Există muzica de dinainte și de după acest album. Mai exact, au existat instrumente electronice generatoare de sunete și înainte de ”Oxygene”, dar după apariția acestui material muzical ele au putut fi integral adoptate de muzicieni. ”Clapele” au fost promovate în ”mainstream”. Marea calitate, adevărata noutate a muzicii electronice este aceea de a produce sunete, de a aduce reale contribuții la spectrul timbral. Instrumentele clasice produc un sunet definit, cu identitate, devenit ușor de recunoscut. Instrumentele electronice vin cu celelalte sunete, oferindu-ne infinit mai multe posibilități de a combina și de a crea. Ele sunt artificiale, dar nu in sens estetic. Nu sunt produse de o vibrație, ci de o oscilație, dar noi beneficiem de o mult mai mare diversitate de sunete. Cei care au folosit la început sunetul sintetic au fost mai mult ingineri decăt artiști, de aici atmosfera de laborator secret în care a crescut acest gen derivat într-o multitudine de valuri și ramuri. Totul s-a schimbat după ”Oxygene”, muzica electronică, concretă sau sintetizată în forme academice a devenit muzică creată cu instrumente electronice, atractivă, melodică, îmbogățită de multe sunete noi, capabilă să ne ofere atmosferă și stare bună fără niciunul din instrumentele acustice cu care ne-am obișnuit. Repet ideea legată de momentul în care apare o operă muzicală, de posibilitățile de atunci, de condițiile în care a fost concepută. Apoi realizez că impactul pe care l-a avut se menține în momentul în care ascult din nou muzica. De fiecare dată ascult muzica despre care scriu. E uimitor cum acele tonuri sunt atât de estetic compilate, susținând cu atât de mult bun gust frumusețea melodică. Deși sunt sunete artificiale, par avea originea într-un organism viu, cu energie și ritm circadian. Plăcut și straniu, cu origini enigmatice.  E posibil să te miri și dacă afli cum a fost făcut acest album.

Dacă punem cap la cap sursele de inspirație și instrumentele din care a ieșit ceea ce azi încă ne minunează, realizăm că majoritatea ar fi obținut ceva imposibil de luat în serios. Jean-Michel Jarre, fiul compozitorului Maurice Jarre, a cântat în trupe rock în adolescență și folosea un reportofon primit de la bunicul lui pe care-l folosea pentru a procesa sunetele chitarei. Dorința lui era să inventeze sunete noi. Evident că mulți îl întrebau ”ce e porcăria asta?”, dar asta îl bucura pentru că îi confirma calea alternativă de a combina muzica experimentală cu aria de adresare a muzicii pop. În 1967 a mers până la Londra pentru a-și vinde chitara electrică în schimbul unui sintetizator EMS VCS3, unul dintre primele exemplare, folosit ulterior pe mai multe albume. A cântat într-o trupă numită The Dustbins, unde combina chitara cu flautul și diverse efecte și sunete de pe bandă. A aprofundat studiul sintetizatoarelor și al efectelor de bandă magnetică iar în 1969 a intrat în Grupul de Cercetare Muzicală condus de Pierre Schaeffer, creatorul ”musique concrete”, care l-a inițiat pe Jarre în lumea claviaturilor și l-a învățat să gândească prin sunete în loc de note. Primele lui două producții arată tendința clară de căutare, de expunere prin experiment. ”Deserted Palace” a fost făcut pentru radio și televiziune. În 1973 a scris muzica pentru filmul francez ”Les Granges Brulees”. A produs pentru câțiva artiști rock (Francoise Hardy, Gerard Lenorman, Patrick Juvet, Christophe), câștigând suficient pentru a-și instala un studio în bucătărie. Câteva pedale de chitară și prima lui atracție, EMS VCS3. Apoi a adăugat un ARP 2600, o orgă ”Farfisa” și una ”Eminent 310 Unique”. La un moment dat și-a dat seama că dacă folosește un magnetofon Revox pentru a întârzia sunetul venit dintr-o boxă creează o vastă senzație de spațialitate. Putea fi creativ folosind foarte puține scule. Un Mellotron vechi avea doar câteva clape active, dar și așa a putut scrie ”Oxygene – Part II”. Korg Mini Pops era o mașină de ritm primitivă folosită mai mult prin pub-uri, dar cu ajutorul benzii adezive (Sellotape) reușea s-o facă să reproducă două ritmuri simultan, obținând ritmuri mai atractive. ”Part IV”, una dintre cele mai cunoscute, era o combinație de ritmuri rock, în timp ce ”Part VI” amesteca ritmul de rumba cu cel de bossa nova. Ce am crezut eu și ce a fost de fapt… de aici măiestria, detaliul genial care-i separă pe acești fenomenali artiști de producătorii de banalitate. Un monument peren născut din minimum de resurse. Ceea ce auzim e tras într-o bucătărie, mixat în Paris, la Gang Studio de Michel Geiss și Jean-Pierre Janiaud, asistați de Patrick Foulon și masterizat la Translab. Era 1976 iar Jean-Michel avea 28 de ani.

Nimeni nu prea știa de sintetizatoare pe atunci. Muzicienii le foloseau, dar încă sub emblema ermetică a mașinăriei, cu teama de a întina sufletul instrumentului cu vibrație. Wendy Carlos făcuse un album cu muzica lui Bach printr-un proces extrem de meticulos, Kraftwerk făceau ”Autobahn”, Tangerine Dream aveau deja albume de perspectivă, Gershon Kingsley lansase ”Music To Moog By”, albumul care conține extrem de cunoscuta temă ”Poopcorn”, Keith Emerson și toată elita rock-ului progresiv exploatau produsele lui Robert Moog cu curaj și imaginație, dar publicul era încă reținut în admirație, reacționa firesc la stimulul organic al insturmentului convențional. Restul era avant-garde. Jean-Michel era fascinat de muzica electronică instrumentală. Când a auzit prima dată ”Autobahn” (Kraftwerk), a crezut că e vorba de o trupă californiană care încearcă să imite stilul Beach Boys, cu mai puține voci. Dar tot era o voce acolo, tot pop era pentru el. Își dorea o muzică legată de natură.

Apoi, într-o zi din septembrie 1976, Jean-Michel Jarre împingea ușa unei expoziții din Paris dedicate tinerilor artiști francezi. Acolo a cumpărat lucrarea lui Michel Granger numită ”Oxygene”, lucrată în acuarelă, înfățișând Pământul care se cojea, dezvăluind un craniu, cu un puternic mesaj ecologic. Când a văzut-o, a zis ”asta e coperta” și și-a dorit să-l întâlnească pe autorul imaginii. Întâlnirea a avut loc iar discuția a fost cât se poate de constructivă. Imaginea, publicată prima dată în 1972, urma să fie adaptată la forma pătrată a LP-ului. Pe 15 septembrie, albumul la care lucra de multă vreme a primit un concept și un nume. Nu-și dorea activism, albumul era o declarație, nu un diagnostic. Mesajul nu era pesimist, ci mai degrabă formula recurenta întrebare ”încotro o apucăm?”.

Înregistrările au durat până în noiembrie, în studioul domestic din Rue de la Tremoille, din ce în ce mai bine echipat. Primele trei părți din noua lucrare erau gata. Timp nu prea avea, trebuia să-l împartă între propriul proiect, colaborarea mai veche cu Patrick Juvet și alte comenzi, cum ar fi muzica la un ”jingle” pentru autostrada franceză A4 (Autorute de l’Est). Așa a apelat la prietenul său Michel Geiss, designer de instrumente pe care l-a cunoscut la o conferință pe tema sintetizatoarelor analogice, care l-a jutat să înregistreze și să programeze sunete, recomandându-i să cumpere un RMI Harmonic Synthesiser și un RMI Keyboard Computer. Totul era tras direct pe bandă, nu exista sequencer sau ”midi”. Sunetele erau programate manual, nu exista memorie care să le stocheze. Reverbul era obținut pe VCS3 și pe un AKG stereo. Lungimea reverbului nu se discuta în click-uri de plug-in, nici în rotiri de buton, ci în metri de bandă. Era distractiv. Cine vrea să încerce, încă mai are ocazia. Spre deosebire de ”musique concrete”, care folosea înregistrări din mediul natural, precedând metoda ”sampling”, efectele obținute prin SynthyAKS și alte aparate evocă anumite sunete precum păsări sau valuri, nu le reproduc. În stereofonia albumului, partea stângă e ”uscată”, fără efecte, în timp ce partea dreaptă conține acea combinație de efecte care dă de fapt sunetul nou. Muzica lui Jarre nu e foarte complexă, ci foarte bine alcătuită, prin metode ingenioase. Elemente deja inexistente sunt aranjate într-un mod care îmbogățește totalul, peste suma părților. Fără acele efecte, aceleași piese cântate cu instrumente convenționale ar fi sunat banal. Jarre a inventat posibilități de prelucrare a sunetului, unele prin metode șocant de simple, altele prin multe filtre găsite după multe încercări. A fost ideea lui să treacă un sunet sec de orgă (Farfisa) prin efecte de ”delay”, ”reverb” și ”phaser” într-o vreme în care acest mod de procesare a sunetului nu exista. A împrumutat idei și pedale de la chitariști. Lumea chitarei era cunoscută, extinsă, în timp ce lumea claviaturilor excentrice pianului abia se forma, așa a ajuns să folosească o pedală Electro-Harmonix Small Stone Phaser pentru a obține sunetul de coarde de pe album. Geniul lui stă în firul care te poartă prin piese ca printr-o simfonie, schimbând tonuri și stări. Poți auzi fiecare sunet separat în timp ce întregul te cuprinde și-ți face bine.

”Oxygene” s-a născut într-o lume care nu era pregătită pentru așa ceva. În 1976 urmărim ascensiunea pieselor ABBA, împărțind succesul cu Chicago, Elton John, Queen și Bay City Rollers. Stevie Wonder storsese deja sintetizatoarele pe acele albume dintr-o ligă separată a muzicii vocal-instrumentale. Ceva ”deosebit” găseam în ”Disco Duck”, ”50 Ways To Leave Your Lover” sau ”Play That Funky Music White Boy”. Nimic nu avea să anticipeze lansarea din decembrie din Franța. Evident, la început a fost respins pe rând de toate casele de discuri. Era o muzică nedefinită, nu era nici punk, nici disco nici soul sau ceva care să se încadreze în audiența pop. Conținea șase piese legate între ele care nu aveau titlu, erau numite ”Part I – VI”. Nu avea ”single”, nu avea tobe, nici voci, piesele aveau durate extinse și mai era și francez. Remarca mamei lui rămâne memorabilă: ”de ce ai numit albumul după un gaz și ai pus un craniu pe copertă?”. Doar Charlotte Rampling, viitoarea lui soție a fost singura care în acel moment avea încredere în ce face el, spunându-i că ori nu ajunge nicăieri ori va avea un succes fenomenal. Finalmente, albumul a ajuns la Francis Dreyfus prin soția acestuia și prietena lui Jean-Michel. Dreyfus era un fel de Richard Branson francez care a simțit potențialul muzical al materialului și a scos un tiraj inițial de 50.000 de copii. De fapt, era extaziat, a ascultat albumul lipit de podea și visa deja impactul mondial. La început, câțiva cumpărători au returnat discul, crezând că e stricat. Inițial, DJ-ii, fascinați de balonul de săpun provocat de punk respingeau sunetele electronice. Apoi, cele mai importante posturi de radio din Franța și Marea Britanie îl difuzau integral iar BBC l-a folosit într-un documentar. A ajuns în vârful vânzărilor britanice în săptămâna în care a murit Elvis. Un ginecolog american a observat că muzica lui Jarre calmează pacientele înainte de travaliu. În 2016, cifra vânzărilor a ajuns la 18 milioane iar mie-mi vine să-l cumpăr de fiecare dată când îl văd. Pentru Jean-Michel Jarre a devenit ca un tatuaj permanent. E marca lui, primul cuvânt cu care-l putem asocia. Între timp, instrumentele electronice s-au democratizat până aproape de derizoriu, acest gen muzical a fost diluat în multe șabloane ”new age” și acum putem auzi peste tot melodioare puse pe acorduri planante, oricine poate sta turcește făcând meditații cu ciuperci, dar momentul ”Oxygene” rămâne singular, inițiatic, formator al unui val cu adevărat nou în muzică. Era cea mai bună prezentare a unei relații dinamice dintre tonuri sonore imaginative și melodii accesibile, aspect mai puțin prioritizat de artiști ai muzicii electronice de dinainte. Franța nu a mai pomenit așa ceva, ca atare îi oferă Grand Prix du Disque prin Academia Charles Cros. Jean-Michel desființează prejudecățile legate de instrumentele electronice, le oferă tuturor un exemplu prin care ele pot fi instrumente uzuale și devine una dintre primele cinci mari personalități ale anului 1977. Un bun comunicator, acesta participă generos la interviuri și oferă un videoclip televiziunilor, urmând exemplul trupei Queen. ”Oxygene” primește cam 25 de discuri de aur la nivel mondial. Casele de discuri erau în șoc, nimeni nu se aștepta la așa ceva.

Observându-i traseul, nu pot să evit comparația cu ”Tubular Bells”, o altă lucrare cu amprentă și impact, multiplicată în diverse replici mai mult sau mai puțin inspirate. Mike Oldfield a perpetuat tema de succes prin tot felul de variațiuni întinse pe zeci de ani. ”Oxygene” s-a transformat în trilogie, fiind lipsit, din câte știu, doar de tratamentul simfonic. În rest, a trecut prin același tip de traiectorie. ”Oxygene 7-13” a apărut după 20 de ani, în 1997, sugerând prin titlu și conținut posibilitatea de a crea continuitate unei lucrări atemporale, folosind cam aceleași instrumente și uneori aceleași sunete, imaginate diferit. În 2007 a apărut o nouă versiune a albumului original, reînregistrată cu aceleași instrumente, intitulată ”Oxygene:New Master Recording” iar în 2016 a apărut o altă continuare, ”Oxygene 3”, aniversând 40 de ani de la prima înfățișare, în același stil minimalist dar cu o considerabilă actualizare tehnologică. Materialul grupat sub numele ”Oxygene Trilogy”, apărut tot în 2016 e binevenit, pentru că ne oferă cea mai bună posibiltate de a urmări enunțul și dezvoltarea muzicală, în timp și repere estetice. Mult mai interesant a fost concertul din cadrul turneului ”Oxygene:30-th Anniversary Tour”, în care albumul a fost reprodus cu instrumentele originale. Scena era un muzeu al muzicii electronice, o orchestră simfonică formată din aproape toate claviaturile ingenios inventate în anii în care s-a născut acest album. O colecție frumoasă și fragilă, atent supravegheată de tehnicieni atenți ca niște chirurgi. Concertul a fost impresionant, nimeni nu credea că sintetizatoarele pot provoca atâta emoție. Publicul era avertizat că oricând se poate întâmpla ceva cu echipamentul analogic vechi de aproape 50 de ani. Am fost acolo. Am plâns.

”Oxygene” e proto-albumul de muzică electronică de largă audiență, nici cel mai mare, nici cel mai tare, nici cel mai lung sau liniștit, în schimb a fost primul, conținând tot ce e nevoie pentru a compune un nou univers, sclipirea care a dus la discografia unui mare artist precum și marea influență asupra viitorului, de la synth-pop la trance.

Dacă trăiești aceleași senzații de fiecare dată când asculți un album, înseamnă că e esențial, e parte din existența ta, are loc în cel mai important raft al colecției, așa cum ceea ce-ți oferă e prețuit în colțul ales al sufletului. ”Oxygene” e imperfect, ca noi, dar e original și consitent într-o măsură în care toți ne-am dori să fim, mai matur și mai inventiv decât multe alte albume are au precedat noi drumuri și sunete. Când te gândești la el, adică la Jean-Michel Jarre sau la al treila album al său, nu te gândești doar la muzică, la melodie sau la ritm, nu rămâi doar cu ceva de fredonat, ci cu o lucrare de artă care a dat tonul lumii în care trăiești, care te minunează și-ți aduce aminte că e momentul pentru a transcende.