Actualitate
Podscastul lui Ionuț Vulpescu – invitat, prof. Adrian Niculescu
Episodul 33 al sezonului
II al podcastului Avangarda dezvăluie
o ediție fabuloasă despre prima sărbătoare a zilei de 11 iunie în societatea
românească, în urma adoptării unui proiect de lege al deputatului și fostului
ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. Se împlinesc 175 de ani de la Revoluția
din 1848. Iar de anul acesta, în baza legii initiate la sugestia invitatului,
Adrian Niculescu, ziua de 11 iunie este aniversată și recunoscută ca zi a
Victoriei Revoluției de la 1848. La microfonul Avangardei, cel care explică îndeaproape ce înseamnă acest moment
pentru formarea conștiinței naționale, și de ce este un eveniment care a
modernizat România mai mult decât ne putem închipui, este istoricul Adrian
Niculescu. Cu o bogată activitate publică și culturală susținută, autor a nenumărate
volume, dintre care amintim „Din
Exil, după Exil”, „De la limes-ul lui Fokas la granița lui Eminescu – Studii de
istorie”, „1848 – 1989: De la Primul la Noul ’48”, „Aux
racines de la démocratie roumaine – Pruncul Român, premier journal libre roumain,
chonique de la Révolution valaque de 1848”, Adrian Niculescu e cel mai în măsură să explice
culisele pașoptismului, de altfel, obiectul lui de adorație intelectuală.
Aflăm, totodată, de ce sărbătorim Ziua Tricolorului la o dată greșită și care
sunt provocările sărbătorilor naționale, plecând de la acest context.
Interviul integral poate fi vizionat aici:
Prima
sărbătorire, prin lege, în România, a zilei de 11 iunie
Ionuț
Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu! Azi e o zi specială,
e 11 iunie, și pentru prima oară se sărbătorește prin lege, în România, 11
iunie, Ziua Victoriei Revoluției de la 1848. Am bucuria să îl am invitat pe cel
alături de care am promovat această lege, cel care a avut ideea pe care eu am
reușit, în cele din urmă, cu spiritul colegilor mei, să o impunem. În urmă cu
câteva luni, Președintele României a promulgat această lege, astfel încât
suntem la 11 iunie, și sărbătorim 11 iunie, Ziua Victoriei Revoluției de la
1848. Mă bucur să îl am invitat pe profesorul, istoricul și prietenul meu,
Adrian Niculescu, alături de care am gândit această inițiativă. Adrian, îți
mulțumesc mult pentru că ești invitatul meu la podcast și pentru sprijinul,
ideea pe care ai avut-o, legată de 11 iunie.
Adrian
Niculescu: Cu foarte mare drag,
dragă Ionuț. Îmi dai voie să vorbim așa, pentru că ne cunoaștem de vreo 22 de
ani…
I.V.:
Nu insista, deși ești istoric, să nu fim foarte clari cu trecutul…
A.N.: Acesta e adevărul, ne cunoaștem de 22 de ani, suntem
prieteni, am colaborat la foarte multe lucruri, și printre succesele noastre
cele mai frumoase…
I.V.:
Așa este…
A.N.: Obținerea, după 175 de ani, de fapt, putem spune,
oficializării și ca sărbătoare națională, ziua, cum ai spus foarte bine,
fiindcă eu am fost cu ideea, dar tu ai fost cu realizarea. Și, hai să spunem
ascultătorilor noștri, a durat 12 ani! 12 ani! Ceva care ar fi trebuit să fie
adoptat prin consens național de Parlament în zece minute, se putea, în mod
normal. Așa s-ar fi putut.
I.V.:
Ca să fim corecți, eu am reușit în vreo 2-3 ani ca să duc la capăt această
idee. Tu spui, acești 12 ani, de când ai avut această idee și ai încercat
diverse formule. Uite că am reușit.
A.N.: Ionuț, dă-mi voie
să îți aduc aminte, ai pornit demersurile, la îndemnul meu, imediat ce ai fost
ales deputat, în 2012, am discutat chestiunile acestea, iar în 2017, ai obținut
în aceeași zi, zic de zi, 11 iunie, consensul Senatului, pe vremea aceea erai
senator. Îmi aduc foarte bine aminte. Am memorie de istoric. Ai venit în
Academia Română, unde era o sesiune, sperăm să putem face și acum o sesiune, eu
lucrez la chestiunea aceasta, chiar mâine ar trebui să avem această sesiune, pe
12. Tu ai venit în Academie în timpul sesiunii și ai adus vestea, „Senatul a
adoptat astăzi!” Eram la 170 de ani de la Revoluția din 1848.
Adrian Niculescu, despre prima zi civică, 11 iunie 1848:
„Această lege ar fi trebuit să se adopte în zece minute, prin consens național
și în unanimitate!”
I.V.:
Tu ai fost și în comitetul care s-a ocupat de aniversarea a 150 de ani de la
1848!
A.N.:
Da! Prin voința mult regretatului
Eugen Simion, eu am fost secretar executiv, cred că era statutul meu, sau
secretar general al comitetului de organizare, în 1998, a comemorării,
aniversării, sărbătoririi, pentru că e o sărbătoare, a 150 de ani de la
Revoluție. Profesorul Eugen Simion, pe vremea aceea Președintele Academiei
Române, mi-a dat această sarcină de a fi secretarul executiv al unui comitet
care s-a constituit, care, din păcate, nu a funcționat foarte bine. Mă rog,
asta e o altă poveste. A fost un drum
foarte, foarte anevoios, repet, în mod normal, ar fi trebuit să se adopte în
zece minute, prin consens național și în unanimitate. Asta ar fi fost normal pentru o sărbătorire
de gradul 0, cum este aceasta. Acum, pentru a clarifica și a edifica despre ce
este vorba, am să spun că ziua de 11 iunie este așa cum în sfârșit, scrie negru
pe alb, într-o lege a statului român, care aștepta de 175 de ani, sau de 174,
să spunem, normal era să fie sărbătorită și a fost, în timpul lui Cuza și
înainte, a fost sărbătorită, o să vedem, e prima noastră dată civică. E prima zi civică, până atunci nu exista așa
ceva. Au fost manifestări începând cu 1859, după alegerea lui Cuza, și mai ales
în 1863, când erau 15 ani, era prima aniversare, oarecum rotundă, și a fost o
mare manifestație în București, se calculează cca 40000 de persoane, care au
ieșit în stradă și au cerut votul universal, care este una dintre promisiunile,
sau dacă vrei, unul dintre punctele Proclamației de la Islaz. 11 iunie, este pe
de o parte, Ziua Revoluției de la 1848, dar este și ziua, cum știi foarte bine,
la propunerea ta și a mea, Ziua Democrației Românești, numai că tu ai
inițiativă parlamentară. Eu nu am. Asta e diferența. Ziua Victoriei Revoluției
și a Democrației Românești. De ce? Deoarece este ziua când, mă rog, cu două
zile înainte, de fapt, pe 9 iunie, căci pe 11 a fost semnată de către domnul de
atunci, care era încă Bibescu, proclamația de la Islaz. Or Proclamația de la
Islaz, dincolo de semnificația Revoluției, o să revenim, Proclamația de la
Islaz respiră, până astăzi, în
constituția noastră. Trăiește, Proclamația de la Islaz!
Textul Proclamației, 4 ore de citit cu lupa: „E o idee pe
care a avut-o Heliade Rădulescu”
I.V.:
Arat-o, arat-o la cameră, celor care ne urmăresc!
A.N.: Asta e forma scurtă a Proclamației, să spunem, forma
scurtă…
I.V.:
Din 9 iunie 1848.
A.N.: Tradusă în epocă, la Craiova, tradusă de un domn Faenza,
probabil un evreu sefardid, care a tradus-o și în limba franceză, și în limba
germană. Este în românește cu caractere semichirilice, de tranziție, în
franceză și germană, cu traducere din 16 iunie 1848, deci în zilele
revoluționare. Izbucnise. Iar aici, pe
spate, am adus forma lungă, să spunem așa, a proclamației, forma lungă, care
arată așa. Forma lungă este, putem spune, dacă am vrea să fim răutăcioși, e un
fel de peltea lungă, dar este și plină de nestemate, adică are și lucruri
interesante. E adevărat, forma lasă de dorit. Fiindcă, gândiți-vă, asta era
destinată să fie afișată pe zidurile Bucureștiului. Așa ceva, cu 22 de puncte,
se citește ușor, rapid. Pe așa ceva însă trebuie să stai 4 ore, cu lupa, sau cu
ceva, să citești acolo. Este incredibil, e o idee pe care a avut-o Heliade
Rădulescu.
Dâmbovițeanul Ion Heliade Rădulescu, primul Președinte al
Academiei Române
I.V.:
Asta voiam să spun! Trebuie spus că Proclamația a fost citită de un mare
târgoviștean și dâmbovițean, știi că am onoarea să reprezint județul Dâmbovița
din Parlament. Este primul Președinte al Academiei Române, Ion Heliade
Rădulescu.
A.N.: Da, este dâmbovițeanul Ion Heliade Rădulescu, dar eu am
niște rezerve în legătură cu personajul respectiv. A fost cam mare oportunist.
Nu a fost negat, pentru că a creat o masă critică.
I.V.:
Are un loc în istoria noastră.
A.N.: A creat o masă critică foarte importantă. Era cel mai
important intelectual de pe piața din București. Asta este clar…
I.V.:
Și primul ziar, l-a înființat tot el.
A.N.: Îl înființează bietul Dinicu Golescu, cu banii lui, cu
inițiativa lui Dinicu Golescu, el e doar executantul. Dar după aceea s-a erijat
și aici începe partea negativă a personajului, s-a erijat el în autor. E
adevărat, a cumpărat ziarul Curierul
Românesc, apărut în 1828 prin strădaniile marelui boier Dinicu Golescu, ca
să fie foarte clar. Ăștia, eu am trei oameni pe care îi consider că sunt la
rădăcina rădăcinilor României moderne.
Adrian
Niculescu despre Dinicu Golescu: „Om cu bani și cu inițiativă, cu un cap
occidental!”
I.V.:
Voiam să te întreb, spune-mi personajele tale favorite din epocă și din istoria
României.
A.N.: Tocmai acum spuneam unul care este dinainte de epocă, a
murit în 1830, asta a fost drama lui, marele Dinicu Golescu, un om cu bani, și
cu inițiativă, și cu un cap occidental, deși era îmbrăcat încă în straie
răsăritene, turcești, cu potcap și caftan. Avem statuia lui, trei dintre cei patru copii ai săi au fost
prim-miniștri ai României. Niște oameni absolut deosebiți. De fapt, cei patru
Golești au fost cinci fiindcă mai avea și verișorul primar, cel mai bun prieten
al lui Nicolae Bălcescu, Alexandru G., de la Gheorghe, Iordache, fratele lui
Dinicu Golescu, Golescu zis Negru sau Arăpilă, fiindcă avea ten mai negru…
I.V.:
Are și o carte, Însemnare a călătoriei
mele.
A.N.: E cartea poate cea mai importantă care ne arată gradul
0, de unde a pornit societatea românească în 1826, când a scris-o, 1824-26, a
publicat-o nu la noi, ci la Budapesta, cu caractere chirilice, și este prima
însemnare a unui român, cea dintâi, despre lumea occidentală, și arată și
poporului român, cam cum arată occidentul prin descrierile pe care el le face,
în timp ce ducea copiii la studii, la Lausanne, în limba franceză.
Gheorghe Lazăr, Cable
Man
I.V.:
Deci Dinicu Golescu este o astfel de personalitate.
A.N.: O personalitate solară, dar Heliade Rădulescu, viclean,
copil de curte, ca să spunem așa, răutăcios, i-a cam uzurpat meritele, dar este
marele Dinicu Golescu. De aia, Heliade
este foarte mare, dar Dinică Golescu e o personalitate solară. Al doilea om
fundamental, este omul, repet, e vorba de rădăcina, rădăcina rădăcinii
modernizării românești, este marele Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr, omul
care, persecutat în Transilvania de către poliția lui Metternich, după 1815,
dar din păcate și mult mai trist, și de propriul său episcop, ortodox, neunit,
cum se spunea în vremea aceea, grec neunit, care este Vasile Moga, care nu
suporta că traducea în limba română, scria în limba română, promova scriere în
limba română, și asta era foarte prost văzut de către Biserica bizantin
Ortodoxă din Transilvania, fiindcă acestea erau meritele Bisericii
Greco-Catolice, asta făceau numai greco-catolicii. Vorbeau în românește, scriau în românește, aveau cărți în românește,
slujeau în limba română. Și atunci, persecutat de aceste două forțe
redutabile, propriul său episcop și poliția lui Metternich, el fuge în Țara
Românească și e foarte benefică, eu le spun studenților, în fine, către studenții mei folosesc termenul de cable man, omul care
a tras cablul, acum devine desuet și cablul, acum vreo 20 de ani era o chestie
nemaipomenită, omul de la cablu, omul care a tras practic…
Adrian Niculescu: „Studenții mei încep să nu mai știe
foarte bine, că acum sunt metode și mai șmechere decât cablul”
I.V.:
Era un film…
A.N.: Exact! La asta fac referință, dar studenții mei încep să
nu mai știe foarte bine, că acum sunt metode și mai șmechere decât cablul. Dar
să nu uităm ce a fost în 1990 când a venit TV5 în România. A arătat românului
la 2-3 luni după libertatea din decembrie, a arătat Occidentul. Ei bine, cable
man este marele om care se numește Gheorghe Lazăr. Gheorghe Lazăr este omul cu
conștiința națională. Doar atât. Fiindcă el este unul dintre cei doi ortodocși.
Nu mai mult de doi. Erau doi ortodocși. Care erau receptivi la ideile Școlii
Ardelene. La Supplex
Libellus Valachorum. Care e documentul,
actul de naștere al poporului român. El era unul dintre cei doi, celălalt fiind
cel dintâi medic al lumii românești, primul medic român, care doctorul Ioan Molnar Piuariu. O personalitate stratosferică
pentru vremea aceea, vă dați seama, un medic oftalmolog, cu studii la Viena.
Ăștia erau cei doi ortodocși care înțelegeau ideile Școlii Ardelene, restul
erau opaci. Or el, văzând că lucrurile se schimbă după ceea ce eu numesc o deschidere
de ceruri, care a fost între Marea Revoluție din 1879 și Waterloo, deci
perioada revoluției lui Napoleon, în care s-a făcut și Supplex
Libellus Valachorum, e în 1891, dar în contextul Marii Revoluții și în contextul ideilor vehiculate de
Marea Revoluție. Ei bine, după 1815, se închid cerurile. Atunci începe
persecuția lui Metternich, după restaurație, după 1815, după sfârșitul lui
Napoleon, care era groaza Imperiului Habsburgic, se spunea prin Transilvania,
„bună parte nu-i departe”, se spunea în Transilvania asta, ei bine, el trebuie
să vină în Țara Românească. Pentru noi a fost mană cerească. Pentru că el aduce
ideea conștiinței naționale românești pe care o preluase de la Supplex. Și
atunci ce face? Instrumentul cu care el sădește această firavă plantă a
conștiinței naționale este limba română într-o școală. În care școală? În
Școala de la Sf. Sava. O școală vetustă, în care se făcea învățământ în limba
greacă, era o școală înființată din 1694, oarecum ar fi antecesoarea
Universității din București, dar foarte generos trebuie să facem lucrul acesta,
dacă vrem să îl admitem. Era, de aia a și devenit până la urmă un liceu, să fim
serioși. Însă pe vremea aceea era unica școală superioară. Se făcea totul în
limbi străine, în greacă, în special, în greacă, nu altă limbă străină, nu
slavonă, nu franceză. Dar în greacă da, și introduseseră niște învățământ în
franceză încă de la deschiderea cu Kuciuk-Kainargi, când rușii au impus totuși un fel de protectorat
neoficial, și s-a deschis un învățământ în limba franceză, se învăța franceza.
Gheorghe Lazăr vine și deschide o clasă, canibalizează, dacă vreți această
școală, și creează o clasă în limba română. Clasa aceasta, în limba română, va
fi răsadul în care el a sădit conștiința națională românească. Instrumentul a
fost limba română în școală, dar scopul fundamental este conștiința națională.
Omul cu democrația, Mitică Filipescu
I.V.:
Bun. Deci dintre precursori, Dinicu Golescu și Gheorghe Lazăr.
A.N.: Așa, după care, bietul Gheorghe Lazăr, iată un merit al
lui Heliade-Rădulescu, aici îi găsesc un merit. Heliade-Rădulescu a fost elevul
lui. Singurul elev meritoriu al lui, împreună cu Petrache Poenaru. Și după
plecarea lui, expulzat din țară, că era cetățean austriac, după 1822 era
prieten cu Tudor Vladimirescu, i se dă, iertați-mi expresia, un șut în fund, e
trimis de partea cealaltă, după ce făcuse această chestie magnifică de plantare
a acestei plante firave a conștiinței naționale, folosindu-se de instrumentul
limba română în școală, el e expulzat în Austria și va muri absolut necunoscut
la Avrig. O legendă spune că el ar fi fost, de fapt, nu întâmplător la Avrig,
pentru că era fiul ilegitim al lui Von Brukenthal. Ceea ce explică multe
lucruri. În primul rând, cum a ajuns să aibă o diplomă de inginer și de științe
exacte, și de filosofie, la Viena. Este un caz, doctorul Molnar Piuariu era
fiul unui episcop ortodox. În fine, și ajutat de maghiarii care erau în
funcțiune anticatolică, erau apropiați de ortodocși, de tradiția reformei care
a fost apropiată – maghiarii reformați. Și îl ajută pe Molnar Piuariu. Pe
Gheorghe Lazăr l-a ajutat probabil tatăl său, dar, ce vreau să spun e că e
trimis înapoi, expediat, și moare absolut în sărăcie, necunoscut, în orașul lui
de naștere, Avrig, la 50 de ani. E meritul lui Heliade-Rădulescu aici, da,
pentru că a vorbit despre mentorul și maestrul lui. Heliade i-a succedat la
conducerea Colegiului Sava la scurt timp și i-a păstrat memoria lui Gheorghe
Lazăr. Putem spune că din momentul acela, am ieșit de pe drumul provincial, de
pe drumurile forestiere, din Carpați, se vedea, cable man-ul, săracul, trăgea cu greu după el cablurile alea,
metaforic vorbind. Am intrat totuși pe autostrada istoriei României după 1821,
după Revoluție, activitatea și opera lui Heliade-Rădulescu a dus spre 1848.
Este maestrul tuturor celor de la 1848. Dar
nu maestrul lor, învățătorul lor. Nu este maestrul întru idei democratice, din
acest punct de vedere este al treilea om mare, dacă vrei, o să spun imediat
cine, e cel mai puțin cunoscut dintre toți, este Mitică Filipescu. El e omul cu
democrația. Unul e omul cu conștiința națională, altul e omul cu democrația, și
Golescu a fost omul cu marile idei și tot ce a însemnat, și cu bani. Prima
societate literară, în care l-a luat ca om de mână, de acțiune, pe Heliade
Rădulescu, în 1826, cartea de care ai vorbit, școala de la Golești și multe
alte inițiative. Omul cu bani și cu multe idei. Ei bine, Mitică Filipescu e
omul care a văzut idei. În Franța, 1830, are loc acea – dacă nu e Revoluție,
semăna leit cu o Revoluție, cele trei zile glorioase, semăna cu instalarea unui
guvern, Filip, în care se încearcă o conciliere fecundă, constructivă, între
Franța monarhică precedentă – Louis Philippe era văr primar, în fine, cu
familia de Orleans de Bourbon, era Orleans ramura Bourbon, și el face o infuzie
de idei democratice. Este o monarhie de idei de tip democratic, da, cu
Parlament, cu lucruri de genul acesta.
Această idee, mișcare de la 1830, a fost văzută de către Mitică
Filipescu, un tânăr student român. Foarte puțini erau studenți atunci. După ’30
începe fluxul mai mare, până la ’30, nu, iar Parisul era aproape off limits, pentru că fusese orașul
dezmățului, destrăbălării, Marei Revoluții șamd.
I.V.:
Asta vorbind despre precursori.
A.N.: Da, acesta, Mitică Filipescu, e omul care aduce ideea de
Republică, e primul, va fi fondator al baroului din București. E cunoscut în
lumea avocaților, e în barou, are diplomă în drept, și el va forma pe cei care
vor constitui Frăția. Pe Bălcescu, pe Ion Ghica, înțelegeți? Este foarte
interesant acest personaj! A avut un rol important și Ion Câmpineanu, dar Ion
Câmpineanu a rămas mai mult în memorie. Mitică Filipescu, din păcate, nu, și
Mitică Filipescu a sfârșit foarte tragic, l-au băgat la închisoare,
autoritățile regulamentare din 1840, cu așa numitul complot republican, în care
el adusese laolaltă cam tot ce mișca pe piața intelectuală democratică
bucureșteană. Erau foarte puțini. Era mâna dreaptă a lui Tudor Vladimirescu.
Dimitrie Macedonski, bunicul lui Alexandru Macedonski. Dar ia și tineri. Îl ia
pe Bălcescu, care avea 19 ani, îl ia pe Ion Ghica, era nepotul direct… Ion
Ghica și Bălcescu au fost foarte apropiați, prieteni comuni cu acel Arăpilă,
băiatul marelui lingvist, primul mare lingvist român, Gheorghe Golescu, fratele
lui Dinicu Golescu, Iordache, cunoscut ca Iordache Golescu, autorul primei
gramatici românești adevărate, 1828 șamd. O familie colosală acești Golescu,
doi frați, de vârf intelectual, și patru copii, cinci copii, de fapt, că e și
copilul celuilalt, era văr primar, care au schimbat, au participat major la
schimbarea României după 1848. Ei bine, Mitică Filipescu îi va crește pe Ghica
și pe Nicolae Bălcescu, le va transmite ideile acestea democratice, pe care
le-a învățat. El va ajunge la închisoare, complotul e distrus de Alexandru
Dimitrie Ghica, fratele tatălui lui Ion Ghica. Lui Ion Ghica i-a fost rușine că
nepotul lui direct e băgat, și atunci l-a făcut scăpat peste graniță. S-a dus
la Iași. Acolo a făcut un curs de economie politică. Era primul economist
politic din România, Ion Ghica. În schimb, pe Bălcescu l-au înfundat într-o
închisoare în care avea să dezvolte nenorocita aia de tuberculoză osoasă, și au
ieșit, în sfârșit, din închisoare, abia în momentul când a fost dat jos. Voia
să arate acolo că el controla bine situația, voia să arate fermitate, pentru că
rușii nu prea îl iubeau pe Alexandru Dimitrie Ghica, și până la urmă îl dau
jos. Tot rușii îl dau jos. Nu a fost suficient să facă jocul acesta de glezne,
procesul acesta, chipurile exemplar, în care și-a arestat nepotul, pe toți
prietenii lui Mitică Filipescu. Mitică Filipescu a murit de facto în
închisoare, l-au scos să moară acasă, zece zile, fiindcă s-a terminat domnia acestuia
și a fost ales Bibescu, de la 1 ianuarie 1843, când au ieșit din închisoare,
când s-a revocat exilul lui Ghica șamd. Mai era acolo și Eftimie Murgu,
expulzat în Austria, ca străin, era și un francez, Vaillant, care a fost
expulzat tot către Moldova și împreună cu Ghica a făcut mai multe lucruri la
Iași, patriotice, un francez… ei bine… oamenii aceștia, când au ieșit din
închisoare, în 1843, au născut Frăția. Bălcescu, cu Ghica și cu un ofițer de
origine săsească, Christian Tell. Ei sunt
nucleul Frăției. Frăția înseamnă Revoluția de la 1848, pregătirea Revoluției de
la 1848.
Supărarea lui Adrian Niculescu: „Mitică Filipescu ar merita din plin o stradă în București. E părintele
democrației românești.”
I.V.:
A fost un lider, putem spune că a fost un creier al Revoluției? E o
personalitate care ție ți-a fost mai apropiată din tot acest ansamblu de mari
personalități din Frăție?
A.N.: Indiscutabil, Mitică Filipescu e mentorul oamenilor de
aici, împreună cu Ion Câmpineanu, care e mai cunoscut, care era, de altfel,
fratele mamei lui Ion Ghica. Ion Ghica avea ca unchi pe Câmpineanu, și ca unchi
pe domnul care își băgase la închisoare, foarte interesant, da, pe Alexandru
Dimitrie Ghica. Și căruia îi purta numele, că se numea Ghica. Dar maestrul
întru idei democratice a fost și Câmpineanu, dar a fost și amărâtul acesta,
care a murit în ianuarie 1843, Mitică Filipescu. Ar merita. E un strămoș al lui
Alexandru Filipescu. Alexandru Filipescu e cunoscut pentru 1916. Dar și Mitică Filipescu ar merita din plin o stradă în București. E părintele
democrației românești. Putem spune în felul acesta.
Finalul unui secol: 11 iunie 1848-11 iunie 1948. Cântecul de lebădă sau moartea
democrației românești
I.V.:
Hai să spunem două trei idei ale Proclamației care îți par valabile și astăzi.
A.N.: Toate ideile Proclamației sunt valabile și astăzi.
Fiindcă trebuie să înțeleagă cei care ne ascultă. Proclamația de la Islaz e
unul dintre cele două ingrediente ale Constituției de la 1866. Constituția de
la 1866 a funcționat de facto până în 1948, în aprilie, când e înlocuită cu
Constituția comunistă. Prima constituție comunistă, din 1948. Timp de 82 de
ani, minus perioada dictatorială Antonescu și Carol al II-lea, minus 6 ani,
deci 82 de ani, a fost Constituția României. Ea era constituită din cele două
ingrediente, Constituția belgiană și Proclamația de la Islaz, pe care o arăt
încă o dată. Care este opera lui Nicolae Bălcescu. Deci dacă este o persoană…
Bălcescu a fost mult pompat în timpul regimului comunist. Era mult pus în
antagonism cu Brătienii. Era singura personalitate pașoptistă despre care se
vorbea ușor, pentru că toți ceilalți au fondat regimul așa-zis burghez, pe care
comuniștii l-au răsturnat la 11 iunie 1948, simbolic, pentru că în esență, ce
este comunismul, este confiscarea averilor. Or la 11 iunie 1948, și e bine ca
ascultătorii să facă o mare diferență între aceste două zile de 11 iunie, una
care pornește, pe care o sărbătorim astăzi, 11 iunie 1848, care pornește exact
așa, scrie aici: „respect către individ, respect către proprietate”. Sunt
primele cuvinte! În Proclamație. Or acest respect a fost încălcat prin
confiscările din 11 iunie, zise naționalizări, pentru că naționalizarea
înseamnă cu dreaptă despăgubire, asta înseamnă naționalizare, și astăzi avem
naționalizări. În toată lumea occidentală erau naționalizări și atunci, dar e
cu totul altceva confiscarea pe care o face Guvernul Groza în 1948, și cu totul
altceva la 11 iunie, când se spune respect către individ, către individ! –
apăruse securitatea o lună mai târziu, în august, și respect către proprietate.
Așa începe Proclamația de la Islaz. Așa
începe democrația românească. A durat exact 100 de ani. 11 iunie 1848, 11
iunie, dacă vrem, 1948, cântecul de lebădă, de fapt, era moartea democrației de
vreo câteva luni de zile.
I.V.:
Era 11 iunie 1848…
A.N.: Au făcut-o special!
Adrian Niculescu: „Ana Pauker se vedea în continuarea
directă a Anei Ipătescu”
I.V.:
Deci tu zici că a fost special tocmai pentru a duce în uitare acest moment de
la 11 iunie 1848.
A.N.:
Nu, ei doreau, atenție, e mai
subtilă și mai perversă chestiunea. Ei se doreau, cei de la 1948, niște
continuatori direcți ai Revoluției din 1848. E aberant. Dar așa se doreau. Ana Pauker se vedea în continuarea directă
a Anei Ipătescu, dacă e să spunem așa, metaforic. Problema este că ei aveau
nevoie să spună că sunt în continuitate în 1848, și vom vedea imediat cum se
traduce chestia asta, fiindcă în 1948 ei încă se declarau – și au sărbătorit
1848, într-un mod cam suprarealist, în 1948, la 100 de ani de la Revoluție, dar
vă dați seama, e la antipozi, confiscarea de respect către proprietate. Și să
constitui securitatea poporului la 30 august este la antipozii ideii de respect
către individ. Problema este că în perioada comunistă, tu nu ai făcut școala
atunci, sau poate ai început, dar nu ai făcut foarte mult.
I.V.:
Câțiva ani! Am prins…
A.N.: Ei, da, dar ca să faci istoria…
Adrian Niculescu, optimist? „Am aflat că nu ne-au pus pe masa Schengen, ceea ce este o tristețe. Vom
vedea când va fi președinția spaniolă, peste 6 luni. Sper acolo să se facă,
aici nu prea se aștepta nimeni, cu suedezii la Schengen”
I.V.:
Aveam 13 ani la Revoluție.
A.N.: Tocmai, aveai 13 ani. Pe la clasă, mă rog, se spunea
ceva și printr-a patra, la Istorie, îmi aduc aminte, se făcea o etapizare, iar
prima etapă, după 23 august, îmi aduc aminte învățătoarea, profesorii de
istorie, scriau: 23 august 1944, 11 iunie 1948. Etapa aceasta se numea,
țineți-vă bine domnilor, desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din România.
Operată de Partidul Comunist. Desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din
România! Genial! Încheiată cu confiscarea averilor la antipozii a ce spunem noi
aici, și cu constituirea securității poporului. Deci las să se judece. E cea
mai mare impostură pe care regimul comunist a operat-o, probabil, și a făcut-o
special. De altfel, în zilele alea se sărbătoarea și Adunarea de la Blaj, care
este importantă, dar totuși, cea mai importantă este ziua asta, 11 iunie, și
după terminarea unei slujbe șamd, oficiată de episcopul greco-catolic de acolo,
este arestat Episcopul greco-catolic, adică se întâmplau lucruri din acestea,
absolut supra-realiste, cu ocazia sărbătoririi lui 1848 în 1948. După cum știți, Revoluția de la 1848, și nu
am uitat întrebarea pe care mi-ați pus-o, are două componente. Una e componenta
națională, lupta națională, dar lupta națională nu era chiar o noutate
absolută, pentru că trebuie recunoscut, încă Regulamentele Organice fixau ca
scop suprem unirea. Deci ideea de unire, să spui ce spunea la 1848, în
programul său, Doleanțele Partidei Naționale din Moldova, Kogălniceanu – cheia
de boltă este unirea. Sigur, e foarte bine, dar nu era nimic revoluționar sau
subversiv, pentru că încă legislațiile precedente prevedeau asta, ba mai mult,
au făcut și primul pas. Primul pas e mai puțin cunoscut, e dispariția vămii
interne dintre Țara Românească și Moldova. Acesta e primul pas spre unire, cred
că vă dați seama. Noi am trăit integrarea europeană și știm ce a însemnat întâi
ridicare avizelor, apoi libertatea de mișcare și dispariția granițelor, și acum
avem problema Schengen, care va fi dispariția totală. Am aflat că nu ne-au pus
pe masa Schengen, ceea ce este o tristețe. Vom vedea când va fi președinția
spaniolă, peste 6 luni. Sper acolo să se facă, aici nu prea se aștepta nimeni,
cu suedezii la Schengen. Ei bine, dispariția vămii interne, Țara Românească și
Moldova, are loc la 1 ianuarie 1848. Suntem încă în regim regulamentar.
Revoluțiile încep în martie, aprilie, a fost greu, a fost anevoios drumul, dar
s-a dus la desființarea vămilor. Niște vămi… într-o amintire epistolară, Ion
Ghica-Alecsandri, ăsta spunea: „Noi acum mergem cu trenul, bem o cafea, am
ajuns deja la Ploiești, și mai stăm 6 ore și am ajuns la Iași, dar timpul e cam
la fel”. Se făceau vreo 8 ore București-Iași. „Ți-aduci aminte, frate Ioane Ghica, că noi făceam trei zile, numai la
granița de la Focșani, stăteam numai trei zile la trecere, fiindcă era în
funcție de ce voiau grănicerii și vameșii moldoveni, respectiv ai Țării
Românești, dacă aveau chef să ne controleze sau nu, și trebuia eventual să dăm
ceva mită să nu stăm 3 zile la granița asta de la Focșani?”. Cred că dă măsura
chestiunii. Deci primii pași către unire se fac deja înainte, prin regimul
regulamentar. Trebuie spus, oricât de paradoxal sună, rușii niciodată nu au
dezaprobat ideea de unire, din contră, au promovat-o. Unirea moldo-valahă,
asta încă de la proiectele din secolul XVIII, Ecaterina cea Mare, de la Kuciuk-Kainargi,
de la iubitul său, Contele Potemkin. Ei bine, Grigore Potemkin… Ideea
fundamentală este că asta este o
linie. Ideea națională. Ideea națională nu era atât de revoluționară și de
subversivă, cum v-am spus. Foarte subversivă era în schimb cealaltă componentă
a 48-ului, drepturile și libertățile cetățenești. Drepturile omului. Acolo sunt
noutăți absolute. Și m-ați întrebat ce
îmi place mie cel mai mult. Un
articol din Proclamație care este sublim! Un articol care spune, e articolul 8:
libertatea absolută a tiparului! Atât și nimic mai mult! Mai clar decât așa nu
există! Articolul 8, libertatea absolută a tiparului. E suficient pentru – e o
formulare, un enunț de nedepășit nici astăzi. Nici astăzi nu poți să faci un
enunț mai clar decât libertatea absolută a tiparului.
Despre libertăți în timpuri nedemocratice. Adrian
Niculescu: „A fost o situație cu bunicul meu, care a cântat o dată Deșteaptă-te, române! și a petrecut o
noapte la închisoare”
I.V.:
Cât a contat la 1848 elementul extern și cât, hai să zicem, factorul românesc,
această generație extraordinară a pașoptismului?
A.N.: A fost o sinergie și a fost, evident, ca și la Revoluția
de la 1989, factorul extern a fost foarte important. Dar exact cum spunea și
bietul Bălcescu, aceasta a fost ocazia, și nu cauza Revoluția. A fost ocazia și
nu cauza. Așa putem spune și noi în 1989. Deci ce vreau să subliniez este că
aspectul acesta, Drepturile Omului, libertățile civice, toate chestiunile
acestea din categoria libertăți-drepturi, asta era noutatea absolută, și vom
mai vedea aici câteva chestiuni extraordinare: abrogarea pedepsei cu moartea, abrogarea
pedepsei cu tortura, așezăminte penitenciare lângă om, din care omul să iasă
îmbunătățit și nu înrăit, asta este viața nenorocită a lui Bălcescu, fiindcă
textul e – toată lumea știe – l-a făcut Bălcescu, dar și-au dat consensul toți
cei din Frăția care devenise mai mult, dar nucleul inițial este Bălcescu,
Ghica, Tell. Elevii lui Mitică Filipescu, ca să fie foarte clar. Și cu
influențe și de la Câmpineanu, fără discuție. Ei bine, aici prevederile acestea
democratice, în 1948, s-a vorbit așa, cam in
toto de lucrurile acestea. Dar imediat după aceea nu s-a mai vorbit de
niciuna dintre cele două direcții ale ’48-ului. Fiindcă comunismul în vremea
aceea era așa-zis internaționalist, nu se mai vorbea nimic de valorile
naționale, puteai ajunge la închisoare – a fost o situație cu bunicul meu, care
a cântat o dată Deșteaptă-te, române!
și a petrecut o noapte la închisoare. Dacă nu ar fi avut nevoie fabrica la care
lucra de el, în 48, cred că ar fi rămas acolo. Componenta era de nepropus în
timpul regimului comunist, din motivele acestea, am putea spune mai degrabă
antinaționale, decât internaționale, măcar de ar fi fost cu adevărat
internaționaliste. Cealaltă componentă era și mai greu de explicat. Libertăți,
drepturi, libertatea absolută a tiparului în 1948? Abrogarea pedepsei cu
moartea care este reînființată de Lucrețiu Pătrășcanu, în codul său, tocmai în
anul 1948, puteai să vorbești despre așa ceva? Tortura care se practica în
1948, în închisori, prin noul regulament, care e adoptat la sfârșitul anilor
1949, regulamentul închisorilor. Deci este de neimaginat. Tocmai din cauza
asta, timp de cca 20 de ani, tăcerea absolută, Revoluția din ’48, după ce este
considerată desăvârșirea Revoluției Democrat-Burgheze din România nu se mai
numește nimic. Nici de componenta națională, nici de componenta
liberal-democrată, drepturile omului. Începe să se vorbească timid, 20 de ani
mai puțin, în 1968, și mai puternic în 1973, când Ceaușescu organizează la Blaj
– tocmai am fost acum pentru comemorarea a 75 de ani de la desființarea
Bisericii Unite, care e cea care aduce conștiința națională pentru poporul
român, doar atât, și s-a făcut o câmpie la Blaj – eu am fost exact acum 50 de
ani cu tatăl meu, care este lingvist, și care se interesa și se interesează, că
trăiește încă, de chestiunile acestea de limbă română, șamd. Timotei Cipariu…
Eu am fost la Blaj, exact în acel moment. Când Ceaușescu anunțase că vine și
făceau o mare esplanadă, care este și astăzi, Câmpia Libertății, vreau să o revăd acum la 50 de ani, atunci se lucra.
Se făceau niște statui. Ziua de 11 iunie a fost eclipsată oarecum după 1968 de
ziua, chipurile, de Adunarea de la Blaj, care comemora. Din când în când se mai
comemorează și astăzi 3-5 mai. Deci nu 11 iunie 1848, București, care e adevărata
victorie a Revoluției, ci 3-5 mai.
I.V.:
Când semna Bibescu Proclamația.
A.N.: Evident. 3-5 mai și avem guvern revoluționar, avem
practic prefigurarea României viitoare.
De ce sărbătorim la o dată eronată Ziua Tricolorului?
Aberația manualelor de istorie, dezvăluită de Adrian Niculescu: „A trecut în toate cărțile de istorie, că
acolo s-ar fi scandat „Noi vrem să ne unim cu țara!”
Niciodată!
În primul rând
că nu aveai cu ce țară să te unești. Acolo se aflau cu statut de refugiat cei
din Moldova. Revoluționarii: Kogălniceanu, Cuza, Vasile Mălinescu, Negri șamd.
Alecu Russo. Erau acolo. Să se unească cu țara de care fugiseră?”
I.V.:
Noi am vorbit de mai multe ori cumva în
marja Revoluției de la 1848, în siajul evenimentelor care au avut loc, tu spui,
de pildă, că sărbătorim la o dată eronată Tricolorul. Drapelul național este
sărbătorit în mod inexact. De ce spui asta?
A.N.: Da, spun asta, dar dați-mi voie să termin ideea cu 3-5
mai. Dar e o chestiune destul de complicată, complexă. Pe mine mă interesează
să înțeleagă publicul, ziua aceasta pe care Ceaușescu o exalta foarte mult, de
3-5 mai, respectiv 15-17 mai, stil vechi-stil nou, 1848, acolo, eu sunt martor,
aveam nici măcar 13 ani împliniți. Eram cu tatăl meu acolo și am văzut că se
pregătea această Câmpie a libertății, se făceau niște sculpturi, și mai ales am
văzut cu mare dramatism, în sediul Episcopiei greco-catolice, care este mica
Roma a României, era un CAP. Care exact în momentele acelea primea niște cărți
și aduceau niște cărți pentru că voiau să reconstituie, repet, venea Ceaușescu
peste vreo două săptămâni. Asta se întâmpla în primăvara lui mai, 1973. Venea
Ceaușescu acolo și recupera partea națională și CAP-ul ăla, deci eram acolo…
îmi aduc aminte, era o masă, întinsă, cu cărți care erau aduse de te miri unde,
care fuseseră la marea bibliotecă, acolo este Școala Ardeleană și în sensul de
edificiu, și în sensul cultural. În 1754
se înființează școlile de la Blaj. Acolo era o bibliotecă celebră, de asta e
mica Romă a românilor, cum zicea bietul Eminescu. Și acolo au adus, era CAP,
deci totul a fost dispersat după desființarea bisericii unite acum 75 de ani
exact, și acum aduceau niște cărți vechi, deci îmi aduc aminte, tatăl meu le
răsfoia, fiindcă erau puse pe masă, trebuiau să fie în fața noastră, trebuiau
să fie în rafturi. Înțelegeți? E o amintire a mea de la 12 ani și jumătate. Ei
bine, nu o să uit niciodată cum arăta absolut gol, acolo, în locurile acelea
unde fusese biblioteca, și acum încercau să încropească ceva de ochii lui
Ceaușescu. Eh, acolo, la Câmpia libertății, a fost un loc indiscutabil
important, dar acesta a fost un loc exaltat de Ceaușescu. Și nu s-a vorbit
nimic de componenta din nou, Drepturile Omului, chestiunile acestea…
adevăratul primat al Revoluției din 1848 este partea de drepturi și libertăți
cetățenești. Nu se vorbea nimic altceva. Acum putem să mai discutăm niște
aspecte, de exemplu, acolo s-a răspândit o aberație care până acum, a trecut în
toate cărțile de istorie, că acolo s-ar fi scandat „Noi vrem să ne unim cu
țara!”
Niciodată!
În primul rând că nu aveai cu ce țară să te unești. Acolo se aflau
cu statut de refugiat cei din Moldova. Revoluționarii: Kogălniceanu, Cuza,
Vasile Mălinescu, Negri șamd. Alecu Russo. Erau acolo. Să se unească cu țara de
care fugiseră? Era cam
aberant, vă dați seama.
Adrian Niculescu despre textul scrisorii așa-zisei uniri:
„,Există găuri pe scrisoarea aceea, și e
bine să se știe lucrurile acestea, există niște găuri datorate lumânărilor
arse, cerii șamd. „Noi, gaură, vrem să ne unim cu țara, gaură.” Deci sunt două
găuri. Ce era acolo?”
A.N.: În același timp, la București, era Gheorghe Bibescu, cel
care nu semnase încă Constituția, dacă era după 11 iunie poate ar fi fost o
idee. Dar eram în mai. Deci nu aveai cu cine să te unești. Din fericire, un
istoric important, profesorul Ion Bolovan, membru al Academiei Române, a
descoperit rădăcina problemei. E o
scrisoare făcută de un domn către părinții săi. Am fost acolo, și am scandat:
noi, există găuri pe scrisoarea aceea, și e bine să se știe lucrurile acestea,
există niște găuri datorate lumânărilor arse, cerii șamd. „Noi, gaură, vrem să
ne unim cu țara, gaură.” Deci sunt două găuri. Ce era acolo? Noi NU, după toate
probabilitățile, vrem să ne unim cu țara ungurească. Ei nu voiau să se unească
cu țara ungurească. Nu era vorba să ne unim cu țara. Era absurd, la 3-5 mai. În
schimb, asta era la ordinea zilei. Kosuth voia să îi unească forțat cu țara
ungurească. Iată o chestie care ar trebui pusă în discuție.
I.V.:
Spune-mi de ce crezi că sărbătorim Ziua Tricolorului in mod inexact?
A.N.: Ziua Tricolorului a fost tot o idee a mea. Mă întorsesem
de curând din Italia, nu era un an de când mă întorsesem, în 1996. În Italia,
în 1997, au sărbătorit 200 de ani de la propriul lor tricolor. Pe care i-l
dăduse Napoleon, în orașul Reggio Emilia, până astăzi orașul tricolorului. Când
au fost 200 de ani, în 1997, în Italia, s-a instituit o sărbătoare, Ziua
Tricolorului, și m-am gândit și eu un an mai târziu, în 1998, și am făcut un
proiect, profesorul Eugen Simion a văzut
proiectul acesta al meu de sărbătorire, foarte articulat, care a apărut în nr.
1, în primele zile ale lui ianuarie 1998, în Revista 22. I s-a părut interesant, m-a pus secretarul comisiei de
care vă spuneam, de sărbătorirea ’48-ului. Eu am propus ziua de 24 februarie,
și am reușit lucrul acesta. 24 februarie e momentul când tricolorul a fost
pentru prima dată arătat, expus, la Paris, nu la București. Chiar Ion Ghica
povestește, exista un drapel, nu era ceva tradițional, sunt unii care spun că
din cauză că sunt frescele de la Voroneț, icoanele din secolul XII, nicio
legătură. Pe icoane găsim toate culorile astea, inclusiv roșu, galben și
albastru, și la Voroneț găsim albastru de Voroneț, nicio legătură cu așa ceva.
Are legătură doar cu faptul, modest, că turcii, mă rog, după Regulamentele
Organice introduseseră un drapel galben-roșu pentru Țara Românească, și
galben-albastru pentru Moldova. Pur și simplu. Și, spune Ion Ghica, românii
le-au lipit, galbenul era comun, și a ieșit roșu, galben și albastru. Asta e
explicația clară a tricolorului, povestită de un protagonist pentru care am cel
mai mare respect. Ion Ghica. Ei bine, acest drapel a fost arătat în zilele de
Revoluție, pentru că românii au participat, știm bine, că Bălcescu a și spus,
îi scria lui Alecsandri, toată viața o să mă pizmuiești pentru asta, o să mă
invidiezi, pentru că eu am trăit momentele acelea și am smuls din tronul lui
Ludovic Filip, pentru că reformele democrate ale lui Filip de Orleans nu au
fost atât de îndrăznețe, dar au deschis calea democratizării Franței. Și trimite
o bucată din tronul din 1848, din februarie. Steagul a fost arătat din
februarie, și atunci eu am arătat, găsind un text, nu este un merit mare al
meu, într-o carte publicată, e meritul lui Ion Breazu, un istoric literar din
anii ’30, care a descoperit într-un text al lui Jules Michelet, o chestie
foarte clară, a apărut Brătianu, Bratiano, e vorba de Dumitru, nu de Ion, avec
le drapeau roumain, a apărut în piață, la Hotel du Ville, în 24 spre 25, în
februarie, când se sărbătorea victoria revoluției de la 48, în Franța. A venit
cu aceste chestii, steagul e arătat acolo, și atunci, dat fiind că era și
textul acesta, eu am propus guvernului Ciorbea, nu personal, ci prin
intermediul unui ministru. Am o amintire bună despre el, se numea Sorin Bottez,
el m-a introdus, a zis „Gata, facem chestia asta”, și în câteva zile, pe 3
februarie, știu că ne uitam din Palatul Victoria, ningea cu niște fulgi groși,
groși, groși, până în ziua de 24 februarie, sunt strict 19 zile. Am reușit să
facem un timbru, timbrul tricolorului, și ziua aceasta a fost sărbătorită, grad
super zero, Președintele Constantinescu, tot corpul diplomatic. Ce era în capul
meu? În capul meu era, pe de o parte să onorăm Tricolorul, ziua de apariție,
dar mai era ceva, Revoluția Română e ultima
în ordine cronologică, dar este. Suntem în ultimul vagon, dar suntem în
vagon. E deja un mare merit. A fi avut revoluție din 1848, noi suntem singura
țară de tradiție bizantin-ortodoxă care a avut un ’48 și de aia e important să
îl amintim. Nici Bulgaria, nici Rusia, nici Serbia, nu au avut așa ceva, nici
măcar Polonia. Avusese un ’30 glorios, dar ’48 nu au reușit să îl facă, din
cauza rușilor șamd. Ei bine, noi am avut acest moment. Ei bine, încă o dată,
acest simbolic moment era ultimul totuși, 11 iunie, și atunci începeau
sărbătorile și riscau ca Revoluția Română să nu mai fie amintită decât eventual
la nivel românesc. Tocmai pentru că a fost convocat corpul diplomatic, la Arcul
de Triumf, s-a făcut un imens steag al României, cel mai mare. Ironia sorții a
fost că l-a făcut un domn, Anton Niculescu, care era de la UDMR. El a avut ca
ordin, era secretar de stat, să facă acest mare steag. Îl chema și Niculescu,
ca pe mine, nu avem nicio legătură de rudenie. El era de mamă maghiară și era
un important, cred că l-ai cunoscut și tu, un important activist UDMR. El a
făcut cel mai mare steag românesc și a fost pus pe tot Arcul de Triumf. Era și
o zi frumoasă, deci am marcat și am vrut să marcăm un moment românesc, la
începutul seriilor de aniversări, comemorări ale Revoluției din 1848. Să nu
uităm că în februarie a fost Parisul, fusese în ianuarie Palermo, pe 13 martie
Viena, 15 martie Budapesta, 11 martie erau Praga și Berlinul, deci toată
Europa, Veneția a fost pe ziua de 16, când s-a aflat de Viena, pe 13, când au
venit vapoarele și au adus informația că la Viena e guvern democratic și
Metternich, după 32 de ani a fost măturat, Milano, 18. Toate țările europene
aniversează momentul acesta, minus noi.
Adrian Niculescu: „Data Zilei Tricolorului a fost
hotărâtă stupid și neistoric, Pruteanu nu a avut niciun fundament”
I.V.:
Care e chestiunea cu drapelul, cum s-a ajuns în iunie?
A.N.: Așa, în stil românesc, birocratic, parlamentar. Fiindcă
s-a trecut printr-o comisie, acolo era numai George Pruteanu, care era prieten
cu mine, eu în dimineața aia plecam în Italia la regretatul profesor Papahagi,
directorul Academiei di Romania, care m-a invitat să vorbesc tocmai despre 48.
Mă cheamă, am găsit pe repondeur, după două săptămâni, mă chemase bietul
Pruteanu, a zis: „Domnule, se discută chestia asta, dar este aberant, dar vor
să pună pe ziua de, țineți-vă bine, ziua de 14 ar fi fost corectă și de asta e
ceva important. Sigur, 24 avea valența asta și pentru momentul acela era foarte
important, să marcăm un moment românesc, înainte de asta însă trebuie să onorăm
o istorie. Că s-a întâmplat pe 24 februarie. Prima expoziție publică a
tricolorului. Însă e corect și 14 iunie, fiindcă 14 iunie a fost legiferat
decretul nr. 1 al guvernului provizoriu al revoluției, după ce abdicase și
plecase în exil, pentru că făcuse presiuni asupra lui, Consulatul Rusesc,
Bibescu, care semnase însă Proclamația de la Islaz. Ei bine, data a fost hotărâtă în mod stupid și neistoric, și Pruteanu
nu a avut niciun fundament, aștepta de la mine să îi dau niște argumente pentru
contestarea acestei chestii, actualizat. Așa cum nu se face. Actualizarea
înseamnă 12 zile diferență.
I.V.:
26.
A.N.: 26! Nu se face nicio actualizare. 24 ianuarie nu
sărbătorim pe 8 februarie. Datele importante, Oituz, Mărășești, totul… e un
principiu istoric. Se sărbătorește, se aniversează… intrarea României în
război, ziua de Sf. Maria, 15 august 1916.
România paradoxurilor: Ziua Tricolorului, aniversată, de
fapt, de ziua cedării Basarabiei
I.V.:
Și ce e pe 26 iunie?
A.N.: Eh, aici e problema. Au pus pe 26 iunie, în care iarăși
demonstrează miopie, și acum, vom avea pe 26 iunie Ziua Tricolorului. Sperăm să
fie ultima dată, fiindcă ea trebuie să fie comasată cu sărbătorirea pe care tu
ai obținut-o în Parlament, adică cu ziua asta, de 11 iunie. 11 iunie este,
scuzați-mi trimiterea oarecum frivolă, Nescafe Brasero. 3 în 1. Ziua
Proclamației de la Islaz, Ziua Victoriei Revoluției, 11 iunie, și Ziua
Drapelului Național, 14 iunie. Da? Ei bine, ziua de 26 e o zi la care nimeni nu
s-a gândit. Și aici e viitoarea ta funcție în Parlament, uite, printre altele,
sarcină, datorie, să mutăm ziua asta de 26, aleasă cu picioarele și în
ignoranță maximă a principiilor istorice, ziua de 26 să o mutăm pe 11, fiindcă
dacă e să poarte un nume, dacă e, „Să se numească Eminescu”, spune, la un
moment dat, Marin Sorescu. 11 iunie mai păstrează încă vechea stradă, 11 iunie,
pe care unii o mai confundă și astăzi, e ultima legătură cu cuvântul 11 iunie
care a continuat timp de 170 de ani.
I.V.
E și un moment nefericit istoric.
A.N.: Asta este, e un moment nefericit, la care ar fi trebuit
să se gândească legiuitorul din 1998, e vorba de ultimatumul cu Basarabia.
Cedarea Basarabiei în 1940. Or aici cred că tot pe model italian se poate face
ceva cât se poate de inteligent, de posibil, care rimează cu istoria noastră.
26 e ziua cedării Basarabiei. Mutarea sărbătorii din 26 pe 11 iunie, care să
fie Ziua Tricolorului, a Victoriei Revoluției de la 1848 și a democrației
românești, Proclamația de la Islaz, ar putea să fie un lucru absolut normal, de
ce? Fiindcă 26, și asta te rog și acum, public, în fața ascultătorilor noștri,
să încerci să o acreditezi, să fie declarată ziua amputării teritoriale a
Basarabiei, pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în 1940, prin
ultimatumul lui Stalin, din ziua de 26, iată.
Provocarea lui Adrian Niculescu: „Să avem o sărbătoare 3
în 1, Nescafe Brasero”
I.V.:
Nu prea avem ce sărbători pe 26, de fapt.
A.N.: Nu sărbătorim, comemorăm o dată nefastă. Or asta se
întâmplă în Italia, nu de mult, iarăși, de curând, din 2005, Italia are o
sărbătoare, o comemorare tristă, amputările teritoriale din Estul Italiei,
Triestul tăiat, regiunea amputată total, Gorizia, oraș tăiat în două până
astăzi, Nova Gorizia, la Iugoslavia, deci amputările teritoriale iau ziua de 10
februarie. Am putea face și noi o zi din asta, și în felul acesta scăpăm
elegant de ziua de 26, nu scăpăm de ea, dar îi dăm adevărata sa valență. Este
tragica zi a pierderii Basarabiei. Tot
poporul român îngenunchease. Am văzut imagini din 1940, sunt imagini colosale,
trei minute s-a stat în genunchi când s-a pierdut Basarabia. E ceva emoționant.
Ei bine, asta ar fi o soluție frumoasă, deci mutarea zilei Tricolorului pe o zi
normală, 14 iunie, pe stilul vechi, cum s-a petrecut, să avem o sărbătoare 3 în
1, Nescafe Brasero, și să avem și ziua aceasta, de 26, comemorarea cedării
Basarabiei.
Adrian Niculescu: „Mă supără tot felul de incultisme”
I.V.:
Am înțeles. Prietenii tăi știu foarte bine că timpul trece repede cu tine, mai
ales când discutăm istorie. Dar nu pot să nu te întreb, pe finalul conversației
noastre, fiindcă l-ai pomenit pe dl. Prof. Alexandru Niculescu, unul dintre
marii lingviști ai noștri, am avut-o invitată pe mama ta, pe doamna profesoară
Florica Dimitrescu, doi mari lingviști ai noștri, cum ai ajuns tu să faci
istorie și nu ți-au transmis pasiunea asta pentru limba română? Cum ai ajuns la
istorie?
A.N.: Sensibilitate pentru limba română știi bine că am. Mă
supără tot felul de agramatisme și incultisme care se practică în limba română.
Dar, mai nou, acum, de exemplu, nu se mai articulează Bruxelles-ul, ci se spune
Bruxelles a dorit să. Berlin a dorit să. E ridicol. În ultimii ani se vorbește
așa, și foarte multe altele, nu intru în amănunt. Tatăl meu mai ales, care are
o viziune mai largă asupra istoriei limbii române, e un istoric al limbii
române, are 95 de ani acum.
I.V.:
Mulți înainte!
A.N.: E foarte pasionat! Mulțumesc, să sperăm. E foarte
interesat de tot ce e fenomenul istoric. Recent a publicat, acum 4 ani, o carte
importantă, bine primită, cu istoria, dacă vreți, creștinismului românesc, dar privită sub
acest unghi, al lingvistului, care nu poate eluda istoria. El mi-a deschis
gustul pentru istorie, și recunosc, și învățătoarea mea, în timp ce eram în
clasa a III-a, clasa a IV-a, când am început să facem istoria, și apoi
profesoara mea, soția regretatului profesor Radu Florescu, doamna Gloria
Ceacalopol, în casă, mai ales cu tata, erau foarte multe discuții. Și astăzi.
Mai ales probleme de istorie ecleziastică, de biserica unită, de reformă –
reformă ne-a dat limba română, în biserică, și biserica greco-catolică a
continuat, a luat-o din mers, și ne-a dat conștiința istorică românească, pe
care Gheorghe Lazăr a adus-o și a plantat-o la București. Iată, un fir roșu,
simplu, așa, și am intrat pe autostrada aceea, de la Heliade Rădulescu înainte,
că tot trebuie să vorbim bine și de Heliade…
România, țara în care la fiecare 13-15 ani s-a făcut o
revizuire constituțională
I.V.:
Vorbești cu un dâmbovițean.
A.N.: Da, autostrada… era puțin cleptoman istoric, și nu
numai, totuși are merite incontestabile. Era cel mai important om de cultură de
pe piața Bucureștiului. Trecerea lui, și aici mă apropii de ce voiam să spun.
El a trecut foarte brusc și la sfârșitul lunii aprilie, în 48, s-a săturat să
fie un om al regimului regulamentar. De altfel și Kiseleff, când a început
Revoluția, i-a spus țarului: „Atenție, ascultă-l, pentru că e importantă
trecerea lui; a sărit pârleazul, în partea Revoluției, atenție, dacă până și
Heliade a trecut la Revoluție”, îi spune Kiseleff țarului, care era dușmanul
principal al Revoluției. Ei bine, el a scris un articol și pentru asta i-au
închis ziarul, Curierul Românesc,
după fix 20 de ani de existență, fiindcă a scris un articol foarte modest,
timid. Nu îmi place represiunea, nu îmi place răzmerița, dar nu îmi place nici
represiunea. Pentru asta Bibescu, care sufla și în iaurt, i-a închis ziarul.
Atunci el s-a radicalizat, s-a dus să bată la ușa din strada Golescu, nu
întâmplător, în care era casa lui Nicolae Golescu, în care se reuneau tinerii
care aveau să facă Revoluția, ăia de la Frăția. Și atunci se duce și bate la
ei: „O, domnule profesor!” Erau foarte bucuroși că a venit domnul profesor la
ei, dar ei știau că domnul profesor e cu regimul, că făcea Monitorul Oficial. A
zis gata, m-am săturat, m-am radicalizat, mă autodetonez, vreau să vin aici, să
fac, bineînțeles, nu avea nimeni idei de detonare, dar vreau să scriu ceva
tare, să îl distrug pe Bibescu. La care cei din comitet au zis: „Da, domnule
profesor, avea 46 de ani, față de niște tipi de 22, 24, 25 de ani, dar știți că
deja prietenul nostru, Nicolae Bălcescu, în asentimentul tuturor a redactat
deja un text, Proclamația de la Islaz.” Viitoarea proclamație care se va citi
la Islaz. Atunci Heliade nu a fost foarte mulțumit de chestia asta. Ce rol o să
am eu? „Păi, domnule profesor, vă găsim noi un rol. Rolul ar fi să comentați
dvs. cu arcul, dvs, cu știința dvs., punctele acestea 22” și iată ce a ieșit,
această lungă, foarte lungă, nepermis de lungă, repet, acesta era un afiș care
trebuia pus pe zidurile Bucureștiului, atenție, el avea și o tipografie, e
foarte interesant. El avea o tipografie, și atunci au zis: „Domnule
profesor, luați ideile de aici și
povestiți-le pe îndelete.” Eh, el a făcut ceva care poate fi numit și o peltea
lungă, dar vă spun că sunt și niște nestemate acolo. De exemplu, ideea, care nu
este în Proclamație, revizuirii constituționale. E un fel de punct 23, imediat
după… din punct de vedere grafic, el s-a cam răzbunat pe Bălcescu, nu poți să
începi așa, aici, și apoi aici. Să se facă ceva frumos, central, chenar, nu…
a pus, ca la grămadă, el nu era mulțumit că Bălcescu făcuse asta, dar a fost o
formă a lui de răzbunare. Dar a băgat o idee interesantă, cum să facă poporul
român ca să nu să se mai afle în nenorocita noastră condiție de acum, să cerem
drepturile cu mâna armată. Revizuire constituțională. La fiecare 15 ani, spune
el. Ionuț, în România, ai trăit-o și tu, la fiecare 13 ani s-a făcut o
revizuire constituțională, pe bună dreptate, în 2003, dar ideea de revizuire o
dată la 15 ani este colosală, fiindcă în general un legiuitor are ideea că dă o
chestie care… rămâne etern! Ei bine, nu, este ideea că se poate revizui la 15
ani și face, în spiritul epocii, scrie aici Heliade Rădulescu.
I.V.:
Deci tatăl tău ți-a insuflat pasiunea aceasta pentru istorie.
A.N.: Da.
I.V.:
Mulțumesc mult pentru participarea la emisiune.
A.N.: Ultima idee.
I.V.:
Ultimul cuvânt o să îl ai tu. Îți mulțumesc pentru prezență, pentru sprijinul
în adoptarea acestei legi importante.
A.N.: Tu ai sprijinit cel mai mult, că tu ai făcut-o, eu am
avut ideea.
Adrian Niculescu către Ionuț Vulpescu: „Iată că acum putem și grație ție avem, în
sfârșit, ziua aceasta după 175 de ani, sărbătorim și noi ca toate celelalte
popoare europene, victoria revoluției de la 1848 dar și democrația românească,
și în curând, cred, și tricolorul, la pachet”
I.V.:
Ultimul cuvânt e al tău. Te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor
care urmăresc podcastul Avangarda, cu
Ionuț Vulpescu, astăzi, de 11 iunie 2023.
A.N.: Să ne bucurăm că noi sărbătorim pentru prima dată,
pentru că, repet, toate țările europene, Austria, Italia, Ungaria, nu mai
vorbim, 15 martie. Noi nu dădeam dreptul ungurilor să sărbătorească 11 iunie al
lor, care e 15 martie, dar noi nu ne sărbătoream și nu ne cinsteam propria
noastră istorie, 15 martie al nostru, care e 11 iunie. Voiam să spun un singur lucru, iată ideile republicane. Domn ales,
căutat în toate straturile țării, societății, domn ales pe 5 ani. Asta e
Republica, acesta e învățământul bietului Mitică Filipescu, primul republican
român. Ideea de republică trebuie luată din Proclamația de la Islaz. De asta
spun, și cine o citește, ar trebui să își dea seama. În România, în 1998
aproape că era necunoscută Proclamația. Președintele Constantinescu s-a plâns
că nu găsea Proclamația pe undeva. Proclamația de la Islaz trebuia să fie ca
Declarația Universală a Drepturilor Omului în Franța, pe care o găsești în
orice clasă de școală, sub formă de carte poștală sau de tatuaj, în toate
formele. La noi era aproape un document clandestin. Păi de ce? Fiindcă în
timpul regimului comunist valorile acestea erau de nepronunțat. Aici se spunea
doar de împroprietărirea țăranilor fără despăgubire, se rezuma, așa, nu se
spunea desființarea pedepsei cu moartea, emanciparea evreilor, care înseamnă
toate minoritățile și orice alt compatriot de alte idei, toate ideile acestea
liberal-democratice cuprinse aici cu vârf și cu îndesat erau eludate pentru că
sub regimul comunist nu se putea vorbi despre lucrurile acestea. Iată că acum
putem și grație ție avem, în sfârșit, ziua aceasta după 175 de ani, sărbătorim
și noi ca toate celelalte popoare europene, victoria revoluției de la 1848 dar
și democrația românească, și în curând, cred, și tricolorul, la pachet, ca să
spun așa, folosind un termen modern cam abuzat.
I.V.:
Mulțumesc mult, Adrian, pentru această lecție de istorie, pe duminica viitoare!
A.N.: Și eu vă mulțumesc foarte mult!
Organizarea spațiului de lucru reprezintă unul dintre factorii determinanți ai productivității și siguranței în orice mediu profesional. De la ateliere industriale și fabrici, până la centre logistice și săli de sport corporative, ordinea și modul de depozitare a echipamentelor influențează direct eficiența angajaților și atmosfera generală de lucru. În acest context, vestiarele metalice s-au impus ca o soluție practică și durabilă pentru gestionarea uniformelor, echipamentelor personale și uneltelor de lucru.
Vestiarele metalice nu doar că oferă spațiu de depozitare, dar contribuie la reducerea dezordinii, la creșterea productivității și la crearea unui mediu de lucru mai sigur și mai curat. Articolul de față analizează impactul lor asupra organizării muncii și modul în care acestea transformă spațiile profesionale.
Reducerea dezordinii și a distragerilor
Unul dintre cele mai evidente efecte ale vestiarelor metalice este capacitatea lor de a reduce dezordinea. În lipsa unui sistem de depozitare bine structurat, uniformele, echipamentele și obiectele personale ajung să fie lăsate pe scaune, bănci sau pe jos, creând un spațiu aglomerat și neplăcut vizual. Această dezordine nu doar că afectează aspectul general al încăperii, dar generează și distrageri care pot reduce concentrarea angajaților.
Vestiarele metalice permit fiecărui angajat să aibă propriul spațiu clar delimitat, în care își poate depozita hainele de lucru, încălțămintea sau accesoriile personale. Sertarele și rafturile integrate facilitează separarea obiectelor pe categorii, iar ușile închise împiedică răspândirea vizuală a echipamentelor. În practică, acest lucru reduce timpul petrecut în căutarea obiectelor și minimizează distragerile, permițând angajaților să se concentreze pe sarcinile esențiale.
De asemenea, ordinea vizuală creată de vestiarele metalice are un impact psihologic pozitiv. Spațiile bine organizate induc o senzație de control și profesionalism, ceea ce poate încuraja angajații să mențină disciplina și să adopte comportamente mai eficiente în desfășurarea activităților lor.
Creșterea productivității angajaților
Productivitatea angajaților este strâns legată de eficiența modului în care aceștia accesează și depozitează echipamentele necesare muncii lor. Fiecare minut pierdut în căutarea uniformei sau a uneltei potrivite reprezintă timp în care activitatea productivă este suspendată. Vestiarele metalice contribuie semnificativ la reducerea acestei pierderi de timp, oferind un sistem de organizare clar și rapid.
Sertarele etichetate și spațiile dedicate pentru fiecare tip de echipament permit angajaților să găsească totul imediat. Aceasta reduce frustrările și crește satisfacția profesională, iar studiile au demonstrat că un mediu de lucru organizat stimulează implicarea și eficiența personalului.
În plus, angajații sunt mai motivați să respecte procedurile de depozitare și igienă atunci când spațiul le oferă soluții practice. Vestiarele metalice facilitează acest comportament, contribuind la crearea unui flux de lucru coerent și la reducerea timpilor morți în activitățile zilnice.
Un spațiu de lucru mai curat și sigur
Siguranța și igiena sunt două componente fundamentale ale unui mediu profesional eficient. Dezordinea și echipamentele lăsate la întâmplare pot genera accidente, precum alunecări, împiedicări sau căderi de obiecte. Vestiarele metalice ajută la prevenirea acestor riscuri, deoarece permit depozitarea uniformelor, încălțămintei și echipamentului voluminos într-un mod ordonat și securizat.
Mai mult, metalul este un material ușor de curățat și rezistent la uzură. Suprafețele vestiarelor pot fi dezinfectate rapid, iar structura solidă previne deteriorările cauzate de utilizarea zilnică intensă. Prin urmare, un spațiu echipat cu vestiare metalice rămâne curat și igienic, reducând riscul contaminării sau al accidentelor de muncă.
Vestiarele metalice contribuie, de asemenea, la protecția obiectelor personale ale angajaților. Sistemele de încuietori robuste previn furtul sau accesul neautorizat, creând un mediu sigur în care personalul se poate concentra pe activitatea lor fără grija bunurilor personale.
Concluzie
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii este evident și multidimensional. Ele reduc dezordinea și distragerile, permit creșterea productivității prin acces rapid la echipamente și contribuie la menținerea unui spațiu de lucru curat și sigur. Prin combinarea durabilității, funcționalității și securității, aceste vestiare devin un element esențial al oricărui mediu profesional, fie el industrial, sportiv sau logistic.
Investiția într-un vestiar metalic nu este doar o alegere practică, ci și strategică. Ea sprijină disciplina organizațională, eficiența personalului și crearea unei atmosfere profesionale, contribuind semnificativ la succesul și siguranța activităților desfășurate.
În ultimii ani, programele de reabilitare termică au devenit o prioritate atât pentru clădirile rezidențiale, cât și pentru instituții publice sau spații comerciale. Creșterea costurilor la energie, dorința de confort sporit și preocupările legate de eficiența energetică fac ca investițiile în termoizolație să fie mai importante ca oricând. Deși cei mai mulți asociază reabilitarea termică în primul rând cu polistirenul de pe fațadă, în realitate tâmplăria PVC joacă un rol central în performanța energetică a unei clădiri.
Ferestrele sunt punctele cele mai vulnerabile ale anvelopei: prin ele se pierd cantități mari de căldură, se creează punți termice, apare condensul, iar confortul interior se schimbă semnificativ în funcție de calitatea lor. Totodată, ferestrele sunt primele care intră în contact direct cu radiația solară, cu diferențele mari de temperatură și cu factorii de mediu, ceea ce le face esențiale în orice proiect de reabilitare.
Un proces de modernizare energetică eficient nu înseamnă doar izolarea pereților, ci îmbinarea corectă a tuturor elementelor – iar fereastra din PVC este una dintre primele decizii care trebuie luate.
Coordonarea montajului cu anveloparea clădirii (termosistemul)
Una dintre cele mai frecvente greșeli în proiectele de reabilitare este lipsa coordonării dintre echipa care montează ferestrele și echipa responsabilă de termosistemul clădirii. De multe ori, tâmplăria se schimbă înainte sau după anvelopare fără a se ține cont de poziția corectă în stratul termoizolant.
Ideal, fereastra trebuie inclusă în planul de izolare al pereților, nu lăsată „în spate” față de termosistem. Astfel se obține:
- Reducerea pierderilor de căldură prin perimetru;
- Eliminarea diferențelor de temperatură în jurul ferestrei;
- Creșterea confortului interior;
- Prevenirea condensului pe margini.
Pentru clădirile reabilitate corect, fereastra se montează în zona termoizolației, nu în zidul rece. Această poziționare poate necesita console speciale sau spumă cu dilatare controlată, dar rezultatul este una dintre cele mai eficiente măsuri de creștere a eficienței energetice.
Evitarea punților termice la îmbinarea cu zidul
O altă problemă des întâlnită în reabilitare o reprezintă punțile termice din jurul ferestrei. Acestea apar atunci când zona de contact între profilul PVC și zidărie nu este corect izolată sau este izolată doar cu spumă poliuretanică, fără etanșare suplimentară. Spuma este necesară, dar nu este suficientă pentru a asigura etanșare la aer și vapori.
Pentru o tâmplărie performantă, îmbinarea trebuie realizată cu:
- Benzi de etanșare hidro și termoizolante (interior și exterior);
- Spumă poliuretanică cu celulă închisă, adaptată pentru eficiență energetică;
- Profile de colț și glafuri corect montate, care să evite pierderile locale de căldură.
Dacă acest detaliu este ignorat, pe lângă pierderile de energie, pot apărea probleme suplimentare: condens, mucegai, miros de umezeală sau deformarea finisajelor în jurul ferestrei. Investiția într-o fereastră performantă poate fi inutilă dacă montajul nu este tratat ca parte a termoizolației clădirii.
Măsurarea performanței înainte și după schimbare
O reabilitare corectă are la bază nu doar intuiție sau recomandări, ci date măsurabile. Tâmplăria PVC performantă nu ar trebui aleasă doar după preț, ci după specificații și rezultate testabile. Pentru clădirile mari sau pentru proiectele cu finanțare publică, măsurătorile sunt obligatorii, dar ele ar trebui utilizate și la nivel rezidențial.
Evaluarea performanței se poate face prin:
- Termografie, care evidențiază pierderile de căldură înainte și după montaj;
- Testul blower-door, care indică etanșeitatea clădirii;
- Analiza coeficienților ferestrelor: Uf (profil), Ug (geam), Uw (fereastră completă).
După montaj, aceste măsurători nu sunt doar confirmări tehnice, ci pot demonstra eficiența lucrărilor și pot oferi garanția unei investiții corecte. De exemplu, o fereastră PVC cu geam triplu poate reduce pierderile de energie chiar cu 40–60% în comparație cu tâmplăria veche din lemn sau aluminiu neizolat.
Concluzie
Reabilitarea termică a unei clădiri nu înseamnă doar lipirea unui strat de polistiren pe fațadă. Fereastra joacă un rol central în performanța energetică, confortul interior și durabilitatea lucrării. Tâmplăria PVC, datorită eficienței termoizolante, etanșeității crescute și raportului excelent calitate–cost, este una dintre cele mai inteligente investiții dintr-un astfel de proiect.
Totuși, performanța ei depinde în mod direct de modul în care este integrată în anvelopa clădirii. Montajul corect, eliminarea punților termice și verificarea rezultatelor prin măsurători sunt elemente care transformă o simplă lucrare într-o reabilitare energetică reală. În final, succesul proiectului nu stă doar în materiale, ci în modul în care acestea lucrează împreună, creând o clădire eficientă, confortabilă și pregătită pentru viitor.
Glafurile interioare din PVC reprezintă unul dintre acele elemente aparent mărunte, dar extrem de importante pentru aspectul final al unei ferestre. Ele completează vizual tâmplăria, ascund marginile zidului și creează un spațiu util în apropierea geamului. Deși adesea lăsat la urmă în procesul de amenajare, glaful interior are un rol atât estetic, cât și funcțional, iar una dintre caracteristicile sale esențiale este adâncimea.
Adâncimea unui glaf nu se rezumă doar la cât „iese” în afara peretelui, ci influențează felul în care circulă aerul cald de la calorifer, modul în care lumina pătrunde în încăpere, dar și posibilitățile de decorare a ferestrei. Un glaf prea scurt poate arăta neproporționat, iar unul prea adânc poate crea probleme de circulație a aerului și poate favoriza apariția condensului pe geam. De aceea, este esențial ca alegerea adâncimii glafului să fie adaptată atât ferestrei, cât și spațiului în care este instalat.
Regula de bază – Cât ar trebui să iasă glaful în afara peretelui?
O regulă simplă, dar importantă, spune că glaful ar trebui să depășească peretele cu aproximativ 3–5 cm, în funcție de grosimea zidului și de designul interior. Această depășire permite o protecție eficientă a tencuielii și creează o linie vizuală armonioasă în jurul ferestrei. Totuși, există situații în care se optează pentru glafuri semnificativ mai adânci, fie din rațiuni estetice, fie pentru a obține un spațiu suplimentar utilizabil.
Un glaf prea scurt poate părea „tăiat”, lăsând impresia unei finisări incomplete, în timp ce unul exagerat de lung poate deveni incomod în utilizare sau poate obtura curgerea eficientă a aerului cald din calorifer spre fereastră. Așadar, adâncimea trebuie aleasă echilibrat și evaluată în raport cu amplasarea radiatorului, distanța față de geam și stilul camerei. Pentru ferestre montate pe pereți groși sau în clădiri cu un design mai masiv, glafurile mai adânci pot oferi un aspect elegant, cu linii puternice. În schimb, în spațiile moderne, minimaliste, se poate prefera un glaf mai discret, aproape la nivelul peretelui, pentru a păstra simplitatea vizuală.
Spațiul pentru decorațiuni, plante și obiecte utile
Unul dintre cele mai apreciate avantaje ale unui glaf adânc este posibilitatea de a-l folosi ca spațiu funcțional sau decorativ. Locul din dreptul ferestrei este ideal pentru plante, fiind zona cu cea mai multă lumină naturală. Pe lângă plante, glafurile pot găzdui obiecte decorative, lumânări, fotografii sau chiar elemente utile precum telecomenzi, difuzoare de aromă ori cărți.
Alegerea adâncimii influențează direct acest potențial. Un glaf îngust limitează posibilitățile, împingând proprietarul să renunțe la decorare, în timp ce unul suficient de adânc poate deveni un mic spațiu „activ”, integrat vieții zilnice. Totuși, utilizarea decorativă trebuie făcută responsabil. Un glaf excesiv încărcat poate bloca circulația aerului cald, favorizând răcirea geamului și apariția condensului în sezonul rece. Este important să fie păstrată o zonă liberă sau aerisită pentru ca aerul cald să urce corespunzător spre fereastră.
Evitarea supraîncălzirii glafului de căldura de la calorifer
Un aspect mai puțin discutat, dar extrem de important, este interacțiunea dintre glaf și radiator. În majoritatea camerelor, caloriferul se află sub geam, iar aerul cald urcă în mod natural în sus. Dacă glafurile sunt prea adânci, ele pot acționa ca o barieră, împiedicând aerul să ajungă la sticla ferestrei. Rezultatul? Fereastra se răcește excesiv, ceea ce crește riscul de condens și chiar mucegai. Pe lângă această problemă, glafurile din PVC sunt sensibile la temperaturi extreme. Deși rezistente, ele pot suferi în timp dacă sunt supuse constant la supraîncălzire directă, mai ales dacă suprafața este acoperită cu vopsele, folii sau decoruri care absorb căldura.
Pentru a evita aceste inconveniențe, se recomandă:
- Păstrarea unei grosimi echilibrate a glafului în funcție de puterea caloriferului;
- Evitarea acoperirii complete cu obiecte care blochează aerul;
- Montarea unor grile de ventilație în cazul glafurilor foarte late.
Aceste soluții simple permit radiatorului să funcționeze optim, menținând geamul cald, reducând riscul de condens și protejând în același timp materialul PVC.
Concluzie
Deși pare doar un element decorativ, adâncimea glafului PVC de interior are un impact real asupra confortului, esteticii și chiar eficienței energetice a locuinței. Alegerea unui glaf dimensionat corect contribuie la un aspect armonios al ferestrelor, oferă un spațiu util pentru decorațiuni sau plante și, foarte important, promovează circulația optimă a aerului cald.
În final, un glaf bine ales nu este doar frumos, ci funcțional. Iar în amenajarea locuinței, cele mai reușite rezultate apar atunci când estetica merge mână în mână cu utilitatea. Un detaliu aparent minor devine astfel un element care schimbă cu adevărat felul în care ne bucurăm de spațiul de lângă fereastră.
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
Organizarea spațiului de lucru reprezintă unul dintre factorii determinanți ai productivității și siguranței în orice mediu profesional. De la ateliere...
Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
În ultimii ani, programele de reabilitare termică au devenit o prioritate atât pentru clădirile rezidențiale, cât și pentru instituții publice...
Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
Glafurile interioare din PVC reprezintă unul dintre acele elemente aparent mărunte, dar extrem de importante pentru aspectul final al unei...
Igienă vs over-cleaning! Linia fină despre care specialiștii vorbesc prea puțin
Oamenii adoră senzația de păr curat și proaspăt imediat după spălare, însă uneori exagerează cu tratamentele din dorința de a-l...
Claudiu Târziu: „Românii nu trebuie să plătească factura jafului din pandemie”
Europarlamentarul Claudiu Târziu, președintele partidului conservator Acțiunea Conservatoare, a reacționat ferm la informațiile potrivit cărora compania Pfizer solicită României plata...
Servicii de optimizare SEO în Timișoara, pe fondul extinderii comunicării digitale în mediul de afaceri
Timișoara se află între orașele cu activitate economică diversificată, în care companiile din producție, tehnologie și servicii utilizează tot mai...
Importanța regulilor clare în gestionarea documentelor
Gestionarea documentelor într-o organizație nu reprezintă doar o obligație administrativă, ci și un element esențial pentru funcționarea eficientă și protecția...
-
Actualitateacum 2 zile
Reabilitarea termică – Rolul central al tâmplăriei PVC în proiect
-
Actualitateacum 2 zile
Adâncimea glafului PVC de interior – Cum afectează estetica și funcționalitatea
-
Actualitateacum o zi
Impactul vestiarelor metalice asupra organizării muncii
-
Lifeacum 2 zileAvantajele utilizării aparatelor de încălzit moderne pentru familiile cu copii
-
Comunicateacum o ziComunicat de presă lansare procedura de achizitie competitiva COSIM SRL
-
Lifeacum 2 zilePerformanță sub presiune: de ce industria se bazează pe țevi din oțel fără sudură pentru fluide critice?
-
Comunicateacum 2 zileParadoxul 2026: anul în care banii ținuți cash pierd sigur, iar imobiliarele și refinanțarea devin decizii de protecție a capitalului
-
Comunicateacum 2 zileÎngrijire completă pentru pori dilatați: Hidratare și curățare în același timp