi nu poți să faci un
enunț mai clar decât libertatea absolută a tiparului.
Despre libertăți în timpuri nedemocratice. Adrian
Niculescu: „A fost o situație cu bunicul meu, care a cântat o dată Deșteaptă-te, române! și a petrecut o
noapte la închisoare”
I.V.:
Cât a contat la 1848 elementul extern și cât, hai să zicem, factorul românesc,
această generație extraordinară a pașoptismului?
A.N.: A fost o sinergie și a fost, evident, ca și la Revoluția
de la 1989, factorul extern a fost foarte important. Dar exact cum spunea și
bietul Bălcescu, aceasta a fost ocazia, și nu cauza Revoluția. A fost ocazia și
nu cauza. Așa putem spune și noi în 1989. Deci ce vreau să subliniez este că
aspectul acesta, Drepturile Omului, libertățile civice, toate chestiunile
acestea din categoria libertăți-drepturi, asta era noutatea absolută, și vom
mai vedea aici câteva chestiuni extraordinare: abrogarea pedepsei cu moartea, abrogarea
pedepsei cu tortura, așezăminte penitenciare lângă om, din care omul să iasă
îmbunătățit și nu înrăit, asta este viața nenorocită a lui Bălcescu, fiindcă
textul e – toată lumea știe – l-a făcut Bălcescu, dar și-au dat consensul toți
cei din Frăția care devenise mai mult, dar nucleul inițial este Bălcescu,
Ghica, Tell. Elevii lui Mitică Filipescu, ca să fie foarte clar. Și cu
influențe și de la Câmpineanu, fără discuție. Ei bine, aici prevederile acestea
democratice, în 1948, s-a vorbit așa, cam in
toto de lucrurile acestea. Dar imediat după aceea nu s-a mai vorbit de
niciuna dintre cele două direcții ale ’48-ului. Fiindcă comunismul în vremea
aceea era așa-zis internaționalist, nu se mai vorbea nimic de valorile
naționale, puteai ajunge la închisoare – a fost o situație cu bunicul meu, care
a cântat o dată Deșteaptă-te, române!
și a petrecut o noapte la închisoare. Dacă nu ar fi avut nevoie fabrica la care
lucra de el, în 48, cred că ar fi rămas acolo. Componenta era de nepropus în
timpul regimului comunist, din motivele acestea, am putea spune mai degrabă
antinaționale, decât internaționale, măcar de ar fi fost cu adevărat
internaționaliste. Cealaltă componentă era și mai greu de explicat. Libertăți,
drepturi, libertatea absolută a tiparului în 1948? Abrogarea pedepsei cu
moartea care este reînființată de Lucrețiu Pătrășcanu, în codul său, tocmai în
anul 1948, puteai să vorbești despre așa ceva? Tortura care se practica în
1948, în închisori, prin noul regulament, care e adoptat la sfârșitul anilor
1949, regulamentul închisorilor. Deci este de neimaginat. Tocmai din cauza
asta, timp de cca 20 de ani, tăcerea absolută, Revoluția din ’48, după ce este
considerată desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din România nu se mai
numește nimic. Nici de componenta națională, nici de componenta
liberal-democrată, drepturile omului. Începe să se vorbească timid, 20 de ani
mai puțin, în 1968, și mai puternic în 1973, când Ceaușescu organizează la Blaj
– tocmai am fost acum pentru comemorarea a 75 de ani de la desființarea
Bisericii Unite, care e cea care aduce conștiința națională pentru poporul
român, doar atât, și s-a făcut o câmpie la Blaj – eu am fost exact acum 50 de
ani cu tatăl meu, care este lingvist, și care se interesa și se interesează, că
trăiește încă, de chestiunile acestea de limbă română, șamd. Timotei Cipariu…
Eu am fost la Blaj, exact în acel moment. Când Ceaușescu anunțase că vine și
făceau o mare esplanadă, care este și astăzi, Câmpia Libertății, vreau să o revăd acum la 50 de ani, atunci se lucra.
Se făceau niște statui. Ziua de 11 iunie a fost eclipsată oarecum după 1968 de
ziua, chipurile, de Adunarea de la Blaj, care comemora. Din când în când se mai
comemorează și astăzi 3-5 mai. Deci nu 11 iunie 1848, București, care e adevărata
victorie a Revoluției, ci 3-5 mai.
I.V.:
Când semna Bibescu Proclamația.
A.N.: Evident. 3-5 mai și avem guvern revoluționar, avem
practic prefigurarea României viitoare.
De ce sărbătorim la o dată eronată Ziua Tricolorului?
Aberația manualelor de istorie, dezvăluită de Adrian Niculescu: „A trecut în toate cărțile de istorie, că
acolo s-ar fi scandat „Noi vrem să ne unim cu țara!”
Niciodată!
În primul rând
că nu aveai cu ce țară să te unești. Acolo se aflau cu statut de refugiat cei
din Moldova. Revoluționarii: Kogălniceanu, Cuza, Vasile Mălinescu, Negri șamd.
Alecu Russo. Erau acolo. Să se unească cu țara de care fugiseră?”
I.V.:
Noi am vorbit de mai multe ori cumva în
marja Revoluției de la 1848, în siajul evenimentelor care au avut loc, tu spui,
de pildă, că sărbătorim la o dată eronată Tricolorul. Drapelul național este
sărbătorit în mod inexact. De ce spui asta?
A.N.: Da, spun asta, dar dați-mi voie să termin ideea cu 3-5
mai. Dar e o chestiune destul de complicată, complexă. Pe mine mă interesează
să înțeleagă publicul, ziua aceasta pe care Ceaușescu o exalta foarte mult, de
3-5 mai, respectiv 15-17 mai, stil vechi-stil nou, 1848, acolo, eu sunt martor,
aveam nici măcar 13 ani împliniți. Eram cu tatăl meu acolo și am văzut că se
pregătea această Câmpie a libertății, se făceau niște sculpturi, și mai ales am
văzut cu mare dramatism, în sediul Episcopiei greco-catolice, care este mica
Roma a României, era un CAP. Care exact în momentele acelea primea niște cărți
și aduceau niște cărți pentru că voiau să reconstituie, repet, venea Ceaușescu
peste vreo două săptămâni. Asta se întâmpla în primăvara lui mai, 1973. Venea
Ceaușescu acolo și recupera partea națională și CAP-ul ăla, deci eram acolo…
îmi aduc aminte, era o masă, întinsă, cu cărți care erau aduse de te miri unde,
care fuseseră la marea bibliotecă, acolo este Școala Ardeleană și în sensul de
edificiu, și în sensul cultural. În 1754
se înființează școlile de la Blaj. Acolo era o bibliotecă celebră, de asta e
mica Romă a românilor, cum zicea bietul Eminescu. Și acolo au adus, era CAP,
deci totul a fost dispersat după desființarea bisericii unite acum 75 de ani
exact, și acum aduceau niște cărți vechi, deci îmi aduc aminte, tatăl meu le
răsfoia, fiindcă erau puse pe masă, trebuiau să fie în fața noastră, trebuiau
să fie în rafturi. Înțelegeți? E o amintire a mea de la 12 ani și jumătate. Ei
bine, nu o să uit niciodată cum arăta absolut gol, acolo, în locurile acelea
unde fusese biblioteca, și acum încercau să încropească ceva de ochii lui
Ceaușescu. Eh, acolo, la Câmpia libertății, a fost un loc indiscutabil
important, dar acesta a fost un loc exaltat de Ceaușescu. Și nu s-a vorbit
nimic de componenta din nou, Drepturile Omului, chestiunile acestea…
adevăratul primat al Revoluției din 1848 este partea de drepturi și libertăți
cetățenești. Nu se vorbea nimic altceva. Acum putem să mai discutăm niște
aspecte, de exemplu, acolo s-a răspândit o aberație care până acum, a trecut în
toate cărțile de istorie, că acolo s-ar fi scandat „Noi vrem să ne unim cu
țara!”
Niciodată!
În primul rând că nu aveai cu ce țară să te unești. Acolo se aflau
cu statut de refugiat cei din Moldova. Revoluționarii: Kogălniceanu, Cuza,
Vasile Mălinescu, Negri șamd. Alecu Russo. Erau acolo. Să se unească cu țara de
care fugiseră? Era cam
aberant, vă dați seama.
Adrian Niculescu despre textul scrisorii așa-zisei uniri:
„,Există găuri pe scrisoarea aceea, și e
bine să se știe lucrurile acestea, există niște găuri datorate lumânărilor
arse, cerii șamd. „Noi, gaură, vrem să ne unim cu țara, gaură.” Deci sunt două
găuri. Ce era acolo?”
A.N.: În același timp, la București, era Gheorghe Bibescu, cel
care nu semnase încă Constituția, dacă era după 11 iunie poate ar fi fost o
idee. Dar eram în mai. Deci nu aveai cu cine să te unești. Din fericire, un
istoric important, profesorul Ion Bolovan, membru al Academiei Române, a
descoperit rădăcina problemei. E o
scrisoare făcută de un domn către părinții săi. Am fost acolo, și am scandat:
noi, există găuri pe scrisoarea aceea, și e bine să se știe lucrurile acestea,
există niște găuri datorate lumânărilor arse, cerii șamd. „Noi, gaură, vrem să
ne unim cu țara, gaură.” Deci sunt două găuri. Ce era acolo? Noi NU, după toate
probabilitățile, vrem să ne unim cu țara ungurească. Ei nu voiau să se unească
cu țara ungurească. Nu era vorba să ne unim cu țara. Era absurd, la 3-5 mai. În
schimb, asta era la ordinea zilei. Kosuth voia să îi unească forțat cu țara
ungurească. Iată o chestie care ar trebui pusă în discuție.
I.V.:
Spune-mi de ce crezi că sărbătorim Ziua Tricolorului in mod inexact?
A.N.: Ziua Tricolorului a fost tot o idee a mea. Mă întorsesem
de curând din Italia, nu era un an de când mă întorsesem, în 1996. În Italia,
în 1997, au sărbătorit 200 de ani de la propriul lor tricolor. Pe care i-l
dăduse Napoleon, în orașul Reggio Emilia, până astăzi orașul tricolorului. Când
au fost 200 de ani, în 1997, în Italia, s-a instituit o sărbătoare, Ziua
Tricolorului, și m-am gândit și eu un an mai târziu, în 1998, și am făcut un
proiect, profesorul Eugen Simion a văzut
proiectul acesta al meu de sărbătorire, foarte articulat, care a apărut în nr.
1, în primele zile ale lui ianuarie 1998, în Revista 22. I s-a părut interesant, m-a pus secretarul comisiei de
care vă spuneam, de sărbătorirea ’48-ului. Eu am propus ziua de 24 februarie,
și am reușit lucrul acesta. 24 februarie e momentul când tricolorul a fost
pentru prima dată arătat, expus, la Paris, nu la București. Chiar Ion Ghica
povestește, exista un drapel, nu era ceva tradițional, sunt unii care spun că
din cauză că sunt frescele de la Voroneț, icoanele din secolul XII, nicio
legătură. Pe icoane găsim toate culorile astea, inclusiv roșu, galben și
albastru, și la Voroneț găsim albastru de Voroneț, nicio legătură cu așa ceva.
Are legătură doar cu faptul, modest, că turcii, mă rog, după Regulamentele
Organice introduseseră un drapel galben-roșu pentru Țara Românească, și
galben-albastru pentru Moldova. Pur și simplu. Și, spune Ion Ghica, românii
le-au lipit, galbenul era comun, și a ieșit roșu, galben și albastru. Asta e
explicația clară a tricolorului, povestită de un protagonist pentru care am cel
mai mare respect. Ion Ghica. Ei bine, acest drapel a fost arătat în zilele de
Revoluție, pentru că românii au participat, știm bine, că Bălcescu a și spus,
îi scria lui Alecsandri, toată viața o să mă pizmuiești pentru asta, o să mă
invidiezi, pentru că eu am trăit momentele acelea și am smuls din tronul lui
Ludovic Filip, pentru că reformele democrate ale lui Filip de Orleans nu au
fost atât de îndrăznețe, dar au deschis calea democratizării Franței. Și trimite
o bucată din tronul din 1848, din februarie. Steagul a fost arătat din
februarie, și atunci eu am arătat, găsind un text, nu este un merit mare al
meu, într-o carte publicată, e meritul lui Ion Breazu, un istoric literar din
anii ’30, care a descoperit într-un text al lui Jules Michelet, o chestie
foarte clară, a apărut Brătianu, Bratiano, e vorba de Dumitru, nu de Ion, avec
le drapeau roumain, a apărut în piață, la Hotel du Ville, în 24 spre 25, în
februarie, când se sărbătorea victoria revoluției de la 48, în Franța. A venit
cu aceste chestii, steagul e arătat acolo, și atunci, dat fiind că era și
textul acesta, eu am propus guvernului Ciorbea, nu personal, ci prin
intermediul unui ministru. Am o amintire bună despre el, se numea Sorin Bottez,
el m-a introdus, a zis „Gata, facem chestia asta”, și în câteva zile, pe 3
februarie, știu că ne uitam din Palatul Victoria, ningea cu niște fulgi groși,
groși, groși, până în ziua de 24 februarie, sunt strict 19 zile. Am reușit să
facem un timbru, timbrul tricolorului, și ziua aceasta a fost sărbătorită, grad
super zero, Președintele Constantinescu, tot corpul diplomatic. Ce era în capul
meu? În capul meu era, pe de o parte să onorăm Tricolorul, ziua de apariție,
dar mai era ceva, Revoluția Română e ultima
în ordine cronologică, dar este. Suntem în ultimul vagon, dar suntem în
vagon. E deja un mare merit. A fi avut revoluție din 1848, noi suntem singura
țară de tradiție bizantin-ortodoxă care a avut un ’48 și de aia e important să
îl amintim. Nici Bulgaria, nici Rusia, nici Serbia, nu au avut așa ceva, nici
măcar Polonia. Avusese un ’30 glorios, dar ’48 nu au reușit să îl facă, din
cauza rușilor șamd. Ei bine, noi am avut acest moment. Ei bine, încă o dată,
acest simbolic moment era ultimul totuși, 11 iunie, și atunci începeau
sărbătorile și riscau ca Revoluția Română să nu mai fie amintită decât eventual
la nivel românesc. Tocmai pentru că a fost convocat corpul diplomatic, la Arcul
de Triumf, s-a făcut un imens steag al României, cel mai mare. Ironia sorții a
fost că l-a făcut un domn, Anton Niculescu, care era de la UDMR. El a avut ca
ordin, era secretar de stat, să facă acest mare steag. Îl chema și Niculescu,
ca pe mine, nu avem nicio legătură de rudenie. El era de mamă maghiară și era
un important, cred că l-ai cunoscut și tu, un important activist UDMR. El a
făcut cel mai mare steag românesc și a fost pus pe tot Arcul de Triumf. Era și
o zi frumoasă, deci am marcat și am vrut să marcăm un moment românesc, la
începutul seriilor de aniversări, comemorări ale Revoluției din 1848. Să nu
uităm că în februarie a fost Parisul, fusese în ianuarie Palermo, pe 13 martie
Viena, 15 martie Budapesta, 11 martie erau Praga și Berlinul, deci toată
Europa, Veneția a fost pe ziua de 16, când s-a aflat de Viena, pe 13, când au
venit vapoarele și au adus informația că la Viena e guvern democratic și
Metternich, după 32 de ani a fost măturat, Milano, 18. Toate țările europene
aniversează momentul acesta, minus noi.
Adrian Niculescu: „Data Zilei Tricolorului a fost
hotărâtă stupid și neistoric, Pruteanu nu a avut niciun fundament”
I.V.:
Care e chestiunea cu drapelul, cum s-a ajuns în iunie?
A.N.: Așa, în stil românesc, birocratic, parlamentar. Fiindcă
s-a trecut printr-o comisie, acolo era numai George Pruteanu, care era prieten
cu mine, eu în dimineața aia plecam în Italia la regretatul profesor Papahagi,
directorul Academiei di Romania, care m-a invitat să vorbesc tocmai despre 48.
Mă cheamă, am găsit pe repondeur, după două săptămâni, mă chemase bietul
Pruteanu, a zis: „Domnule, se discută chestia asta, dar este aberant, dar vor
să pună pe ziua de, țineți-vă bine, ziua de 14 ar fi fost corectă și de asta e
ceva important. Sigur, 24 avea valența asta și pentru momentul acela era foarte
important, să marcăm un moment românesc, înainte de asta însă trebuie să onorăm
o istorie. Că s-a întâmplat pe 24 februarie. Prima expoziție publică a
tricolorului. Însă e corect și 14 iunie, fiindcă 14 iunie a fost legiferat
decretul nr. 1 al guvernului provizoriu al revoluției, după ce abdicase și
plecase în exil, pentru că făcuse presiuni asupra lui, Consulatul Rusesc,
Bibescu, care semnase însă Proclamația de la Islaz. Ei bine, data a fost hotărâtă în mod stupid și neistoric, și Pruteanu
nu a avut niciun fundament, aștepta de la mine să îi dau niște argumente pentru
contestarea acestei chestii, actualizat. Așa cum nu se face. Actualizarea
înseamnă 12 zile diferență.
I.V.:
26.
A.N.: 26! Nu se face nicio actualizare. 24 ianuarie nu
sărbătorim pe 8 februarie. Datele importante, Oituz, Mărășești, totul… e un
principiu istoric. Se sărbătorește, se aniversează… intrarea României în
război, ziua de Sf. Maria, 15 august 1916.
România paradoxurilor: Ziua Tricolorului, aniversată, de
fapt, de ziua cedării Basarabiei
I.V.:
Și ce e pe 26 iunie?
A.N.: Eh, aici e problema. Au pus pe 26 iunie, în care iarăși
demonstrează miopie, și acum, vom avea pe 26 iunie Ziua Tricolorului. Sperăm să
fie ultima dată, fiindcă ea trebuie să fie comasată cu sărbătorirea pe care tu
ai obținut-o în Parlament, adică cu ziua asta, de 11 iunie. 11 iunie este,
scuzați-mi trimiterea oarecum frivolă, Nescafe Brasero. 3 în 1. Ziua
Proclamației de la Islaz, Ziua Victoriei Revoluției, 11 iunie, și Ziua
Drapelului Național, 14 iunie. Da? Ei bine, ziua de 26 e o zi la care nimeni nu
s-a gândit. Și aici e viitoarea ta funcție în Parlament, uite, printre altele,
sarcină, datorie, să mutăm ziua asta de 26, aleasă cu picioarele și în
ignoranță maximă a principiilor istorice, ziua de 26 să o mutăm pe 11, fiindcă
dacă e să poarte un nume, dacă e, „Să se numească Eminescu”, spune, la un
moment dat, Marin Sorescu. 11 iunie mai păstrează încă vechea stradă, 11 iunie,
pe care unii o mai confundă și astăzi, e ultima legătură cu cuvântul 11 iunie
care a continuat timp de 170 de ani.
I.V.
E și un moment nefericit istoric.
A.N.: Asta este, e un moment nefericit, la care ar fi trebuit
să se gândească legiuitorul din 1998, e vorba de ultimatumul cu Basarabia.
Cedarea Basarabiei în 1940. Or aici cred că tot pe model italian se poate face
ceva cât se poate de inteligent, de posibil, care rimează cu istoria noastră.
26 e ziua cedării Basarabiei. Mutarea sărbătorii din 26 pe 11 iunie, care să
fie Ziua Tricolorului, a Victoriei Revoluției de la 1848 și a democrației
românești, Proclamația de la Islaz, ar putea să fie un lucru absolut normal, de
ce? Fiindcă 26, și asta te rog și acum, public, în fața ascultătorilor noștri,
să încerci să o acreditezi, să fie declarată ziua amputării teritoriale a
Basarabiei, pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în 1940, prin
ultimatumul lui Stalin, din ziua de 26, iată.
Provocarea lui Adrian Niculescu: „Să avem o sărbătoare 3
în 1, Nescafe Brasero”
I.V.:
Nu prea avem ce sărbători pe 26, de fapt.
A.N.: Nu sărbătorim, comemorăm o dată nefastă. Or asta se
întâmplă în Italia, nu de mult, iarăși, de curând, din 2005, Italia are o
sărbătoare, o comemorare tristă, amputările teritoriale din Estul Italiei,
Triestul tăiat, regiunea amputată total, Gorizia, oraș tăiat în două până
astăzi, Nova Gorizia, la Iugoslavia, deci amputările teritoriale iau ziua de 10
februarie. Am putea face și noi o zi din asta, și în felul acesta scăpăm
elegant de ziua de 26, nu scăpăm de ea, dar îi dăm adevărata sa valență. Este
tragica zi a pierderii Basarabiei. Tot
poporul român îngenunchease. Am văzut imagini din 1940, sunt imagini colosale,
trei minute s-a stat în genunchi când s-a pierdut Basarabia. E ceva emoționant.
Ei bine, asta ar fi o soluție frumoasă, deci mutarea zilei Tricolorului pe o zi
normală, 14 iunie, pe stilul vechi, cum s-a petrecut, să avem o sărbătoare 3 în
1, Nescafe Brasero, și să avem și ziua aceasta, de 26, comemorarea cedării
Basarabiei.
Adrian Niculescu: „Mă supără tot felul de incultisme”
I.V.:
Am înțeles. Prietenii tăi știu foarte bine că timpul trece repede cu tine, mai
ales când discutăm istorie. Dar nu pot să nu te întreb, pe finalul conversației
noastre, fiindcă l-ai pomenit pe dl. Prof. Alexandru Niculescu, unul dintre
marii lingviști ai noștri, am avut-o invitată pe mama ta, pe doamna profesoară
Florica Dimitrescu, doi mari lingviști ai noștri, cum ai ajuns tu să faci
istorie și nu ți-au transmis pasiunea asta pentru limba română? Cum ai ajuns la
istorie?
A.N.: Sensibilitate pentru limba română știi bine că am. Mă
supără tot felul de agramatisme și incultisme care se practică în limba română.
Dar, mai nou, acum, de exemplu, nu se mai articulează Bruxelles-ul, ci se spune
Bruxelles a dorit să. Berlin a dorit să. E ridicol. În ultimii ani se vorbește
așa, și foarte multe altele, nu intru în amănunt. Tatăl meu mai ales, care are
o viziune mai largă asupra istoriei limbii române, e un istoric al limbii
române, are 95 de ani acum.
I.V.:
Mulți înainte!
A.N.: E foarte pasionat! Mulțumesc, să sperăm. E foarte
interesat de tot ce e fenomenul istoric. Recent a publicat, acum 4 ani, o carte
importantă, bine primită, cu istoria, dacă vreți, creștinismului românesc, dar privită sub
acest unghi, al lingvistului, care nu poate eluda istoria. El mi-a deschis
gustul pentru istorie, și recunosc, și învățătoarea mea, în timp ce eram în
clasa a III-a, clasa a IV-a, când am început să facem istoria, și apoi
profesoara mea, soția regretatului profesor Radu Florescu, doamna Gloria
Ceacalopol, în casă, mai ales cu tata, erau foarte multe discuții. Și astăzi.
Mai ales probleme de istorie ecleziastică, de biserica unită, de reformă –
reformă ne-a dat limba română, în biserică, și biserica greco-catolică a
continuat, a luat-o din mers, și ne-a dat conștiința istorică românească, pe
care Gheorghe Lazăr a adus-o și a plantat-o la București. Iată, un fir roșu,
simplu, așa, și am intrat pe autostrada aceea, de la Heliade Rădulescu înainte,
că tot trebuie să vorbim bine și de Heliade…
România, țara în care la fiecare 13-15 ani s-a făcut o
revizuire constituțională
I.V.:
Vorbești cu un dâmbovițean.
A.N.: Da, autostrada… era puțin cleptoman istoric, și nu
numai, totuși are merite incontestabile. Era cel mai important om de cultură de
pe piața Bucureștiului. Trecerea lui, și aici mă apropii de ce voiam să spun.
El a trecut foarte brusc și la sfârșitul lunii aprilie, în 48, s-a săturat să
fie un om al regimului regulamentar. De altfel și Kiseleff, când a început
Revoluția, i-a spus țarului: „Atenție, ascultă-l, pentru că e importantă
trecerea lui; a sărit pârleazul, în partea Revoluției, atenție, dacă până și
Heliade a trecut la Revoluție”, îi spune Kiseleff țarului, care era dușmanul
principal al Revoluției. Ei bine, el a scris un articol și pentru asta i-au
închis ziarul, Curierul Românesc,
după fix 20 de ani de existență, fiindcă a scris un articol foarte modest,
timid. Nu îmi place represiunea, nu îmi place răzmerița, dar nu îmi place nici
represiunea. Pentru asta Bibescu, care sufla și în iaurt, i-a închis ziarul.
Atunci el s-a radicalizat, s-a dus să bată la ușa din strada Golescu, nu
întâmplător, în care era casa lui Nicolae Golescu, în care se reuneau tinerii
care aveau să facă Revoluția, ăia de la Frăția. Și atunci se duce și bate la
ei: „O, domnule profesor!” Erau foarte bucuroși că a venit domnul profesor la
ei, dar ei știau că domnul profesor e cu regimul, că făcea Monitorul Oficial. A
zis gata, m-am săturat, m-am radicalizat, mă autodetonez, vreau să vin aici, să
fac, bineînțeles, nu avea nimeni idei de detonare, dar vreau să scriu ceva
tare, să îl distrug pe Bibescu. La care cei din comitet au zis: „Da, domnule
profesor, avea 46 de ani, față de niște tipi de 22, 24, 25 de ani, dar știți că
deja prietenul nostru, Nicolae Bălcescu, în asentimentul tuturor a redactat
deja un text, Proclamația de la Islaz.” Viitoarea proclamație care se va citi
la Islaz. Atunci Heliade nu a fost foarte mulțumit de chestia asta. Ce rol o să
am eu? „Păi, domnule profesor, vă găsim noi un rol. Rolul ar fi să comentați
dvs. cu arcul, dvs, cu știința dvs., punctele acestea 22” și iată ce a ieșit,
această lungă, foarte lungă, nepermis de lungă, repet, acesta era un afiș care
trebuia pus pe zidurile Bucureștiului, atenție, el avea și o tipografie, e
foarte interesant. El avea o tipografie, și atunci au zis: „Domnule
profesor, luați ideile de aici și
povestiți-le pe îndelete.” Eh, el a făcut ceva care poate fi numit și o peltea
lungă, dar vă spun că sunt și niște nestemate acolo. De exemplu, ideea, care nu
este în Proclamație, revizuirii constituționale. E un fel de punct 23, imediat
după… din punct de vedere grafic, el s-a cam răzbunat pe Bălcescu, nu poți să
începi așa, aici, și apoi aici. Să se facă ceva frumos, central, chenar, nu…
a pus, ca la grămadă, el nu era mulțumit că Bălcescu făcuse asta, dar a fost o
formă a lui de răzbunare. Dar a băgat o idee interesantă, cum să facă poporul
român ca să nu să se mai afle în nenorocita noastră condiție de acum, să cerem
drepturile cu mâna armată. Revizuire constituțională. La fiecare 15 ani, spune
el. Ionuț, în România, ai trăit-o și tu, la fiecare 13 ani s-a făcut o
revizuire constituțională, pe bună dreptate, în 2003, dar ideea de revizuire o
dată la 15 ani este colosală, fiindcă în general un legiuitor are ideea că dă o
chestie care… rămâne etern! Ei bine, nu, este ideea că se poate revizui la 15
ani și face, în spiritul epocii, scrie aici Heliade Rădulescu.
I.V.:
Deci tatăl tău ți-a insuflat pasiunea aceasta pentru istorie.
A.N.: Da.
I.V.:
Mulțumesc mult pentru participarea la emisiune.
A.N.: Ultima idee.
I.V.:
Ultimul cuvânt o să îl ai tu. Îți mulțumesc pentru prezență, pentru sprijinul
în adoptarea acestei legi importante.
A.N.: Tu ai sprijinit cel mai mult, că tu ai făcut-o, eu am
avut ideea.
Adrian Niculescu către Ionuț Vulpescu: „Iată că acum putem și grație ție avem, în
sfârșit, ziua aceasta după 175 de ani, sărbătorim și noi ca toate celelalte
popoare europene, victoria revoluției de la 1848 dar și democrația românească,
și în curând, cred, și tricolorul, la pachet”
I.V.:
Ultimul cuvânt e al tău. Te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor
care urmăresc podcastul Avangarda, cu
Ionuț Vulpescu, astăzi, de 11 iunie 2023.
A.N.: Să ne bucurăm că noi sărbătorim pentru prima dată,
pentru că, repet, toate țările europene, Austria, Italia, Ungaria, nu mai
vorbim, 15 martie. Noi nu dădeam dreptul ungurilor să sărbătorească 11 iunie al
lor, care e 15 martie, dar noi nu ne sărbătoream și nu ne cinsteam propria
noastră istorie, 15 martie al nostru, care e 11 iunie. Voiam să spun un singur lucru, iată ideile republicane. Domn ales,
căutat în toate straturile țării, societății, domn ales pe 5 ani. Asta e
Republica, acesta e învățământul bietului Mitică Filipescu, primul republican
român. Ideea de republică trebuie luată din Proclamația de la Islaz. De asta
spun, și cine o citește, ar trebui să își dea seama. În România, în 1998
aproape că era necunoscută Proclamația. Președintele Constantinescu s-a plâns
că nu găsea Proclamația pe undeva. Proclamația de la Islaz trebuia să fie ca
Declarația Universală a Drepturilor Omului în Franța, pe care o găsești în
orice clasă de școală, sub formă de carte poștală sau de tatuaj, în toate
formele. La noi era aproape un document clandestin. Păi de ce? Fiindcă în
timpul regimului comunist valorile acestea erau de nepronunțat. Aici se spunea
doar de împroprietărirea țăranilor fără despăgubire, se rezuma, așa, nu se
spunea desființarea pedepsei cu moartea, emanciparea evreilor, care înseamnă
toate minoritățile și orice alt compatriot de alte idei, toate ideile acestea
liberal-democratice cuprinse aici cu vârf și cu îndesat erau eludate pentru că
sub regimul comunist nu se putea vorbi despre lucrurile acestea. Iată că acum
putem și grație ție avem, în sfârșit, ziua aceasta după 175 de ani, sărbătorim
și noi ca toate celelalte popoare europene, victoria revoluției de la 1848 dar
și democrația românească, și în curând, cred, și tricolorul, la pachet, ca să
spun așa, folosind un termen modern cam abuzat.
I.V.:
Mulțumesc mult, Adrian, pentru această lecție de istorie, pe duminica viitoare!
A.N.: Și eu vă mulțumesc foarte mult!
Actualitate
Sediul central al AUR a fost vandalizat. Pe pereți au apărut mesaje precum „Antifa” sau „Mai bine mort decât fascist”
Sediul partidului AUR a fost vandalizat în noaptea de miercuri spre joi, 29-30 octombrie. Autorii faptei au scris mesaje agresive cu graffiti de culoare neagră și roșie, fiind însoțite și de tag-uri precum simbolul anarhiei.
FOTO: Captură video Facebook/AUR
Pe pereții gardului care înconjoară sediul central AUR au apărut mesaje precum „ANTIFA”, „F**K FASCISTS” sau „MAI BINE MORT DECÂT FASCIST”.
Reprezentanții AUR au declarat că astfel de fapte „nu sunt acte de curaj, ci infracțiuni”.
„Vandalizarea nu este un act de curaj, ci o infracțiune. Ura și violența nu pot fi instrumente politice. Cine atacă sedii, simboluri și chipurile eroilor noștri nu apără democrația, o distruge. România are nevoie de lege, de respect și de oameni care construiesc, nu de cei care distrug”, au transmis reprezentanții AUR pe Facebook.
Sursă video: Facebook/AUR
Potrivit Digi24, Poliția Capitalei a transmis, într-un comunicat de presă, că joi, polițiști de la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București – Secția 1 Poliție au fost sesizați de către o femeie, în vârstă de 41 de ani, reprezentant al unei organizații politice din Sectorul 1, cu privire la faptul că, pe gardul instituției, ar fi fost scrise mesaje cu caracter denigrant.
Totodată, au fost provocate distrugeri la nivelul unor bannere amplasate pe gardul respectiv.
„Polițiștii deplasați la fața locului au demarat activitățile specifice, în cauză fiind efectuate cercetări în vederea identificării și depistării persoanei bănuite de comiterea faptelor sesizate. Cercetările sunt continuate de către polițiștii Secției 1 Poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere, sub supravegherea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1”, a mai spus sursa citată.
Actualitate
„Lui Trump îi va plăcea de Nicușor Dan”. Soluțiile unei experte de la Washington pentru reinventarea relațiilor româno- americane
Expert
în securitate, politologul Antonia Pup predă la prestigioasa
Universitate Georgetown din Washington şi este analist la Comisia
specială a Camerei Reprezentanţilor privind competiţia strategică
dintre SUA şi Partidul Comunist Chinez. Într-un interviu pentru
„Adevărul”, Antonia Pup recomandă urgentarea vizitei lui
Nicușor Dan la Casa Albă și explică cu ce argumente îi putem
determina pe americani să pună mai mult preț pe relațiile
bilaterale.
Donald Trump și Nicușor Dan s-au întâlnit la summitul NATO de la Haga. FOTO: Președinția României
Adevărul:
Redimensionarea forțelor militare americane de la baza Kogălniceanu,
termen „cosmetizat” pentru că ar trebui să o numim retragere
parțială, i-a luat pe mulți prin surprindere, deși despre
reorientarea SUA spre Indo-Pacific se tot vorbește de cel puțin 15
ani. Ce ar mai putea să facă acum autoritățile române?
Antonia
Pup: Președintele
României, la un minim, ar trebui să-l sune pe președintele
american Donald Trump pentru a afla la ce nivel al deciziei a fost
asumată această mutare a trupelor. Este vorba doar despre o decizie
a Pentagonului sau este o decizie asumată pe întreaga verticală de
putere a statului american? Această decizie bruscă de relocare a
trupelor impactează deocamdată doar România din întreagă Europa,
ceea ce este suspicios, mai ales că autoritățile de la București
au o fidelitate istorică în raport cu partenerul strategic
american.
Ce
riscuri decurg de aici, mai ales că avem o asimetrie tot mai
evidentă între nordul flancului estic și sudul acestuia?
Această
decizie va invita la și mai multă agresiune din partea Federației
Ruse, care este probabil foarte încântată să vadă această
mostră de dezbinare transatlantică. Ne putem aștepta la o creștere
a ritmului atacurilor hibride, la o activare a operațiunilor de
dezinformare, dar și la alte tipuri de provocări, pentru a fi
testați. Pe flancul estic al NATO astăzi s-a produs o falie, o
asimetrie, care a fost de fapt resimțită în întreagă perioadă
2016-2022, când în nordul flancului (Regiunea Baltică) am avut o
prezență de tipul „enhanced forward presence”, iar în sudul
flancului (regiunea Mării Negre) o prezență mai redusă, de tipul
„tailored forward presence”. Ca un rezultat, Marea Baltică este
astăzi un lac NATO, iar Marea Neagră este un teatru de război.
Președintele Dan ar trebui să convoace CSAT pentru a coordona un
plan de răspuns pentru a umple acest gol, iar ministrul de externe
să înceapă un turneu diplomatic la Londra, Paris, Berlin,
Bruxelles și Varșovia, de unde să adune resurse suplimentare
pentru a ne rezolva nevoile de descurajare.
Ce e de făcut
În
ce privește relațiile româno-americane, ce e de făcut și cu ce
ar trebui să începem?
Evident
că mai sunt multe alte paliere pe care cred că trebuie să lucrăm
în relația cu SUA, nu doar să ne îmbunătățim retorica față
de partenerul strategic. Sper să se grăbească și domnul
președinte cu o vizită aici pentru că zic eu că se închide o
fereastră de oportunitate cu cât vom merge mai în profunzimea
anului 2026.
Problema
este că la anul vor fi alegeri parțiale, „midterms”, alegeri
pentru Congres. Dacă ne uităm când o să aibă loc acele alegeri
vedem că ele vor fi în luna noiembrie a anului 2026 și putem trage
concluzia greșită că mai este suficient timp până atunci. În
realitate, problema este că în majoritatea statelor câștigătorul
se decide, de fapt, în alegerile primare. Acestea încep în martie
și țin ocupată toată perioada de primăvară. Și atunci toată
lumea aici deja este într-o cursă contra-cronometru pentru bani,
pentru fundraising (n.r. – strângere de fonduri), pentru atenția
administrației Trump, pentru tot felul de endorsements și așa mai
departe. Și zic eu că nu ar trebui să cădem în capcana asta și
să credem că avem tot timpul din lume pentru ca Statele Unite ale
Americii să-și ia alte angajamente internaționale față de state
terțe, fiindcă nu e deloc așa și chiar suntem destul de presați
de timp. Și de asta zic eu că poate că am avea nevoie ca
președintele să vină aici ceva mai repede, să prioritizeze. Deci
sfatul meu ar fi să se grăbească, pentru că această fereastră
de oportunitate este tot mai restrânsă și pentru că specificul
politicii externe americane în mandatul Trump este foarte intim
legat de percepția președintelui Trump față de anumiți lideri
sau alții. Și atunci eu înțeleg că aparatul politico-diplomatic
din România este cumva mai reținut în a organiza această vizită
până nu se, cum a zis chiar președintele, reglează lucrurile la
nivelurile inferioare ale administrației, adică până nu se
reglează lucrurile la nivel tehnic
Și
e o percepție greșită?
Problema
este că noi tindem să operăm cu aceste concepte de organizare a
aparatului decizional de politică externă americană care erau
valabile poate pe vremea președintelui Joe Biden sau în timpul primei
președinții a lui Donald Trump. Pe atunci conta foarte mult ce spune, sau
conta oricum mult mai mult decât contează acum ce hotărâri se iau
în eșaloanele inferioare ale deciziei americane.
Trump s-a schimbat
Dar
ce s-a schimbat mai exact la Washington?
Acum
suntem la Washington într-un scenariu în care instituții precum
Consiliul pentru Securitate Națională, care avea în atribuții să
contureze acele opțiuni de politică externă și de securitate
pentru președinte, nu mai contează atât de mult. Contează foarte
mult și epicentrul deciziei de politică externă s-a mutat, zic eu,
de la Departamentul de Stat și de la Consiliul pentru Securitate
Națională mult mai mult în proximitatea președintelui.
Și
ce ar fi de făcut în acest caz?
Pentru
asta e nevoie de un contact direct între cei doi președinți. Acest
lucru va putea să schimbe jocul în relația cu americanii și ar
trebui să privim asta cu mai puțin defetism.
Antonia Pup. FOTO: Arhivă personală
Cum
ați vedea viitoarea întâlnire dintre cei doi președinți?
Eu
cred că președintelui Trump îi va plăcea de președintele Nicușor
Dan și o să vă spun și de ce. Președintele Trump este un
afacerist. Oamenii, în general, dar mai ales oamenii de afaceri, cei
care vor să facă bani, prețuiesc oamenii deștepți. Și nu
deștepți neapărat din punct de vedere social, dar inteligenți și
bine mobilați pe partea aceasta de competențe STEM, competențe
matematice, gândire științifică, cum este profilul președintelui
Nicușor Dan. Așa că eu aș fi un pic mai încrezătoare în
capacitățile noastre de a crea această conexiune la nivelul cel
mai înalt.
Unde a greșit România față de Trump
Vorbeați
de defetism, așa că am să vă întreb dacă nu cumva România a
pariat exclusiv pe democrați și pe fostul președinte Joe Biden și
pe candidata Kamala Harris, la alegerile de anul trecut, ceea ce ar
fi mai greu de trecut cu vederea de către Trump și actuala sa
administrație?
Cred
că este nevoie un răspuns mai nuanțat aici. Într-adevăr, simt și
eu că majoritatea politicienilor români sau și chiar majoritatea
diplomaților de cealaltă parte a spectrului se simt mai confortabil
cu o administrație democrată. De ce? Pentru că este mai
predictibilă.
Pentru
că președintele Biden a fost ultimul transantlantist de la Casa
Albă. A fost un om care cunoștea valoarea NATO foarte intim pentru
că el a fost înainte președintele Comisiei de Afaceri Externe din
Senat. Într-adevăr, se resimte și din perspectiva asta că, poate,
conexiunile noastre cu partea democrată sunt mult mai solide, iar
cele cu republicanii suferă puțin.
De
cealaltă parte, am văzut că ambasadorul nostru Andrei Muraru a dat
un interviu în proximitatea alegerilor de anul trecut din SUA în
care a prezentat și relațiile foarte bune pe care România le are
cu Trump. Acum, evident, noi trebuie să facem cum a spus secretarul
general al NATO, Mark Rutte. Să negociem, să dansăm cu cine este
pe ringul de dans. Exact așa a spus Rutte. Adică, nu avem noi a
formula preferințe inclusiv atunci când vine vorba de alegeri. Ceea
ce noi trebuia să facem, în schimb, și nu cred că am făcut, iar
acum plătim un preț, este să ne conturăm niște scenarii la
nivelul administrației publice a României.
Dezvoltați
puțin ideea…
Dacă
vine Kamala Harris se întâmplă asta, dacă vine Donald Trump se
întâmplă asta pentru România și trebuie să facem această
schimbare foarte rapidă, să mergem cu niște scenarii
personalizate. Așa ar trebui procedat. Noi ne-am bazat pe faptul că
lucrurile au stat foarte bine și că modul în care se făcea
politică externă în timpul președinției Trump 1 ne-a convenit,
așa că am translatat asta la timpul prezent, la cel de-al doilea
mandat Trump. Dar cei doi președinți, dacă aș putea să spun așa,
primul președinte Trump și al doilea președinte Trump sunt foarte
diferiți!
Ce
s-a schimbat în toți acești ani la președintele Trump și în ce
măsură și-a schimbat felul de a vedea politica externă?
Spuneam
că cei „doi” Trump sunt diferiți. Și asta se vede din modul în
care percepe inclusiv competiția strategică cu China, la
preocupări. Acum avem un președinte Trump care este mult mai
preocupat de moștenirea sa personală, politică, de modul în care
acesta va putea să se branduiască ca un facilitator de pace și de
consens la nivelul scenei internaționale, pentru că miza sa acum
este să intre în galeria celor mai de succes președinți americani
cu niște mize foarte concrete. De aici și obsesia pentru Premiul
Nobel pentru pace. Și vedem că, inclusiv în acel proiect 2025 care
a fost lansat de Fundația Heritage, principalul think tank care
furnizează idei și personal pentru administrația americană
actuală, din câteva sute de pagini nu aveam nici măcar un capitol,
cred că doar o pagină cu referire la Europa. În schimb, același
document era mult mai cuprinzător în ce privește inclusiv regiunea
arctică sau asiatică, iar spațiul dedicat lor mult mai extins.
Unde
a greșit sau greșește România, dacă nu cumva toată Europa?
Eu
zic că am fost un pic prea naivi când a venit vorba de venirea
acestui președinte. În mediile intelectuale occidentale, de exemplu
în Franța, chiar și la Bruxelles, analiștii încă de atunci își
formulau aceste scenarii. Noi nu le-am avut și ne-am bazat pe faptul
că oricine va veni, ne va fi bine.
Trebuie să fim mai tranzacționari
Și
ce am putea face acum ca să redresăm cumva situația? Cum ar trebui
să negociem cu americanii?
Ne
va fi bine în măsura în care vom ști să ne adaptăm și în
măsura în care, zic eu, președintele Nicușor Dan va fi capabil să
pună pe masa americanilor, pe masa președintelui Trump, un pachet
concret de deal-uri, de tranzacții pe care să-l abordăm în
relația bilaterală, de investiții și de a promova România ca un
partener în care SUA vor putea să aibă încredere în Europa. Asta
am văzut inclusiv în alegerea termenilor în acea declarație care
a fost lansată de Departamentul de Stat după întâlnirea
ministrului de externe român cu șeful diplomației americane Marco
Rubio. S-a folosit termenul de furnizor de securitate pentru România
la Marea Neagră. Adică așteptările Statelor Unite de la România
sunt ceva mai mari. Pentru că am dovedit că suntem un partener
pentru această regiune. Faptul că găzduim acel centru de pregătire
F16, faptul că baza de la Mihail Kogălniceanu va fi modernizată
pentru a deveni o bază mai militară, mai importantă și mai
puternică decât Rammstein, pentru NATO.
Aici
trebuie să ne facem parte și să modernizăm și să investim și
să fim mai vigilenți în ceea ce privește corupția și alte
riscuri. Dar furnizori și nu beneficiari. Asta înseamnă că SUA,
pe măsură ce își schimbă prioritățile, și asta vom vedea în
strategia de apărare a Statelor Unite care urmează să fie lansată
în această toamnă, au nevoie de aliați de încredere în Europa
pentru a delega din aceste responsabilități de securitate și cred
că, cel puțin în ceea ce privește flancul estic al NATO, România
poate să fie un asemenea aliat.
Și
se așteaptă de la noi nu doar buget pentru apărare, la acel 3,5%
pentru cheltuieli de înzestrare care a fost agreat la nivelul NATO
la ultimul summit din Olanda, din iulie, dar, aș zice eu, și
inițiative politico-militare mai robuste, cum ar fi acest hub pentru
securitate la Marea Neagră pe care ne zbatem să îl
operaționalizăm. Am văzut că a fost chiar săptămâna aceasta
Reuniunea miniștrilor de Afaceri Externe din Uniunea Europeană în
formatul Consiliului pentru Afaceri Externe la nivel UE și ministrul
Oana Țoiu a spus că este imperativ să se operaționalizeze acest
hub. Problema este că Uniunea Europeană în acea abordare
strategică a Uniunii Europene față de securitate la Marea Neagră
a prevăzut acest hub să fie mai mult un rol reactiv, adică
colectăm informații, monitorizăm ceea ce se întâmplă în
spectrul maritim.
Aici
cu ce am putea veni în plus, în așa fel încât să le arătăm
americanilor și nu numai că putem fi și noi mai activi, că avem
idei și am fi capabili să ducem o politică mai proactivă?
Cred
că România ar putea să vină cu o viziune pentru operaționalizarea
acestui hub, inclusiv pentru a integra lecțiile de război ale
Ucrainei în partea aceasta de război naval modern. Și pe lângă
doar a monitoriza și doar a face schimb de informații, ar trebui să
facem și un pas pentru a creiona la partea sudică a flancului estic
al NATO, în regiunea Mării Negre, o veritabilă comunitate de
securitate așa cum avem în partea de nord a flancului. Pentru că
vedem că odată cu aderarea Suediei și Finlandei la NATO, Marea
Baltică a devenit un lac NATO. În schimb, Marea Neagră este acum
un teatru de război. Iar pentru asta avem nevoie să lucrăm și cu
parteneri precum Turcia. Românii ar trebui să invite Turcia să fie
un partener în acest hub de securitate și să avem inclusiv
exerciții militare comune, evident după ce situația din Ucraina se
va stabiliza, în aceste formate regionale. Doamna ministru Țoiu a
mai spus într-un interviu că este inacceptabil ca voința a 26 de
state membre ale Uniunii Europene să fie blocată de un singur vot.
Adică, practic, că s-ar dori eliminarea veto-ului în deciziile de
afaceri externe ale Uniunii Europene, de poziționare externă, dar
și subgrupa politicii externe și de securitate europeană, care
este politica de apărare comună. Și că asta se sesizăm că ar fi
ceva ce poate ministrul de Externe al României dorește să acceseze
împreună cu echipa dumneaei ca o oportunitate de afirmare pentru
România. Aici mă aflu în divergență față de poziția
Ministerului Afacerilor Externe. De ce? Eu nu cred că mai este o
miză acum să renunțăm la acest veto. Înțelegeam dacă eram mai
activ să renunțăm la acel veto pentru că aveam un interes imediat
să grăbim aderarea la zona Schengen. Am înțeles atunci, era vorba
de interesul național. Dar costurile politice ale unei asemenea
decizii care ar presupune modificarea Tratatului Uniunii Europene zic
eu că sunt foarte mari, iar beneficiile strategice pentru a elimina
acest veto sunt cam mici.
Cum va arăta viitorul Uniunii Europene
Și
cum ar trebui să arate viitorul politicii externe europene?
Cred
că viitorul politicii externe europene va fi în afara Tratatelor
Uniunii Europene. Va fi în formate mini-laterale, mai agile, pe
modelul coaliției celor binevoitori, Coalition of the Willing, în
care vom vedea, în loc să pierdem atât de mult timp, să modificăm
tratate, să ne asigurăm că toate statele se vor angaja la această
modificare și nu cred că va fi cazul. Pentru că cine ar vrea să
renunțe la dreptul de veto? Ungaria, Cehia, Slovacia, sigur nu. Așa
că este, din punctul meu de vedere, un demers falimentar din start.
Antonia Pup (stânga) la Forumul de Securitate de la Varșovia. FOTO: Arhivă personală
Și
atunci ce ar trebui să facă România?
Ar
trebui ca România, zic eu, și Ministerul Afacerilor Externe să
conducă acest efort, să se mobilizeze pentru a crea această
comunitate de securitate la Marea Neagră și pentru a aduce
parteneri europeni mai aproape de Marea Neagră. De exemplu, Regatul
Unit, în cel mai recent review strategic lansat de ministerul lor de
Apărare, a menționat Marea Neagră ca fiind o zonă de interes
strategic pentru britanici. M-aș mobiliza pentru a crea alianțe
militare cu Polonia, cu Turcia, de a lucra în aceste formate mai
mici, dar mai eficiente.
În
loc să ne afundăm în dezbateri nesfârșite despre cum luăm acele
decizii, haideți să le luăm și să acționăm înainte de toate,
pentru că situația de securitate europeană o impune. Și dacă
acum cinci ani, când a avut loc conferința pentru viitorul Uniunii
Europene, avea rost să discutăm despre modificarea tratatelor
pentru o politică externă mai agilă, mai rapidă, mai puțin
reactivă, acum nu cred că mai avem acest lux și ar trebui să
acționăm. Și mai mult decât să acționăm, să o facem inclusiv
cu partenerii care sunt în afara Uniunii Europene, dar fără de
care nu putem vorbi de securitate europeană. Și aici nu e vorba
doar de Turcia, ci și Regatul Unit.
Revenind
la americani, ce proiecte comune le-ar reține atenția și ar avea potențial să ne facă să câștigăm și noi din ele?
O
să încep cu două proiecte pe care le consider foarte importante.
Noi vorbim foarte mult despre faptul că avem resurse energetice,
avem o situație energetică favorabilă nouă, că suntem siguri din
acest punct de vedere, pentru că avem aceste resurse importante, mai
ales cele din Marea Neagră, dar și proiectele pe care noi ne-am
angajat să le facem cu Statele Unite pentru a deveni mai siguri din
această perspectivă. De exemplu, proiectul cu reactoarele modulare
mici, unde avem statutul de pionieri.
Problema
este că noi folosim această carte a independenței energetice mai
mult cu valoare retorică decât cu valoarea de a o mobiliza către
proiecte concrete. Și eu aș cupla această conversație a
independenței energetice cu posibilitatea ca noi să folosim aceste
resurse energetice în dialog cu companiile de tehnologie americane.
Ca să atragem companii, de exemplu, care sunt active pe zona de
inteligență artificială, pentru că România va putea deveni o
destinație foarte bună pentru centre de date pe zona aceasta de
inteligență artificială, având în vedere faptul că ele au mare
nevoie de energie. Și aici mă bucur că Ministerul Energiei și
Guvernul au început timid o reforma în energie pentru a scădea
taxele și a scădea prețurile în domeniu.
Cred
eu că aici este un teritoriu unde trebuie să fim mai ambițioși.
Asta ar trebui să punem în practică, să cuplăm partea de energie
cu partea de a atrage transfer tehnologic. Și avem și oportunitatea
faptului că președintele Trump a renunțat la acel cadru de
difuzare a soluțiilor AI, care ne plasa nu într-o lumină foarte
favorabilă, pentru că noi nu eram văzuți în administrația
precedentă ca un partener foarte sigur pentru a atrage soluții de
inteligență artificială, ci doar un partener de rangul al doilea.
Acum
avem acel AI Action Plan lansat de președintele Trump, care spune că
Statele Unite se vor preocupa să negocieze bilateral cu partenerii
în care pot avea încredere pentru a transmite aceste soluții de
inteligență artificială americane în statele partenere. Și acest
framework bilateral, acest cadru bilateral, zic eu că este mai
avantajos pentru România. Tocmai că avem aceste resurse energetice
și avem un parteneriat strategic cu SUA în domeniul energiei foarte
solid.
Vedeți
semnale pozitive aici?
Prima
întâlnire bilaterală cu un oficial al administrației Trump a fost
între miniștrii de energie, între, era la acel moment, Sebastian
Burduja și secretarul Wright de la Departamentul de Energie. Deci
asta spune multe pentru că Ministerul Energiei poate să fie văzut
ca un al doilea minister al Afacerilor Externe pentru a relansa acest
parteneriat strategic cu Statele Unite.
Și
cum altfel ne-am mai putea crește valoarea de întrebuințare,
pentru a fi mai importanți în negocierile cu Trump?
Consider
că ar trebui să ne actualizăm o altă dimensiune a parteneriatului
strategic dincolo de palierul militar, palierul energetic și anume
diplomația mineralelor critice. România are resurse importante de
minerale critice. Am putea să devenim și mai importanți, și asta
printr-o investiție a unui partener american care deja este pe piața
românească, e o investiție de un miliard de dolari. Amerocap
se numește, e o firmă de capital privat care investește într-un
proiect pentru a genera magneziu, pentru a prelucra magneziu. În
momentul de față, Uniunea Europeană depinde în proporții de
peste 90% de importurile de magneziu din China. Când acest proiect
va putea să devină unul final, România va putea să genereze până
la 50% din nevoia Uniunii Europene în acest sens.
În
ce măsură sunt interesați americanii de resursele României?
Guvernul
României a accesat trei proiecte strategice prin instrumentul de
finanțare european pentru a-și dezvolta aceste capacități de
extragere și de producție. În momentul de față la Washington –
și am văzut asta în întâlnirea dintre prim-ministrul australian
și președintele Trump, că aproape toată agenda discuțiilor a
fost conturată în jurul acestor minerale critice, de care Statele
Unite are nevoie pentru a deveni mai puțin dependentă de China și
pentru a-și putea asigura necesarul în cazul unui război care ar
putea începe în Indo-Pacific. Și mai avem resurse importante de
grafit, de exemplu, tot la fel foarte important inclusiv pentru
aplicații militare, dar și pământuri rare pe care România ar
putea să le exploreze.
Nu ne-am preocupat nici măcar de propria avuție
Și
ce ne oprește să facem acest lucru și să le exploatăm în
sfârșit?
Întâi
de toate ar trebui, și asta este o problemă pe care inclusiv
Ucraina o are, nu avem mapate aceste resurse. Și din cauza asta le-a
fost foarte greu ucrainenilor, de exemplu, atunci când au parafat
acordul din luna mai cu Statele Unite pentru a exploata aceste
minerale critice în comun. Ar trebui mai întâi să le cartografiem
și să știm exact unde sunt, pentru ca apoi să mergem în dialogul
cu companiile americane și să atragem capital pentru a ne dezvolta
capacitățile, nu doar de a le extrage, dar și de a le prelucra.
Asta
este important pentru că tot ceea ce văd acum de aici, în materie
de redesenare a relațiilor externe, se face ținând cont de acest
pilon al materialelor critice.
Mai devreme sau mai târziu se va încheia războiul din Ucraina și se va trece la reconstrucția acestei țări. Cum ar putea să participe România și cum am putea să colaborăm aici cu americanii?
Eu
aș mai miza pe faptul că România va putea să joace un rol foarte
important în arhitectura de securitate europeană post-războiul din
Ucraina. Și nu doar având în vedere poziția noastră
geostrategică, pentru că tindem să ne focalizăm doar pe poziție,
doar pe ceea ce avem deja, ce ne-a fost dat, resurse minerale,
poziție geografică.
Nu
atâta de mult investim în a mobiliza, să transformăm aceste
poziții statice în beneficii concrete pentru interlocutorii noștri
geopolitici. Această bază Mihail Kogălniceanu din Constanța va fi
foarte importantă în cazul în care Statele Unite vor decide să
participe la acordarea de garanții de securitate pentru Ucraina pe
partea aeriană, nu există un alt loc mai bun pentru a observa ceea
ce se întâmplă în Ucraina și a putea interveni pe partea aeriană
decât România. Și mai mult decât atât, mai vreau să introduc un
aspect.
România
are instrumente de politici publice foarte robuste pentru a face
acest screening în materie de investiții străine, pentru a bloca
investiții străine dubioase din partea actorilor care au o agenda
strategică opusă nouă, partenerilor euroatlantici. Noi avem o
comisie de screening a investițiilor străine, una dintre primele
care au devenit operaționale în România, care este modelată după
comitetul american de screening a investițiilor străine. O temă la
care eu lucrez acum este să mă uit la cum ar putea arăta influența
Chinei în reconstrucția Ucrainiei.
Reconstrucția
Ucrainei este un proiect care, potrivit ultimelor estimări ale
Băncii Mondiale, ar costa undeva peste 500 de miliarde de dolari. Am
avut din 2022 până în 2025 numeroase conferințe în care s-a tot
discutat sprijinul pentru reconstrucția Ucrainei și s-au colectat
la nivel de acorduri, de declarații de intenție, în valoare de cam
200 de miliarde, deci jumătate din cât e nevoie. Va fi un proiect
imens.
Și
noi nu avem ca europeni, și nici măcar americanii nu au, spațiul
fiscal, bugetar, pentru a susține un effort atât de mare. Și
atunci cine ar putea să vină să își arate generozitatea? China,
partenerul principal rival strategic al Statelor Unite. Eu pledez
pentru ca Statele Unite și România să articuleze un scut pentru
securitate economică pe flancul estic. Deci vom avea nevoie de un
astfel de scut economic, pentru că țări ca Rusia și China vor
încerca să profite și să vulnerabilizeze zona.
Actualitate
Marine Le Pen, victorie istorică: Adunarea Națională a Franței adoptă pentru prima dată un text propus de extrema dreaptă
Adunarea Naţională a Franţei a adoptat joi, pentru prima dată în istorie, un text propus de grupul parlamentar de extremă dreaptă Rassemblement National (RN), condus de Marine Le Pen — un moment considerat simbolic pentru posibila normalizare a partidului în viaţa politică franceză, relatează POLITICO.
Marine Le Pen. FOTO: EPA-EFE
Într-o şedinţă tensionată, 185 de parlamentari au votat în favoarea unei rezoluţii fără caracter obligatoriu, care îndeamnă guvernul să abroge acordul semnat în 1968 între Franţa şi Algeria. Documentul reglementa regimul special de imigraţie al cetăţenilor algerieni în Franţa. Alte 184 de voturi, provenind în principal din zona stângii, s-au opus iniţiativei.
Rezoluţia RN a trecut cu o marjă extrem de strânsă, graţie sprijinului neaşteptat venit din partea unor parlamentari de dreapta şi de centru, dar şi absenţei inexplicabile a mai multor deputaţi din partidul preşedintelui Emmanuel Macron, Renaissance.
Deşi textul nu are efect juridic, votul reprezintă o victorie politică semnificativă pentru Rassemblement National, care a fost mult timp izolat în legislativ din cauza „cordonului sanitar” — o regulă nescrisă prin care partidele tradiţionale evitau colaborarea cu extrema dreaptă.
„Pentru prima dată, un text prezentat de Rassemblement National a fost adoptat”, a declarat Marine Le Pen, imediat după vot. Ea l-a îndemnat din nou pe premierul Sébastien Lecornu să abroge acordul franco-algerian.
Victoria a fost posibilă şi datorită sprijinului a 17 parlamentari din Horizons, partidul de centru-dreapta fondat de fostul premier Édouard Philippe. Ironia situaţiei este că, în trecut, chiar şi Gabriel Attal, liderul partidului prezidenţial Renaissance, a pledat pentru denunţarea acordului, pe fondul tensiunilor crescânde dintre Paris şi Alger. Attal nu a fost însă prezent la vot, iar doar 30 dintre cei 92 de deputaţi Renaissance au votat împotriva textului.
Grupurile de opoziţie de stânga au reacţionat dur, acuzând partidul prezidenţial că a deschis calea unei „victorii simbolice” pentru extrema dreaptă. „Prin neimplicare, au permis adoptarea unui text rasist, legitimând discursul Rassemblement National”, au transmis reprezentanţii stângii.
Adoptarea acestei rezoluţii marchează o schimbare importantă în dinamica politică franceză, fiind văzută de analişti ca un test al capacităţii RN de a-şi extinde influenţa şi de a se impune ca forţă politică legitimă înaintea alegerilor viitoare.
Sediul central al AUR a fost vandalizat. Pe pereți au apărut mesaje precum „Antifa” sau „Mai bine mort decât fascist”
Sediul partidului AUR a fost vandalizat în noaptea de miercuri spre joi, 29-30 octombrie. Autorii faptei au scris mesaje agresive cu...
„Lui Trump îi va plăcea de Nicușor Dan”. Soluțiile unei experte de la Washington pentru reinventarea relațiilor româno- americane
Expert în securitate, politologul Antonia Pup predă la prestigioasa Universitate Georgetown din Washington şi este analist la Comisia specială a...
Marine Le Pen, victorie istorică: Adunarea Națională a Franței adoptă pentru prima dată un text propus de extrema dreaptă
Adunarea Naţională a Franţei a adoptat joi, pentru prima dată în istorie, un text propus de grupul parlamentar de extremă...
Ucraina se confruntă cu perspectiva unei ierni „catastrofale” pe fondul atacurilor ruse asupra infrastructurii energetice
Rusia continuă să lovească sistematic infrastructura energetică a Ucrainei, într-o campanie menită să lase țara fără electricitate și căldură în...
Oameni din mai multe orașe au ieșit în stradă la 10 ani de la Colectiv. La București au pornit în marş de la Piaţa Universităţii
La zece ani de la incendiul din clubul Colectiv, care a avut loc pe 30 octombrie 2015 și s-a soldat...
GiftIdea te inspiră să alegi cadouri cu sens, nu doar cu ambalaj
Oferirea unui cadou nu ar trebui să fie un gest făcut din obligație, ci o formă de a transmite emoție,...
Experiențe care apropie familiile și creează amintiri autentice
Într-o lume în care tehnologia și ritmul alert al vieții ne separă adesea de cei dragi, momentele petrecute împreună devin...
-
Actualitateacum 2 zileMii de credincioși stau la coadă pentru a intra în Catedrala Națională, până în Piața Constituției. Timpul de așteptare este între 6 și 8 ore
-
Actualitateacum 2 zileMinistrul Apărării Națioanale anunță ce va face România după retragerea soldaților americani: „Armata Română este principala forță de apărare”
-
Actualitateacum 2 zileAdevărul despre un aparat dentar invizibil, dezvăluit de medici și pacienți!
-
Comunicateacum 3 zileD’Olive: Prima livadă de măslini românească este, de astăzi, în Creta
-
Breakingacum 2 zileFurie la Pentagon din cauza celui mai nou film de pe Netflix. „A House of Dynamite” imaginează un eșec al scutului anti-rachetă al SUA
-
Breakingacum 2 zileOana Gheorghiu își pune cenușă în cap cu postarea cu „golanii” de la Casa Albă. Primul mesaj al cofondatoarei Dăruiește Viața, după ce Grindeanu a cerut retragerea ei din funcția de vicepremier
-
Actualitateacum 2 zileParlamentul înființează o comisie de anchetă privind explozia din Rahova, pentru „a clarifica circumstanțele care au condus la pierderea de vieți”
-
Comunicateacum 2 zileDespre optimizarea si adaptarea SEO in era inteligentei artificiale