În cadrul Concertelor „Mari Orchestre ale Lumii, în seara de 4 Septembrie 2023,
pe scena Sălii Palatului, începând cu ora 20:00, Orchestra Tonhalle din Zürich, sub bagheta maestrului Paavo Järvi a oferit în program memorabil. În acesta a evoluat și tânărul dar talentatul violoncelist român Andrei Ioniță, laureat cu medalie de aur la concursul internațional Piotr Ilici Ceaikovski, din anul 2015 .
În program au fost prezentate lucrări de Arthur Honegger, George Enescu și Antonín Dvořák. Întreg evenimentul a fost transmis în direct de către postul TVR Cultural.
Prima piesă în program a fost inedită lucrare orchestrală Pacific 231 a compozitorului elvețian Arthur Honegger.
În pleiada tuturor spectacolelor strălucitoare la care puteam asista, concertul orchestrei Tonhalle din Zürich s-a remarcat cu o performanță care a prezentat cu naturalețe adevăratele inovații din muzica modernă, pe deplin intrigant a acestui compozitor helvet.
Opusul împrumută din vechile tradiții în moduri surprinzătoare, fără a merge niciodată la extreme pentru a fi avangardist. Este totuși o lucrare complet inovatoare și care a avut un succes uriaș, atât cu publicul din Paris cât și cu cel bucureștean. Creativitatea simplă a lui Arthur Honegger a reprezentat noul standard la care muzicienii elvețieni au trebuit să țină cont în redarea pe deplin expresivă a materialului muzical ce au reușit să evoce cu simplitate, claritate și eleganță tocmai acest gen de muzică într-o piesă… despre un tren.
***
Deși a fost unul dintre cei mai apreciați muzicieni și violoniști virtuozi ai epocii sale, Maestrul George Enescu (1881-1955) nu a compus nicio lucrare menită a-i pune în valoare calitățile solistice.
Capriciul român și Simfonia concertantă, gândite pentru vioara acompaniată de ansamblu, au rămas cumva neterminate. Singura lucrare pentru solist și orchestră i-a dedicat-o violoncelului, scriind la Paris, în anul 1901 Simfonia concertantă opus 8, în aceeași perioadă cu mult mai celebrele Rapsodii române.
Partitura a fost interpretată abia opt ani mai târziu la Sala Gaveau, de către violoncelistul căruia i-a fost dedicată, Joseph Salmon, cu susținerea dirijorală a lui George Enescu. Din nefericire, prima audiție a fost primită cu ostilitate, lucru ce trebuie să-l fi marcat în mod deosebit pe tânărul compozitor, care își pierduse mama cu mai puțin de două săptămâni înaintea evenimentului.Astfel că, partitura a fost publicată abia în anul 1938.
Titlul de Simfonie concertantă duce cu gândul la accepțiunea clasică a termenului, derivată din concerto-ul grosso baroc – în care instrumentul sau instrumentele soliste dialoghează cu ansamblul, de pe poziții egale.
Cu toate acestea, geniul lui George Enescu a dat o altă interpretare conceptului de „simfonie concertantă”, și anume aceea de desfășurare muzicală cvasi-simfonică, cu o dezvoltare tematică extinsă și nu s-a referit la genul concertului, a cărui scriitură pune în evidență virtuozitatea solistului.
Solistul din această seară a fost Andrei Ioniță, unul dintre cei mai apreciaţi tineri violoncelişti ai momentului, la nivel mondial, un talent ieşit din comun, cu o tehnică şi muzicalitate strălucitoare. Cea mai mare reuşită a sa rămâne câştigarea în 2015, a Concursului Ceaikovski de la Moscova, o performanță cu adevărat excepţional.
Tânărul violoncelist român Andrei Ioniță a redat cu deplină maturitate, înțelegere muzicală și naturalețe acest dificil opus enescian. Dacă ne întoarcem în timp și apelăm la celebrele confesiuni oferite lui Bernard Gavoty, vom putea identifica faptul că maestrul George Enescu „știa să cânte cu plăcere și la violoncel părți din Suitele lui J. S.Bach și câteva piese romantice.”
Se poate afirma că autorul, genialul violonist, „a îmbogățit repertoriul violoncelul inspirat fiind de tehnica dificilă a celui mai iubit dintre toate instrumentele-vioara.” (Amintirile lui George Enescu , Bernard Gavoty)
Solistul român a susținut un concert cu adevărat memorabil, în sincronizare și rezonanță perfecte cu intervențiile orchestrale monocrome, incluse în acest provocator opus enescian.Ascultându-l am putut sesiza întregul travaliu afectiv, pe o întindere acustică maximă, cu o bucurie și siguranță de invidiat.
Se poate afirma că Simfonia concertantă se poate asemăna cu o plăsmuire fantastică, una cu accente lirice ardente, cu tușe ce amintesc de o rapsodie revărsată în forme muzicale libere, toate îmbinate de o dificultate extremă din punct de vedere tehnic.
Fantezia arhitectonică a lucrării posedă afinități eroice, dar și lirice și se apropie de opusurile lui Edouard Lalo, Robert Schumann, Franz Liszt și chiar Richard Strauss.
Partea întâi s-a desfășurat pe un climat de seninătate, cu bucurie, fiind transmise numeroase climaxuri interpretate cu pasiune, în nuanțe – de la liniștea aproape absolută – la sonorități intense, cu o virtuozitate și sunet solistic de înaltă clasă. Având o formă liberă apropiată rapsodiei, prima parte este unită cu cea secundă într-o atmosferă romantică, care va fi, la rândul ei conjunctă cu Partea a treia. După o mare punte orchestrală, versiunea interpretativă a adus sonorități din secțiunea inițială, cu pasaje de o dificultate extremă: octave „nesfârșite” în registrul înalt, etc.
Lucrarea s-a încheiat printr-o culminație uriașă, în Coda, pe o pedală orchestrală o quasi cadenza a solistului, cu un final grandios.
Publicul l-a aplaudat minute în șir pe acest tânăr violoncelistul care a acordat cu generozitate publicului aflat în număr considerabil în Sala Palatului trei bis-uri:Joc țărănesc de Constantin Dumitrescu (cu acompaniament Orchestral), spectaculoasa piesă solo „Black Swing” al unui compozitor suedez contemporan și liniștitoarea Sarabandă din Suita I a lui J. S. Bach.
Prezența acestui solist consacrat cu aceste trei encore-uri au inclus o paletă variată de sonorități ce au îmbinat elementele etnice populare, momentele de virtuozitate inegalabilă pe care nici un alt violoncelist nu le poate egala cât și sonoritățile calde, liniștite ale unei Sarabanda din repertoriul baroc.De altfel, grație sunetului violoncelului Giovanni Battista Rogeri construit la Brescia în 1671 și oferit de Deutsche Stiftung Musikleben, succesul s-a conturat alături de acea lejeritate dublată de o concentrare supraomenească.
Toate acestea au încheiat cu adevărat cu triumf tot concertul, iar prin toate cele trei bijuterii muzicale oferite ca surpriză publicului meloman în seara de 4 Septembrie, a demonstrat motto ul Festivalului Internațional George Enescu „Generozitate prin muzică.”
***
După o binemeritată pauză, am ascultat cu plăcere, în interpretarea orchestrei simfonice Tonhalle din Zurich o altă Interpretare minunată a unui opus atât de cunoscut și îndrăgit – Simfonia a IX-a „din lumea nouă” a compozitorului ceh din epoca romantică Antonin Dvorak.
Simfonia numărul IX în mi minor „Din lumea nouă” op.95 aparținând compozitorului Antonin Dvořák a oferit tuturor o îmbinare ideală între limbajul tradițional european și acela al muzicii „noului continent”.
Această lucrare compusă de compozitorul ceh în timpul directoratului său la Conservatorul din New-York a devenit unul dintre opusurile sale cele mai cântate și unanim apreciate de-a lungul timpului. Subtitlul exprimă mai puțin culoarea locală, cît nostalgia provocată de depărtarea de patrie, fiind în sensul cel mai adînc, o simfonie cehă, scrisă de Antonin Dvorak în ultimii ani de exil.
Antonin Dvorak însuși preciza în legătură cu acest opus devenit accesibil publicului larg următoarele : ,,Am căutat să reproduc în simfonia mea caracterul unor melodii negre și indiene; n-am folosit nici una dintre aceste melodii”, subliniind că această lucrare, ca toate celelalte scrise în perioada americană, „râmîne autentică muzică cehă”.
Modalitatea de creație a acestei simfonii confirmă palpabil cuvintele lui Dvořak, demonstrînd fermitatea atitudinii sale estetice, aceea de creator impregnat de spiritul național.
Forma acestei mari simfonii romantice este una care se identifică ca fiind post-beethovenienă. Tiparul tradițional al primei părți — introducere lentă urmată de un Allegro molto pe două teme — a primit o materie muzicală bogată.
În versiunea finală oferită publicului prezent în număr mare la Sala Palatului am avut de remarcat o pleiadă de idei de o mare frumusețe, cu tratare amplă și concisă totodată, dar și cu multiple culminații de efect.
Partea a doua a simfoniei, Largo, a adus acea melancolie slavă, fiind singura legată de impresiile muzicale produse asupra lui Dvorak de șederea în Statele Unite ale Americii. Muzicienii elvețieni au reușitsă redea acest caracter circumstanțial și întrucîtva plasticizant. Se pare că trista melopee a cornului englez a evocat un cîntec popular indian. Această parte, intitulată inițial „Legendă”, a urmărit o anumită intenție programatic. Spre sfîrșitul acestei părți, intervenția plină de rafinament al oboiului solist a precedat repriza temei inițiale Aceasta a apărut ca o pregătire a Scherzo-ului cu indicația Molto vivace (formă lărgită cu două trio-uri)
De asemenea, această secțiune în care îl regăsim pe autorul viguros al dansurilor slave, cu chemarea pămîntului natal devine acută și este grandios exprimată în partea finală.
Pilonii armonici ai acestui Allegro con fuoco de amplă construcție au fost admirabil prezentați sonor, ca două teme cu netă rezonanță cehă, întretăiate fugitiv de reminiscențe motorice din cele trei părți anterioare, asimilate organic în substanța noilor idei.
Asemenea unui rezumat tematic al întregii simfonii și concentrînd semnificația ei generală, partea a patra a fost în același timp un „summum” al elaborării, elementul de travaliu și, în fond, gîndirea structurală a întregului aparat orchestral.
Astfel, am rămas profund marcat în sensul cel mai bun al cuvântului de anumite aspecte ce țin exclusiv de disciplina de orchestră și de asemenea de acea forță mentală care fiind dublate și de acuratețea instrumentelor de suflat de lemn cât și a celor de alamă au asigurat o interpretare cu adevărat demnă de toată frumusețea.Mai mult decât atât, ansamblul elvețian s-a putut caracteriza cși de echilibrul raporturilor tematice în cadrul tratării, de măiestria modurilor de atac variat folosite, de arhitectonica nuanțelor ierarhizate ce au impus într-adevăr impresionant și concludent versiunea interpretativă de excepție, cu acea asertivitate directă, specifică lucrării și atâtor creații ale lui Antonin Dvorak.
Am rămas de asemenea impresionat de plăcerea interpretativă în a cânta total calculat dar și dezinhibat a tuturor muzicienilor din această orchestră Filarmonica din Țara Cantoanelor. Această orchestră cu adevărat profesionistă a avut ce oferi publicului cât și cunoscătorilor în domeniu.
Am remarcat faptul că viziunea interpretativă cerută de dirijorul și directorul estonian al acestui prestigios ansamblu – Paavo Järvi – au oferit în direct tuturor, deschizând noi perspective muzicii culte clasice, deoarece orchestra s-a metamorfozat în „instrumentul” prin care s-au pus în practică toate căutările și inspirația fecundă a lui Antonin Dvorak în privinţa scriiturii simfonice.
Recaputulând, Sstilul instrumental logic, echilibrat, cercetarea nuanţelor şi a volumelor, contrastele dinamice şi ritmice au reprezentat particularităţile acestei versiuni cu adevărat minunate.
Totul a depins exclusiv de abilitatea instrumentiștilor cu adevărat versați dar şi de concizia și fantezia dirijorului, aşa cum s-a văzut în direct pe TVR Cultural. Iar maestrul Paavo Järvi a venit cu toată experiența sa academică, cu stilul lui dinamic, energic, precis, dar perfect integrat în construirea evenimentelor sonore, având fotografia de ansamblu a acestui îndrăgit opus, dimpreună cu toate detaliile care trebuie la un anumit stadiu relevate, reliefate, conferind astfel coerența și atractivitatea atât de puternic apreciată.
De asemenea, bisul transmis (de data aceasta redat în direct) Vals trist al compozitorului finlandez Jan Sibelius a fost pe deplin revelator, în sensul că a constituit alegerea perfectă, într-o consonanță cu muzicalitatea și spiritul acestor titrați artiști.
Mulțumindu-vă pentru atenție, închei această cronică, cu speranța că voi asista, din postura de muzician și jurnalist profesionist (chiar dacă nu am fost acreditat din motive neelucidate de către actuală nouă conducere a Festivalului Internațional George Enescu) și la alte concerte cu adevărat demne de a fi evocate.
Sursa foto :https //google.com
Acest eveniment se bucură de susținerea și promovarea Ziarului Nationalul.ro, iar prezentarea acestei cronici de concert a fost realizată de către domnul profesor. dr. Daniel Mihai, redactor al platformei BPNews. Toate drepturile rezervate!
